Istoria şi drumul ceaiului, din Asia în Europa

Efectele benefice ale ceaiului pentru organism se datorează flavonoizilor, compuşi care se mai găsesc în citrice, ceapă şi soia.

Ceaiul este una dintre cele mai populare băuturi din lume, cu o istorie veche de circa 5.000 de ani. Totuşi, abia în urmă cu 11 ani a primit o sărbătoare dedicată – din 2005 încoace, data de 15 decembrie a fost desemnată Ziua Internaţională a Ceaiului.

Data de 15 decembrie a fost aleasă în mod simbolic, pentru a reaminti incidentul petrecut pe data de 16 decembrie 1773, la Boston. Atunci, coloniştii din America au distrus o cantitate imensă de ceai care ar fi trebuit să ajungă în Marea Britanie, în semn de protest faţă de legile care tocmai fuseseră adoptate şi care restricţionau comerţul cu ceai. Incidentul a marcat începutul Războiului de Independenţă, evenimentul care a dat startul Revoluţiei Americane şi care a culminat cu apariţia unui stat independent şi suveran în America de Nord, Statele Unite ale Americii.

Standarde pentru industria ceaiului

Dar, în primul rând, ziua doreşte să aducă în centrul atenţiei industria ceaiului, comerţul cu acest produs, precum şi persoanele care lucrează în acest domeniu, condiţiile lor de muncă şi lupta companiilor mici pentru a supravieţui alături de „giganţii” pieţei.

Tot în acest scop, pentru asigurarea unui comerţ echitabil şi pentru ca industria ceaiului să fie mai sustenabilă, au fost stabilite un set de reguli, de standarde Fair Trade (comerţ corect). Aceste standarde au apărut la iniţiativa mai multor producători, ONG-uri şi companii de ceaiuri, care doresc să se păstreze tradiţia şi calitatea ceaiului, iar acesta să fie produs în condiţii bune atât pentru oameni, cât şi pentru mediu.

Potrivit publicaţiei The Guardian, standardele Fair Trade vizează asigurarea unor condiţii de lucru sigure şi a unor salarii decente pentru muncitori şi fermieri, precum şi protecţia drepturilor acestora. De asemenea, eticheta „Fair Trade” de pe o cutie de ceai reprezintă o garanţie că produsele sunt obţinute prin metode care nu dăunează mediului înconjurător, preţul plătit este unul corect, iar micii producători sunt încurajaţi să-şi dezvolte afacerile. Se estimează că, la momentul actual, în producţia de ceaiuri Fair Trade sunt implicate aproximativ 285.900 de persoane, mai scrie publicaţia amintită. Kenya este unul dintre cei mai mari exportatori, cu un număr de 117.000 de producători ce respectă aceste standarde.

Istoria ceaiului

Ziua Internaţională a Ceaiului se sărbătoreşte oficial în ţările unde producerea şi exportul ceaiului sunt pe primul plan în economie, cum ar fi India, Sri Lanka, Bangladesh, Nepal, China, Vietnam, Indonezia. În Europa, multe ţări organizează în această zi târguri de ceai, cu prezentare şi degustare de noi sortimente şi arome. De asemenea, în multe ţări sunt deschise expoziţii şi muzee, dedicate acestei băuturi.

Probabil că cei mai mulţi dintre noi ne-am fi aşteptat ca Marea Britanie să apară între ţările unde se sărbătoreşte această zi, având în vedere că britanicii sunt cunoscuţi drept mari amatori de ceai. Astfel, vom fi surprinşi să aflăm că nici măcar nu l-au cunoscut foarte devreme, ci abia în secolul 17.

Istoria ceaiului începe în China. Există o legendă care spune că a fost descoperit din greşeală, atunci când frunzele unui copac au căzut, accidental, în vasul în care servitorul împăratului Shen Nung fierbea apă potabilă. Se întâmpla în anul 2737 î.e.n., iar copacul din care au căzut frunzele era Camellia sinensis – cel din care se obţine atât ceaiul verde, cât şi cel negru.

Nu se ştie cât este de adevărată legenda, însă este cert faptul că ceaiul provine din China, iar Japonia a fost prima ţară care nu doar că l-a preluat, dar a construit şi o întreagă ceremonie culturală dedicată acestuia.

Ceremonia ceaiului este un ritual tradiţional japonez, un adevărat act cultural, influenţat de budismul Zen, prin care ceaiul verde matcha sau “roua preţioasă lichidă” este preparat într-o manieră ceremonioasă de către o persoană iniţiată şi servit unui grup mic de oaspeţi, într-o atmosferă calmă.

Din aceeaşi plantă

Atunci când vorbim despre ceai, ne referim mai ales la cel verde, negru sau alb, şi trebuie să ştim că toate provin din aceeaşi plantă – însă aceasta este tratată diferit, pentru a obţine un sortiment la altul.

Planta de ceai, Camellia sinensis, cu toate varietăţile sale, creşte în circa 50 de ţări, din Rusia în Argentina şi din Brazilia în Mozambic. Creşte mai ales în zonele tropicale şi subtropicale şi se cultivă în Asia, Africa, America de Sud, dar şi în regiunea Mării Caspice şi a Mării Negre. Două varietăţi principale ale plantei sunt cultivate: varietatea cu frunze mici de China (Camellia sinensis sinensis) şi cea cu frunze mari de Assam (Camellia sinensis assamica). Arborele poate atinge 7-12 metri înălţime, dar, pentru a se obţine recolte mari de frunze, este tăiat controlat, ajungându-se la un arbust care nu depăşeşte un metru înălţime.

Tipurile diferite de ceai se obţin în urma unor operaţiuni specifice la care sunt supuse frunzele. Astfel, pentru a avea ceai negru, frunzele sunt culese şi ofilite artificial, proces care face ca apa să se evapore, devenind moi. După ofilire, frunzele sunt răsucite în maşini speciale, operaţiune prin care se elimină sucul celular şi se produce ruperea frunzelor. Frunzele de ceai sunt din nou sortate şi fermentate timp de 3-6 ore. În timpul fermentării, frunzele de ceai îşi schimbă culoarea din verde în brun-roşcat şi capătă aroma caracteristică a ceaiului. Urmează apoi uscarea în condiţii speciale, pentru a nu-şi pierde aroma.

Produs de origine vegetală, din grupa stimulentelor naturale, ceaiul se obţine din mugurii, florile şi frunzele tinere ale arborelui de ceai – Camellia sinensis, cu toate varietăţile sale.

Pentru a obţine gustul specific al ceaiului verde, frunzele trebuie să îşi păstreze clorofila, deci nu se ofilesc şi nu sunt fermentate. După recoltare, frunzele sunt tratate câteva minute în vapori fierbinţi de apă, pentru distrugerea enzimelor, iar apoi răcite şi uscate. Din ceaiul verde se obţine o infuzie plăcută, aromată, uşor amăruie, colorată în galben deschis.
În ceea ce priveşte ceaiul alb, acesta este obţinut din muguri şi frunze foarte tinere, acoperite cu puf alb, care trec prin două etape: tratarea termică pentru oprirea fermentării şi deshidratarea.

Preţuit în Asia

Încă din secolul 3 î.e.n., ceaiul era renumit pentru proprietăţile sale, iar în China şi Japonia era considerat o băutură sănătoasă şi răcoritoare. În timpul dinastiei Tang (618 e.n. – 906 e.n.), ceaiul a devenit băutura naţională a Chinei şi avea denumirea “ch’a”. Culturile şi consumul acestui produs a crescut şi mai mult după ce ritualul ceaiului s-a răspândit şi s-a transformat într-o practivă de-a dreptul spirituală. Acest ritual a devenit sinonim cu ideea de calm şi armonie.

În Japonia, în jurul anului 1.200 e.n., în Uji, localitate din vecinătatea oraşului Kyoto, un călugăr a realizat prima grădină botanică din lume unde cultiva, printre alte plante, şi ceai, frunzele constituind baza pentru licoarea preparată prin infuzie şi servită ca o băutură revigorantă în templu. Vizitatorii şi prietenii budişti, călugări din alte mănăstiri care doreau să înveţe cultivarea ceaiului, primeau la plecare seminţe şi lăstari.

Filosofii chinezi susţineau că ceaiul este mai bun decât vinul şi decât apa, pentru că nici nu ameţeşte, nici nu îmbolnăveşte. Liderii spirituali şi politici foloseau ceaiul ca băutură vindecătoare şi întăritoare, împăraţii îl dăruiau ca semn de preţuire supremă. Apoi, acesta a ajuns şi la popor, mai întâi la nobili şi în final la oamenii obişnuiţi. Aşa a început şi comerţul cu ceai. Era deja secolul 10.

Călătoria în Europa

Comercianţii olandezi au adus ceaiul în Europa, în anul 1610; potrivit istoricilor, ceaiul a ajuns în 1636 în Franţa, în 1638 în Rusia, în 1652-1654 în Anglia şi în 1657 în Germania. Poveşti despre ceai ajunseseră, totuşi, la urechile europenilor, prin intermediul portughezilor, care făceau comerţ cu mătăsuri, mirodenii, cafea şi băuturi exotice, în Asia. Aşadar, un iezuit portughez a descris în jurnalul său ceremonia servirii ceaiului: „Când o persoană vine la o altă persoană în vizită, obiceiul este de a aduce o băutură pe nume CH’A, care e amară şi roşie”.

Pe măsură ce se răspândea în Europa ceaiul şi se înmulţeau admiratorii săi, medicii au început să semnaleze calităţile acestei plante. Toţi cei care l-au studiat au scris că ceaiul avea nenumărate virtuţi şi că ajuta în prevenirea şi tratarea diverselor afecţiuni, fizice şi psihice.

Ajuns în Marea Britanie, ceaiul a fost adoptat rapid de aristocraţi. Mai târziu a ajuns şi în cafenele.

Celebrul ritual „five o’clock tea” se pare că a fost introdus în Anglia, pe la 1840, de către doamna de onoare a reginei Victoria (1819-1901), Anna Maria Stanhope (ducesă de Bedford). Aceasta avea stări de slăbiciune în timpul zilei, pentru că exista o perioadă foarte lungă de timp în care nu mânca nimic, între prânzul englezesc, servit la ora 12, şi cina servită între orele 20 şi 21. Astfel, i-a venit ideea unei gustări cu ceai şi a poruncit să-i fie aduse în cameră, alături de cana cu băutura fierbinte, puţină pâine, unt şi chec. Se spune că ea şi-a împărtăşit ideea câtorva prietene, şi pe mijlocul anilor 1840, „ceaiul de al ora cinci” devenea un adevărat eveniment social răspândit în Anglia. Ritualul s-a dezvoltat pe modelul societăţii britanice, cu reguli specifice legate de maniere şi îmbrăcăminte.

Cei mai mari consumatori

Ceaiul a ajuns şi la New York, în 1670, şi a fost întâmpinat cu atât de mult entuziasm, încât era consumat în cantităţi mai mari decât în întreaga Marea Britanie. Tocmai de aceea, pentru a recâştiga controlul asupra coloniilor aflate în derivă, britanicii au decis să impună taxe pe ceai. Pentru a protesta împotriva acestora, americanii au încetat să mai bea ceai din patriotism, iar totul a degenerat, în 1773, în celebrul incident care a rămas în istorie cu numele „Boston Tea Party” şi care este rememorat odată cu Ziua Internaţională a Ceaiului.

În vremurile noastre, producţia mondială de ceai este estimată la circa 3, 15 milioane de tone anual. Într-un clasament de la începutul anului 2014, care a inclus 54 de state, Turcia, Irlanda şi Marea Britanie au ocupat primele trei poziţii în topul ţărilor cu cel mai mare consum de ceai pe cap de locuitor, anual. Deşi China rămâne cel mai mare consumator de ceai, cu peste 725.000 de tone pe an, Turcia se situează pe primul loc în ceea ce priveşte cantitatea consumată pe cap de locuitor, cu 3, 157 de kilograme, anual. În topul 3 urmează Irlanda, cu 2, 191 de kilograme de ceai consumat anual pe cap de locuitor, şi Marea Britanie, cu 1, 941 kilograme de persoană/ an.

Ceaiul negru conţine jumătate din cantitatea de cofeină găsită în cafea.

Topul 10 este completat, în ordine, de Rusia (1, 383 de kilograme), Maroc (1, 216 kilograme), Noua Zeelandă (1, 192 kilograme), Egipt (1, 012 kilograme), Polonia (1 kilogram), Japonia (967 de grame) şi Arabia Saudită (900 de grame).

În schimb, în România, consumul de ceai este destul de mic (70 de grame pe cap de locuitor, anual), ceea ce o poziţionează pe locul 45 în topul consumatorilor de ceai din lume.

 [stextbox id=”custom”]

Cifre

84% dintre britanici beau ceai zilnic

165 de milioane de căni de ceai se beau în fiecare zi în Marea Britanie

2.230.000 de tone de ceai produce China anual, fiind lider în clasamentul producătorilor (cifre 2015)

98% dintre britanici pun lapte în ceai

1.500 de varietăţi ale plantei Camellia sinensis există în prezent

Secolul 20: a fost inventat pliculeţul de ceai

3, 15 milioane de tone annual, producţia mondială de ceai

[/stextbox]