Ioan-Aurel Pop: Ca români, ar trebui să ne străduim să fim noi înșine

Vom încerca, pe parcursul marcării centenarului Marii Uniri din 1918, să realizăm o serie de materiale cu oameni care pot să ne ajute să înţelegem cine suntem, cine am fost în trecuta sută de ani şi cine vom fi în următorul secol. După interviul anterior cu sociologul Vasile Dâncu, de această dată îl avem alături pe istoricul Ioan-Aurel Pop, academician şi rector al Univesrităţii „Babeş-Bolyai”. La mulţi ani, România!

Marea Unire a fost „ora noastră astrală”

Rep: Domnule academician, dacă există asemenea informaţii, vă rog să ne spuneți cum au primit, perceput, românii din cele două părți de țară Marea Unire de la 1918. Dacă se poate, cu fapte concrete din care să reiasă, pe de o parte, bucuria lor, și, pe de altă parte, rezervele lor.

Ioan-Aurel Pop: Conform datelor disponibile, majoritatea absolută a românilor, deopotrivă a celor din Vechiul Regat (Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Moldova dintre Carpați și Prut, fără Bucovina) și din provinciile incluse în state străine (Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banatul și Părțile Vestice),a fost de acord și a susținut Marea Unire. Rezerve au avut foarte puțini români (aici trebuie luați în calcul doar aceia care aveau cunoștință despre ceea se întâmpla atunci). Este vorba, în general, despre persoane încadrate în administrația statelor stăpânitoare (Imperiul Țarist și Imperiul Austro-Ungar), care se temeau că-și vor pierde funcțiile și avantajele materiale și prestigiul social; au fost apoi membri ai unor familii mixte sau chiar oameni politici compromiși ori neîncrezători.

În mod concret, erau, de exemplu, în Transilvania anumiți adepți ai federalizării monarhiei habsburgice, care sperau – după modelul propus de Aurel C. Popovici – că și românii ar putea alcătui un regat distinct în cadrul noii structuri. Ba unii doreau încorporarea în acest regat și a vechii Românii, în vederea unei mai bune orientări a noastre spre Occident. Cu alte cuvinte, aceștia ar fi vrut o unire a României de atunci cu provinciile din Imperiu, în cadrul unei monarhii habsburgice danubiene, care să ne propulseze pe toți românii spre Europa Centrală, scoțându-ne din Balcani. Petre P. Carp, Titu Maiorescu și alți conservatori tradiționaliști, care doreau alianța României cu Germania și Austro-Ungaria, nu erau contra unirii Transilvaniei, dar nu-și imaginau că așa ceva s-ar putea realiza, mai ales că pentru ei o victorie a Antantei în acest conflict era de neconceput. Ba, într-o împrejurare anume, Titu Maiorescu a spus că nici românii transilvăneni nu ar dori unirea, numai că era vorba aici de un discurs politic, de o falsă argumentație, în care exista și dorința de a-i face plăcere regelui, provenit dintr-o dinastie germană. Pe de altă parte, nu este mai puțin adevărat că noul rege Ferdinand I, răspunzând unei interpelări a lui Petre Carp, a afirmat cu mare demnitate că dinastia sa este românească și că ea se supune celei mai generale dorințe a românilor, care era alianța cu Antanta (spre unirea Transilvaniei cu Țara).

Din 1916 încoace, până la finele lui 1918, sunt atâtea exemple de entuziasm în dorința românilor de unire, încât este foarte greu de ales mărturii. Din izvoarele studiate, cred că, în cazul Transilvaniei, peste 80% dintre români erau adepții Marii Uniri. S-au făcut și studii importante în acest sens. Dacă se iau în calcul persoanele majore, de gen masculin (singurii care votau atunci), atunci se ajunge la concluzia că votul dat de români la Alba Iulia a fost unul democratic și covârșitor. Toți cei 1228 de delegați cu drept de vot erau dotați cu „credenționale” sau cărți de crezământ, doveditoare ale calității lor de decidenți în numele comunităților care-i trimiseseră (unități administrativ-teritoriale, partide politice, asociații profesionale, de femei, organizații studențești, culturale etc.). Prin urmare, fiecare delegat de la 1 Decembrie 1918 a exprimat voința zecilor și sutelor de oameni care-l trimiseseră.

Astfel, 1228 de oameni au votat în numele al aproape tuturor românilor conștienți și au decis unirea în cunoștință de cauză. Marele luptător pentru dreptate națională, octogenarul Gheorghe Pop de Băsești, cu lacrimi de bucurie în ochi, ar fi spus atunci, la 1918, la Alba Iulia, în fața mirării unora de pornirea sa într-o astfel de călătorie: „Am venit chiar și dacă această cale m-ar costa viața, căci de-acum, pentru mine nu mai rămâne alta decât să zic și eu cu dreptul Simion din Scriptură: Acum slobozeşte, Doamne, pe robul tău în pace…, că mi-am văzut visul cu ochii”. A murit la scurtă vreme după aprobarea Rezoluției de unire, acasă, în Țara Silvaniei, cu mulțumirea în suflet că văzuse înfăptuită marea dorință națională. Unirea a fost – cum ar fi spus Mihail Kogălniceanu – actul energic al națiunii române, împlinit în împrejurări internaționale favorabile.

Firește, unele puteri internaționale i-au ajutat pe români în această înfăptuire a lor, dar nu au făcut ele România, fiindcă nu puteau și nici nu aveau vreun interes s-o facă în forma rezultată la finele anului 1918.

Rep: Dacă se poate, vă rog și o paralelă între cum se manifestau, trăiau românii Marea Unire în 1918 și cum percepeți că o trăiesc acum.

IAP: Românii de la începutul secolului al XX-lea erau diferiți sub aspect mintal de cei de acum. Afirmația este general valabilă. Acei români veneau după secole de greutăți materiale, de discriminare, de privațiuni, de luptă pentru drepturi politice naționale, pentru școală românească etc. Visul multora era să poată vorbi, scrie și citi românește fără să se ascundă, să aibă o clasă elitară de neamul lor, să nu mai fie disprețuiți și obidiți. Speranța pentru mulți dintre acei români era România, pentru că cea mai progresistă idee era atunci legată de emanciparea națională, de sfărâmarea imperiilor multinaționale, de făurirea statelor naționale. Statul național era văzut atunci în Europa ca principala instituție pentru organizarea, pentru viețuirea și conservarea unui popor.

Popoarele care nu aveau state proprii sau care trăiau în state străine erau privite drept „popoare fără istorie”. Astfel, viața în statul național unitar era pentru mulți unica speranță și elita conducătoare era animată de același gând, dincolo de orientările politice diferite. Azi, lumea are o siguranță a vieții pe care nu o conștientizează, fiindcă nu a trăit războaie, cataclisme, nu a cunoscut lipsuri reale, epidemii, orori fizice, agresiuni etc. De circa trei sferturi de secol, ne naștem, mâncăm, ne educăm (tot mai puțini, azi!), ne petrecem în mod creator timpul liber, mai și muncim din când în când. În urmă cu 100 de ani, principala grijă a majorității românilor era ziua de mâine, era spaima că nu va avea mijloace de trai pentru ziua de mâine, că-i va pierde pe cei dragi etc. Noi ne gândim la concedii plăcute, la cluburi bune pentru distracții, la prieteni, protestăm contra vaccinurilor și a poluării, contra unor proiecte de legi eronate sau care ni se par deplasate, ne revoltăm contra parlamentului și guvernului, adică ne manifestăm civic în mod activ.

Natural, majoritatea românilor știe că în anumite epoci a fost greu, că nu existau toate facilitățile de azi, că românii erau priviți ca străini în propriile case, dar nu poate retrăi atmosfera de atunci. Românii de azi nu pot privi aniversarea unirii așa cum au privit contemporanii unirea propriu-zisă și nici nu ar fi de dorit să se întâmple asta. Și, totuși, dacă ar apărea o situație-limită, de o gravitate excepțională pentru siguranța țării, sunt convins că românii de-acum, de la 18 până la 80-90 de ani, ar reacționa cu spirit patriotic și ar apăra România. Trăirea istoriei este ca trăirea vieții, pentru că istoria este însăși viața. Azi mulți români aleg să trăiască în alte țări, dar sunt convins că dacă cineva sau ceva i-ar forța, i-ar obliga să trăiască sub străini, atunci ar reacționa și s-ar opune. Marea Unire a fost „ora noastră astrală”, care ne-a ajutat să viețuim, să conviețuim și să supraviețuim și mulți români cinstesc Marea Unire din dorința de a-și onora antecesorii, dar și de pregăti calea viitorului pentru copiii și nepoții lor.

Fără propriul stat, românii s-ar fi risipit în patru vânturi

Rep: Dacă nu s-ar fi realizat marele act din 1918, consfințit prin tratatele ulterioare de la Paris, ar mai fi existat ulterior condițiile propice pentru unire, ar mai fi avut loc?

IAP: Asta este foarte greu de spus! Istoricii nu pot prevedea viitorul, dar pot înțelege și gestiona mai bine prezentul. Probabil că unirea tot ar fi avut loc, pentru că se construise în timp conștiința națională, generatoare de atitudini, de fapte, de împliniri. Iar unirea noastră nu a fost gândită împotriva altora – deși unii au interpretat-o și așa –, ci întru binele neamului nostru. Clipa de la 1918 a fost însă unică și este fabulos că am fructificat-o!

Rep: Cum și unde credeți că era România de azi dacă nu s-ar fi înfăptuit Marea Unire?

IAP: Am convingerea că, fără propriul stat, românii s-ar fi risipit în patru vânturi. Ocrotirea naționalității o realizează cel mai bine statul propriu. Este însă foarte important ca statul să emane de la popor, ca elita să nu se înstrăineze de masele tăcute, ca liderii să se primenească mereu cu talente ivite de jos. Altminteri, conducerea statului poate fi echivalată cu un corp străin, pe care poporul tinde să-l elimine.

Rep: Care este cea mai mare realizare a românilor de la unire încoace și care ar trebui să fie obiectivul principal (obiectivele principale) pentru următoarea sută de ani?

IAP: Aș zice că cea mai mare împlinire de la 1918 încoace este eliminarea dictaturii și a regimului comunist, în decembrie 1989, dar vor sări mulți să-mi amintească de „complotul” internațional înregistrat atunci, de intervențiile unor mari puteri, de contribuțiile serviciilor secrete. Și, totuși, ca unul care am fost pe străzile pline de oameni atunci și am înregistrat pulsul maselor, pot certifica că majoritatea românilor credea că face istorie atunci, credea că și-a luat soarta în mâini, credea că răstoarnă dictatura etc. Că nu a fost tocmai așa, asta este altă problemă. Dar cu acea convingere că schimbă țara și lumea, românii au avut forță civică atunci, au concentrat energii, au revenit la democrație. Evident, au făcut și erori, s-au bâlbâit, au gafat, s-au lăsat manipulați, dar au revenit, până la urmă, târâș-grăpiș, la valorile occidentale. Păcat că acestea, așa cum le-am perceput noi, par să fi ajuns în declin…

Pentru alți 100 de ani ar trebui să ne protejăm țara, așa cum este ea și cum va fi. Iar protejarea aceasta nu este de imaginat acum decât pe fondul valorilor democratice. Chiar dacă unii vor să ne convingă că democrația a obosit, să nu ne încredem: dacă nu au ceva mai bun de pus în locul democrației, ei ne amăgesc doar, ca să ne domine ușor. Altminteri, să cultivăm mai departe adevărul, dreptatea, dar mai ales iubirea și bunătatea.

Rep: Cum credeți că ar trebui să ne comportăm ca români, ce ar trebui să facem în general cu ocazia Zilei Naționale și în special cu ocazia centenarului?

IAP: Nu ar trebui să facem minuni, fiindcă minuni numai zeii și sfinții fac! Iar noi suntem oameni! Ca români, ar trebui să ne străduim să fim noi înșine, cu realitățile noastre pe care să le îmbunătățim mereu. Nu avem a ne rușina de prea multe, cum cred unii. Suntem un popor, ca atâtea altele, dar am avea de câștigat dacă am învăța să mirosim mai bine fânul proaspăt cosit, să cântăm ori să prețuim doinele, să știm să jucăm horele, să numim arborii, să prețuim caprele negre și mistreții sau să pășim desculți pe luncile înflorite. Pe când alții nu au decât computere, beton și asfalt, noi le mai avem pe cele de mai sus, fiindcă nu stăm pe un pământ oarecare, ci „pe-un picior de plai,/ pe-o gură de rai”. Alții știu asta, dar noi o știm tot mai puțin sau ne facem că o știm…

Cu ocazia Zilei Naționale și a Centenarului s-ar cădea să fim mai demni, mai serioși (prea suntem zeflemitori câteodată, prea ironici, prea semeți sau, dimpotrivă, prea plecați, prea umili, prea triști). Secretul reușitei: munca stăruitoare și eficientă! Dintre toate ființele Terrei, numai omul muncește conștient, fiindcă gândește. Tot ce avem bun s-a făcut prin muncă dăruită. Dar să nu muncim haotic, dezordonat și necontrolat!

Dacă ne-am face fiecare munca pentru care ne-am calificat, ne-ar merge tuturor mult mai bine. Iar după muncă, să ne petrecem, așa cum am făcut-o din veac, fiindcă viața le cuprinde pe toate. Noi, românii, am trăit un mileniu de singurătate, risipiți peste tot și cam de un secol ne-am adunat. Ca să ne putem pronunța în chip echilibrat despre unire și neunire, ar trebui să mai trăim un mileniu de unitate. Să dea Dumnezeu să fie așa, căci – spun bătrânii – „unirea face puterea”. Iar oamenii sunt ființe sociale și se cuvine, prin urmare, să trăiască în unire.