Memorial al soldaților din Țara Silvaniei. Vasile a lui Iagăr, supraviețuitor al războiului și lagărului, răsplătit de comuniști cu o viață de calvar

În spatele unor cruci și a unor nume se ascund bătălii câștigate prin multe suferințe, îndurate de-a lungul anilor, duse uneori până la sacrificiul suprem. Trecem adeseori pe lângă cimitir atunci când ne întoarcem acasă, în sat. Unii mai zicem în gând câte un „D-zeu să-i ierte pe cei morți!”, alții n-avem timp nici în gând. Abia când auzi povestea precum cea a lui Vasile lui Iagăr din Fizeș, județul Sălaj, chiar din gura nepotului său Florin Sîrca, realizezi că țintirimul e un loc sacru. Că acolo odihnesc bărbații satului. Și ce bărbați!

„Doamne, mulți au mai căzut!

În urmă cu o sută de ani și mai bine, aceștia erau chemați să lupte pe front. Începuse primul război mondial, iar Translvania făcea parte din Imperiul Austro-Ungar, așa că mulți dintre flăcăii Sălajului au fost chemați la Cluj și înrolați în regimentul 51 Infanterie. Vasile Sîrca a fost luat în război ca mulți alți băieți de seama lui. Câte a pătimit  doar el a știut și camarazii săi de luptă! „În 30 Septembrie 1914 după cum ştiţi, am plecat şi eu, cu al III-lea Marşbatalion pe câmpul de luptă, trecând prin localităţile ce vi le-am amintit la timpul său. Sosind la regiment am fost împărţiţi cu toţii pe la companii, întregind rândurile rărite în luptele de mai înainte şi suplinind pe cei pieriţi. În ziua când am fost împărţiţi pe la companii am şi fost resfiraţi în linia de luptă și tot atunci, ni s-a poruncit primul asalt, la care am luat parte şi cei din nou sosiţi. Grozav! La asalt care e mai tare, cam acela e mai mare. Doamne, mulţi au mai căzut!”, descria atmosfera de pe frontul Poloniei rusești într-o scrisoare, la data de 28 noiembrie 1914, un soldat semnându-se simplu cu majusculele N.I.

Scrisoarea a fost publicată în ziarul Românul, anul 1914, din 14-27 decembrie, nr. 272, la Arad și redă o parte din desfășurările de forță ale primului război mondial. „De atunci încoace, câte asalturi am mai dat nu ştiu, dar unul nu-l pot uita. Într-o zi, am ajuns față-n față cu un rus, tot atât de mare şi voinic, ca şi mine, de nu şi mai şi… Şi apoi pune-te la luptă, copile! Noroc c-am fost mai iute şi mai sprinten, decât adversarul meu, că am reuşit a-1 pune la pământ, că de nu, desigur mă punea el pe mine. Trei nopţi de-a rândul, m-am luptat cu dânsul,  cât ce închideam ochii, dar totdeauna am ieşit învingător. A fost pericol de nedescris. Acolo a rămas în ziua aceea şi profesorul de preparandie din Gherla, Horaţiu Deac, copil de preot, singur la părinţi. Eu am fost cu grijă multă şi fără seamăn de sprinten. Zburam, nu alta. Am avut şi noroc. Aceasta a fost în ziua, când a fost rănit şi Lengyel, prieten bun”.

Aceleași sentimente le-a trăit și ardeleanul Vasile Sîrca când își vedea prietenii morți rămași pe câmpul de bătălie, iar el apărat fiind numai de D-zeu, înainta neatins. În urma confruntărilor întețite dintre armata austro-ungară și cea rusă, rămâneau tablouri greu de imaginat de mintea omenească. Și din păcate, cei mai mulți căzuți erau români ardeleni. „A rămas un câmp arat format de grenade şi șrapnele, un câmp plin de morţi nenorociți, fluiere de picioare, mâini, cranii şi bucăţi de carne neagră. Nu se poate descrie! Căpitanul meu, om cu suflet bun, mă întreabă că după ritul nostru, cine poate înmormânta? Ii spun, că în caz de lipsă oricine. Mă însărcinează pe mine cu aceasta. Noroc, că am avut îndărătul şanţului un loc mai aşezat. Am avut oameni, cari aduceau pe sărmanii nefericiţi; eu stam de-o parte și când aveam opt-zece într-o groapă, mă rugam lui D-zeu pentru sufletele lor. Acolo am pus și pe Mihalca Grigore din Ardan, Şuteu Niculae din Şieu şi pe Bugnariu Nicolae din Joseni. Nouă zile am fost „Lohre post” şi cât am fost în postul acela, nu am putut căpăta mâncare deloc şi numai cu cartofi de jumătate îngheţaţi, ne mai alinam foamea.  Tot acolo, mai sus, pe creasta acelui picior de munte care se numeşte „Jankow”, la marginea unei păduri seculare, am pus spre eternă odihnă şi pe colegul Horaţiu Deac. La înmormântarea acestor eroi români onorurile ostăşeşti, le-au dat toate tunurile din ambele tabere. Dzeu să-i ierte! Eu cât voiu trăi, nu voiu putea uita, acel loc de „tristă amintire” ce poartă ca nume pronumele meu rusificat”.

Românii căzuți, amintiți de autorul scrisorii, s-au bucurat cât de cât de o rugăciune, dar cei împușcați lângă feciorul Vasile Iagăr din Fizeș numai pământul știe cum au fost înmormântați.

Soldații rămași nevătămați nu aveau odihnă, ba dimpotrivă trebuiau să fie gata de un nou asalt. Era nevoie să fii înzestrat cu multă tărie de caracter ca să reziști, să te lupți săptămâni întregi în tranșeele pline de noroi. „Trei săptămâni și patru zile, am stat în șant, luptând mereu şi gata în tot momentul de asalt. Am avut lupte grele, nu numai în ziua aceea, ci şi în zilele următoare, încontinuu, zi şi noapte se putea calcula pe minut 20-30 puşcături. Acolo mâncam numai conserve, căci afară nu puteam ieşi nici un minut. Am slăbit foarte mult. Pământul era umed şi steteam uneori în apă, zi şi noapte. Când am părăsit acele şanţuri blăstămate, mergeam 30-40 paşi şi trebuia să mă pun jos, căci nu mai puteam merge”.

Încleștările dintre cele două armate făceau ca numărul pierderilor să crească și de o parte și de alta.

„E mare şi straşnic lucru războiul ăsta. Aici e şes, loc deschis dar mult mai periculos. Lupte se dau din zi în zi tot mai sângeroase şi mai cumplite. Medicii, şi peste tot, trupele sanitare au lucru foarte mult. Ieri a fost rănit locotenentul Székely, şi a murit mult iubitul şi vrednicul căpitan român Rimbaşiu. După ăst din urmă toți plâng cu amar. Câţi sunt răniţi! Vai şi iar vai!! Morţi ? Teribil! Cine mai ştie? Cu aceia nu se mai trudeşte acum nime. Ruşii au de două-trei ori mai mari pierderi ca noi, dar pare că răsar din pământ”, scria același semnatar al scrisorii însă de pe un alt front din Polonia rusească.

Întors acasă, Vasile lui Iagăr și-a făcut un rost și o familie

Din acest iad, al războiului, Vasile a lui Iagăr din Fizeș a ieșit teafăr. Însă nu s-a întors acasă la Fizeș printre ai lui, cum ar fi fost normal, a căzut prizonier la ruși, în Siberia.

„Din război, de acolo, scapi cum ți-e norocul, dar din Siberia de la minus 40 de grade Celsius nu-ți ajunge norocul. Scuipatul îngheța instant atât de frig era. Îți trebuie sănătate și caracter de fier să supraviețuiești”, spune nepotul lui Vasile, Florin Sîrca. Din fericire, ardeleanul Vasile a lui Iagăr a avut un caracter tare și o minte ageră. A supraviețuit chinurilor înghețate ale Siberiei rusești și a înțeles cât de draconic poate fi comunismul la el acasă.

După război, mintea și mâinile l-au ajutat să devină un om respectat în sat. Ținea cai, transporta fructe în țară. Aducea la schimb cereale. Confecționa măturoaie și le vindea. Lucra pământul, avea batoză și devenise coproprietar la o pălincărie din Valcău, în satul vecin. Vasile și-a închegat o familie frumoasă cu o fată din Valcău de Sus, pe nume Krișan Floare. Au avut șase copii: Petru, Ana, căsătorită în Ban (Sălaj), Mihai stabilit în Tășnad (Satu Mare), Ioan, în Petroșani, Teodor, căsătorit în Sîg (Sălaj) și Gavril, în Câmpu lui Neag (Hunedoara). născut în timpul dominației austro-ungare.

La începutul celui de-al doilea război mondial, Petru, fiul cel mare al familiei, a fost înrolat pe front. „Bunicul și-a condus fiul până la Ciucea, la tren. De acasă, în raniță, pe lângă alte lucruri i-au pus tradiționala sticlă cu pălincă. La despărțire și-au dat seama că sticla se spărsese și cursese toată pălinca. Bunicul a interpretat acest fapt ca un semn rău”, spune nepotul Florin. Presimțirea tatălui s-a adeverit. Familia lui Iagăr a dat atunci jerta supremă, fiul lor Petru Sîrca a murit în luptele de la Cotu Donului din anul 1943.

Și-au dus durerea cum au putut, neștiind că urmau vremuri din ce în ce mai grele. „Cât a fost ținut prizonier bunicul a prins revoluția bolșevică, iar când s-a întors acasă nu a vrut colectiv și comunism pentru că i-a văzut pe ruși că sunt fără D-zeu”, spune nepotul.

„Rușii fără D-zeu”

După instaurarea comunismului, unii din sat s-au pus în slujba noii orînduiri. Vasile a lui Iagăr, cunoscându-i pe ruși încă de pe vremea când a fost prizonier, s-a opus colectivizării. I s-a promis un loc călduț, șef la CAP, dar a refuzat. Rezistența lui a atras însă presiunile securității ajutată fiind de „uneltitori” din sat.

Pentru securitate Vasile Sîrca nu reprezenta un erou, ci un individ incomod. Astfel, în locul medaliilor, au venit șicanările. Mai mult, Vasile a fost acuzat că ar fi legionar. „Organele competente” descindeau la casa Iagăr când și cum aveau chef, inclusiv noaptea, ca să-i bată și să-i determine să se înscrie în colectiv.

În sat, în afară de sătenii ce trecuseră de partea regimului, existau și oameni care înțelegeau vremurile în care trăiesc.  Dămian era unul dintre oamenii buni, sufletiști. „Era un om cu inimă bună în sat, Dămian, care lucra la magazin. Când afla că vin securiștii, îl prevenea pe bunicu, iar bunicu fugea de acasă”, spune nepotul Forin.

Din păcate, persecuțiile nu au încetat cee ce a declanșat prigoana familiei. Cei patru feciori, Mihai, Ioan, Teodor și Gavril, au fost nevoiți să-și părăsească casa părintească. Au plecat în zona Hunedoarei unde sperau să aibă tihnă, să-și facă un rost. Teodor de 17 ani și Mihai de 19 ani, erau la muncă la Dobra când au găsit pe drum manifeste considerate pentru comuniști afront la adresa „țării  prietene”, Rusia. Ei le-au arătat colegilor, iar securitatea având urechile foarte bine scuțite a prins de veste. Cadrele au verificat familia din Fizeș care nu corespundea din punct de vedere ideologic cu regimul, i-au condamnat pe amândoi băieții și i-au băgat în închisoare. Deși încă minor Teodor a făcut un an de închisoare, unde a fost chinuit ca să devină informator. Dar Teodor n-a cedat. De asemenea, Mihai a stat închis doi ani.

Trebuie să fi fost multă durere în inima lui Vasile, supraviețuitor unui război și lagărului rusesc, să se vadă îngenuncheat chiar de propria țara pe care a apărat-o luptând cu arma în mână. Umilințele au fost fără margini. Inclusiv moartea fiului cel mare, Petru, în al doilea război mondial nu a fost recunoscută de către autoritățile comunei de atunci, printre care se găseau chiar fizeșeni. Acestea nu au acordat mamei pensia IOVR în drept, în anii 1946-1947, cum au făcut cu restul mamelor și văduvelor de război, pe motivul inventat că „Petru nu a murit în război, ci a fugit în America”. Abia după 27 de ani, adică din anul 1974, i s-a acordat mamei pensia cuvenită.

Acțiunile de intimidare și persecutare ale securității au avut efecte zdrobitoare. Niciun copil nu a uitat chinurile suportate de familie și nu s-a mai întors să se stabilească în Fizeș. Ca o ironie a sorții, unul dintre băieți, cel stabilit la Câmpu lui Neag, n-a ajuns la înmormântarea mamei deoarece telegrama de înștiințare a fost trimisă pe nume românesc, Sîrca Gavril. El s-a născut în timpul dominației austro-ungare, iar în acte figura cu numele maghiarizat Szirca Gabor. Așa că telegrama nu a ajuns la el ca să-l înștiințeze de tristul eveniment. Mezinul familiei, Teodor, închis de securitate deși era minor, a fost urmărit până în anul 1989. Fiul său, Florin Sîrca, a intrat în posesia unui dosar pe numele tatălui său de la CNSAS. Este vorba de un dosarul politic. La dosarul penal, unde apar informatorii și caracterizările oficialilor de la primăria de atunci, nu i s-a dat până acum acces, din păcate.

În sat, Vasile a lui Iagăr a mai avut un frate, Sîrca Gheorghe (Gheorghie). Acesta a slujit mulți ani cantor la biserica din Fizeș.

Vasile lui Iagăr a trăit 80 de ani și este înmormântat în cimitirul din Fizeș, județul Sălaj, alături de soția lui. Din datele actuale, în timpul celor două războaie mondiale, în Fizeș, județul Sălaj, neamul lui Iagăr a dat jertfa cea mai mare. În primul război, și-au dat viața pe front Sîrca Petru a lui Ioan Iagăr și Sîrca Gheorghe, iar, în al doilea război, a murit Sîrca Petru, fiul lui Vasile Iagăr.

În primul război mondial, din satul Fizeș, județul Sălaj, au căzut pe front 28 de bărbați: Mada Simion, Honone Ioan, Homone Ioan, Chiș Ioan, Chiș Gheorghe, Rad Ioan, Bonta Ioan, Roșan Gheorghe, Homone Teodor, Roșan Petru, Tuns Pavel, Roșan Teodor, Gîrbe Vasile, Rad Florian, Sîrca Petru, Sîrca Ioan,Sîrca Ioan, Iosif Petru, Filip Vasile, Iosif Gheorghe, Codeus Cornel, Rad Teodor, Rad Florian, Nergheș Mihai, Brisc Gheorghe, Mada Gheorghe, Bonta Ilie, Sîrca Gheorghe.

În prima conflagrație mondială, potrivit istoricului Teodor V. Păcățian, Sălajul a avut 2.227 de morți pe câmpul de luptă, 522 morți în temniță, în pribegie, la spital și din urma bolilor. S-au întors acasă 1.136 de bărbați invalizi, 1.693 răniți și bolnavi care s-au însănătoșit, 17.135 deplin sănătoși. Au existat 1.693 de dispăruți. Pe clase sociale, la război au luat parte: 163 de intelectuali, 479 de comercianți și meseriași, și 24.363 de muncitori și plugari. În urma războiului, au rămas 1.995 de văduve și 4.386 de orfani. Datele sunt raportate la anul 1923,  când Teodor V. Păcățian realizează lucrarea „Jertfele Românilor din Ardeal, Banat, Crișana, Sătmar și Maramurăș aduse în războiul mondial”.