Ilinca Rotariu: „În Germania am uitat că sunt în scaun cu rotile!”

Povestea Ilincăi Rotariu, tânăra ce deține Centrul de Recuperare Tarra din Cluj-Napoca, este o adevărată lecție de viață. În 2008, Ilinca, studentă în anul patru la Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară, secția Peisagistică, a suferit un accident de circulație, accident ce avea să îi schimbe viața. După două intervenții chirurgicale la coloană, Ilinca a rămas cu o paralizie permanentă de la mijlocul trupului în jos. Chiar dacă nu a fost deloc ușor, aceasta nu s-a dat bătută. A căutat mereu resursele pentru a merge mai departe, pentru a zâmbi și pentru a-i face și pe ceilalți să zâmbească. A înființat o asociație care îi poartă numele „Raluca Ilinca”, unde desfășoară diferite activități sociale și un centru de recuperare. „Centrul a fost deschis pe 20 noiembrie 2012. E greu să te menții pe piață dacă vrei să rămâi cinstit. A fost o provocare să adun toată informația. Am căutat mult, am stat de vorbă cu multă lume, pentru că vroiam să fie un lucru bine făcut. Am luat de la zero multe lucruri. Feedback-ul de la pacienți e foarte bun. Acum avem pe lângă kinetoterapeuți un medic primar cu dublă specializare, care își face și a treia specializare. A fost o șansă la care nu aș fi visat niciodată”, spune Ilinca. Aceasta continuă și acum exercițiile de recuperare, devenind pacientă la propriul centru.  Cu toate că ea, o tânără de 29 de ani, nu stă deoparte când vine vorba să dea o mână de ajutor celor din jur, autoritățile naționale și locale, care ar trebui să se îngrijească de cetățeni, alese pentru a face acest lucru, sunt extrem de nepăsătoare.

„Normele europene referitoare la persoanele cu dizabilități au fost implementate de statul român, dar nu au fost preluate complet. Sancțiunile au fost lăsate pe dinafară. Am preluat legile, dar nu există modelul după care trebuie aplicate și sancțiunile aferente. În acest caz, evident că nu le repectă nimeni. De ce să le aplice cineva? Adevărul este că toate adaptările necesare persoanelor cu dizabilități motorii necesită cheltuieli în plus. Depinde de fiecare cât de mult vrea să ajute sau cât de puțin îi pasă”, spune aceasta, referindu-se atât la proiectanții de rând, care construiesc jumătăți de rampe la intrările în bloc, rampe mult prea abrupte sau nu contruiesc deloc, cât și la proiectanții instituțiilor care se spală pe cap cu normele europene. În cazul instituțiilor, rampele telescopice ar putea fi o soluție, dacă ar fi și folosite.

Ilinca mărturisește că nu se poate descurca singură. Pentru a ajunge în oraș de multe ori apelează la serviciile companiilor de taxi. În Cluj nu există mașini adaptate persoanelor cu dizabilități și mai mult decât atât, taximetriștii uită frecvent că la respective adresă a fost solicitat un autovehicul cu portbagaj gol. Ilinca nu se supără. Le amintește și le explică mereu de ce a solicitat acest lucru. „Nu pot să mă descurc singură în oraș! Clar! În afară de Bulevardul Eroilor pe care pot să îl parcurg dintr-o parte în alta, nu cred că mai este vreo stradă accesibilă. Zonele pietonale sunt iarăși o mare distracție pentru mine, mă refer la cele cu piatră cubică. În Piața Muzeului îmi aleg terasele după cât de aproape sunt de stradă. E destul de sadic să mergi pe piatra cubică în cărucior, dar arată bine și nu mă pot supăra. Pentru plăcerea de a sta în Piața Muzeului, parcurg și porțiunile acestea”, spune Ilinca.

Rampe fixe, în locul celor telescopice

Bordurile înalte, lipsa rampelor și lipsa unor sancțiuni clare pentru cei care nu respectă legea o supără cel mai tare.  „Se tot fac acum tot felul de proiecte cu rampe telescopice. Pe mine mă enervează la culme aceste rampe. În primul rând pentru că în cele mai multe părți nu funcționează. Unde există și totuși funcționează, până vine personalul care răspunde de ele, pierzi foarte mult timp. Doamne ferește să fie iarnă că îngheți în fața clădirii sau pe holuri! 80% dintre cei care sunt responsabili cu aceste rampe nu știu să le folosească. Li s-a făcut un instructaj acum nu știu câți ani, dar nu le-au folosit-o niciodată. «Vă luăm pe sus și am rezolvat!» Sunt rampe în oraș care sunt acoperite cu huse de ani de zile. M-am confruntat cu această situație la primărie, la tribunal, la Cluj Arena. La Cluj-Arena am avut noroc că eram cu fratele meu și cu câțiva prieteni. Am stat, am sunat la sonerie de o mulțime de ori. Era chiar în zilele când s-a deschis stadionul,   când se putea vizita. Ar fi trebuit să fie cineva acolo. Nu am putut să urc. Am urcat cu fratele meu pe scări. Altă dată, tot la Cluj Arena am fost la un party. Am plecat la trei noaptea. Nu a fost nimeni acolo. Nu sunt absurdă să pretind să stea cineva acolo non stop, dar nu se puteau face rampe fixe, care să fie acolo non stop? Nu zic că nu rampele telescopice nu sunt bune, dar aceasta  a fost experiența  mea concretă cu ele, adică una extrem de proastă”, povestește Ilinca.  Tânăra e deranjată de modul în care anumite zone din oraș se modernizează, dar fără a se ține cont și de nevoile persoanelor imobilizate în scanul cu rotile. Un exemplu în acest sens este Parcul Iuliu Hațieganu. „Am fost aici la plimbare. M-am scufundat în nisip pe aleile respective”, spune aceasta.

Am uitat de problema accesibilit ății

„Dacă treci de Ungaria situația se schimbă. Am stat o săptămână în Germania. Am uitat că sunt în scaun cu rotile! În Olanda nu mai zic. Am stat două săptămâni, a fost perfect. M-am descurcat să merg singură peste tot și chiar am vizitat multe locuri. Nu stăteam nicio clipă, dar nu am avut nicio grijă. Mă uitatam pe hartă, pe internet și îmi alegeam ce doream să vizitez. Mergeam, vizitam, nu m-am gândit nicio clipă dacă un obiectiv are sau nu accesibilitate, cum făceam acasă. Peste tot aveam acces. Singurul lucru care mă limita era dacă vreau să văd ceva sau nu. Am călătorit în Olanda cu autobuzul. A fost simpatică experiența. Aici nu am îndrăznit încă să merg. Recunosc că mi-e groază. Acolo era totul natural. Uitasem de tot de problema asta cu adaptatul. Autobuzele aveau rampă, loc pentru mamele cu cărucior și pentru persoane cu dizabilități.  Totul era foarte normal, obișnuit.  M-am simțit foarte bine”, povestește aceasta.

Ilinca susține că nu o deranjează curiozitatea oamenilor care întorc capul pe stradă. „Și eu sunt curioasă. Dacă văd și eu pe cineva în cărucior, voi întoarce și eu capul. E altfel  persoana respectivă, e normal să întorci capul. Dacă e cineva cu bățul prin centru, o să mă uit și eu. Oare cum se descurcă? Pentru mine asta nu e deranjant, că oamenii se întreabă. Pe mine mă deranjează că cei care au în mână o anumită putere și care zic că se ocupă de anumite lucruri, nu fac nimic. Cei care ar trebui să adapteze străzile, să implenteze legile, nu fac acest lucru. Nu știu dacă de la mentalitate pornește totul. De multe ori m-am gândit că trebuie schimbată mentalitatea, societatea. Totuși, cred că ar trebui pornit invers: ar trebui făcute odată sancțiunile acelea și pornit de sus în jos. Nu poți schimba populația  dacă nu i-ai schimbat pe cei care conduc. Peste tot pe unde am fost, povestea asta a pornit de sus, după care, normal că s-a obișnuit toată societatea. A fost obligată, a trebuit să vadă problema noastră ca pe un lucru normal. Am ajuns întâmplător să cunosc un architect care mi-a povestit despre proiectul de accesibilizare al Varșoviei. A luat o persoană în scaun, un nevăzător și o persoană care suferea de Parkinson cu el și timp de o săptămână s-au plimbat prin oraș. Au notat fiecare colț, fiecare groapă, fiecare problemă de pe teren. Aceste lucruri nu se fac din birou, fără să fi văzut în viața ta un scaun cu rotile”, consideră aceasta.

Nu știe când lucrurile se vor schimba în bine în Cluj, dar până atunci, Ilinca nu stă degeaba. Lucrează în cadrul centrului, iar aici, spre deosebire de oraș, rezultatele încep să se vadă.