Ghetoul clujean din Iris

Într-o clădire de cărămidă roșie, de pe strada Fabricii, la intersecție cu Bulevardul Muncii s-a aflat în perioada celui de-al doilea război mondial principala clădire a ghetoului de unde s-a realizat deportarea evreilor în lagăre. Ghetoul evreiesc de la Cluj a fost înfiinţat în 3 mai 1944, pe terenul fostei fabrici de cărămidă din cartierul Iris, la ordinul lui László Endre, subsecretar în Ministerul de Interne al Ungariei. Evreii internaţi aici, în număr de aproximativ 18.000, au fost nevoiţi să locuiască în barăcile folosite pentru uscarea cărămizilor. Deportarea evreilor a început în data de 25 mai 1944, îmbarcarea făcându-se de pe peronul de lângă Fabrica Clujana (Piaţa 1 Mai), pe parcursul a şase transporturi cu destinaţia Auschwitz-Birkenau şi s-a încheiat în data de 9 iunie 1944.

Numărul evreilor care s-au întors la Cluj în urma Holocaustului este de aproximativ 1.500. Astăzi există o placă comemorativă edificată de primăria Municipiului Cluj-Napoca în iunie 1998 pe locul unde s-a aflat ghetoul. Potrivit acesteia, au fost deportați 18.000 de evrei din Cluj, dintre care 4.000 de copii.

Iată cum era viața în ghetou, povestită de unul din martorii care au supraviețuit, Kovacs Ștefan, așa cum este redată în volumul „Procesul ghetourilor din nordul Transilvaniei. Vol. 2: Mărturii”, alcătuit de Oliver Lustig:

„La intrare în ghetou, am fost percheziţionaţi, ni s-au luat puţinele obiecte de preţ ce ne-au mai rămas, apoi ni s-a dat drumul să ne aşezăm unde vrem. Teritoriul ghetoului era sub cerul liber şi ne-am aşezat sub nişte şoproane – în care se păstrau ţiglele şi cărămizile arse – pe pământul gol, în praf de 5 cm grosime, expuşi la vânt şi la ploaie în contra cărora ne apărăm agăţând cearşafuri şi covoare de stâlpi. Bineînţeles, în măsura în care ne puteam păzi puţinele obiecte de lenjerie sau covoare de pericolul furtului al căror victime eram din partea poliţiştilor chiar. Locul pentru dormit era aşa de redus încât oamenii stăteau grămadă şi ne făcea imposibilă orice odihnă, pe un teritoriu de 6 metri pătraţi eram îngrămădiţi 9 persoane, cu bagaje cu tot. La o populaţie de aproximativ 17.000 de evrei, primăria a instalat conducte de  apă cu cca 15 robinete de la care trebuia să {se}ia apă pentru spălat, pentru fiert, pentru curăţit. Aceste robinete funcţionau din când în când, de cele mai multe ori erau însă închise chiar pe o zi întreagă.

Mai târziu, am obţinut cu greu la comandantul ghetoului să putem aduce apă dintr-o fântână din vecinătatea ghetoului cu cane de apă în grup de câte 10, pe măsură {ce} grupurile se întorceau înapoi cu apa. Asta numai uneori şi numai pentru un timp de un ceas, un ceas şi jumătate. Din această cauză, cea mai mare parte dintre noi sufereau de sete şi nu se puteau spăla şi îngriji de curăţenia şi igiena socială. Din această cauză, lumea era silită să fure apa şi adeseori s-a întâmplat că, în timp ce cineva lipsea pentru o clipă de la baracă pentru a-şi procura lemne de foc, i se fura apa destinată mâncării. Mâncare primeam numai o dată pe zi, încât eram nevoiţi să ne completăm hrana cu mâncare fiartă de noi în limita posibilităţilor. Nici pentru copiii mici nici pentru bolnavi nu s-a distribuit lapte, iar acea puţină cantitate de lapte pe care spitalul evreiesc a reuşit să o introducă în ghetou, era mult prea insuficientă pentru cel puţin 1.000 de copii mici şi oameni bolnavi.

Pentru necesităţile fiziologice, s-au construit cca 5 şanţuri care făceau serviciul de latrine. Două erau pentru bărbaţi şi 3 pentru femei. Aceste latrine erau construite astfel că pe nişte butuci a fost aşezată o scândură la margine de şanţ şi oamenii îşi făceau necesităţile unul lângă altul în număr de cca 20 câţi încăpeau pe o scândură. Şanţurile erau deschise şi împrejmuite cu scânduri. Pe timp de ploaie şi de căldură, atmosfera era îmbibată de putoarea ce exhala din aceste şanţuri”.

Printre cei găsiți vinovați de aceste atrocități, în urma unui proces desfășurat în 1946, s-au numărat comandantul ghetoului, Urbán Ladislau, condamnat la moarte, primarul Vásárhelyi Ladislau, condamnat la detențiune grea pe viață, comisarul de poliție Pápp Geza, condamnat la muncă silnică pe viață, secretarul general al județului, Iosif Forgács, condamnat la 12 ani de detențiune simplă. Niciunul dintre aceștia nu fusese găsit în momentul pronunțării sentinței, ei fiind condamnați în contumacie.

Un alt acuzat, Tarr Cazimir, angajat al primăriei, care s-a făcut remarcat prin cruzime, aviditate (printre altele, a furat verigheta de pe degetul medicului său curant, înainte de a-l escorta la ghetou) și exces de zel, a fost arestat și condamnat la zece ani de detențiune riguroasă.