Festivalul Emoţiilor. Ce mi-a plăcut şi ce nu mi-a plăcut la „europenele” de gimnastică

Un vis împlinit

Se spune despre Cluj că a devenit, în ultimii ani, un oraș al festivalurilor de tot felul. Dacă e așa – și e așa! – atunci “europenele” de gimnastică găzduite săptămână trecută de Sala Polivalentă din Cluj au fost mult mai mult decât o competiție sportivă. Nici celorlalte mari evenimente găzduite de oraș nu le-a lipsit, câtuși de puțin, vibrația, dar parcă “europenelor” de gimnastică li se potrivește cel mai bine marca de Festival al Emoțiilor.

Ca de obicei la astfel de evenimente, pentru mine emoțiile au fost de două ori mai mari: pe de o parte, emoțiile omului pasionat de sport, ale suporterului, iar pe de altă parte emoțiile fotoreporterului. Îmi aduc aminte cum, pe la începuturile anilor ’90, cînd transmiterea competițiilor sportive de top începea să devină o obișnuință în România, mă iluzionam la gândul, nemărturisit, că aș putea îmbina cele două pasiuni ale mele, sportul și fotografia. Pentru mine, campionatele europene, mondiale sau olimpice erau, de fiecare dată, un dublu spectacol: urmăream, deopotrivă, „performance”-ul sportiv și “tunurile” fotoreporterilor din spatele porților și al mantinelelor, încercînd să citesc în secvențe fotografice filmul evenimentelor.

Cum spectacolele sportive nu au lipsit, din fericire, din Cluj, datorită, în primul rând, echipelor de baschet, volei și fotbal ale Universității Cluj (iar aici ca iubitor de sport am fost un privilegiat), șansa a făcut ca, pe la mijlocul anilor ’90, să intru, încet-încet, și în fascinanta breaslă a fotografiei, mai întâi de sport, apoi și în alte domenii. Cel mai mare vis al meu de după ’89 începea să devină realitate…

Și iată că, după 20 de ani în noua mea meserie (n.red-am intrat în presă în primăvara lui 1997), am avut bucuria să particip la Campionatele Europene de Gimnastică, fără discuție, cea mai complexă competiție sportivă la care am fost acreditat ca fotoreporter. Complexă pentru că a durat aproape o săptămână, pentru că erai nevoit să urmărești zeci de gimnaști pe zece aparate amplasate în diverse puncte ale sălii și pentru că – nefiind printre privilegiații care au avut acces în fața aparatelor (c-așa-i în gimnastică!) – atât eu, cât și alți colegi trebuia să căutăm din timp un unghi bun (asta dacă aveam norocul să găsim un loc liber sau să fim lăsați de stewarzi să “tragem” de pe scările de acces).

Cele mai mari emoții au fost, din toate punctele de vedere, în ultima zi a competiției, cu cei trei finaliști români, Marian Drăgulescu, Larisa Iordache și Cătălina Ponor pe lista de concurs. Noroc că bârna și calul de la sărituri erau amplasate aproape de locul unde aveam voie să stau! Era, oricum, un spațiu destul de îngust în care trebuia să ne înghesium mulți fotografi. A fost bine până la urmă, asta mai ales datorită respectului reciproc de breaslă. După o astfel de competiție, să fotografiez un meci de fotbal, baschet sau de handbal care durează între o oră și o oră și jumătate, mi se pare acum floare la ureche…

Ce mi-a plăcut la “europenele” de gimnastică

Atmosfera extraordinară din sală. O sală plină, cu un public minunat, români din toate zonele țării, dar și străini, contribuind, deopotrivă, la spectacol. Pentru că ce s-a întâmplat în cele cinci zile de concurs a fost un adevărat spectacol!

Mi-a plăcut ceremonia de deschidere, cu jocul de lasere, dar și show-ul micuțelor gimnaste și al echipei de gimnastică aerobică a României.

M-a impresionat modul în care publicul îi încuraja pe cei care au cădeau de pe aparate, dându-le parcă putere să-și reia exercițiile.

Mi-a plăcut comportamentul civilizat al publicului (cu excepția momentelor în care se foloseau în exces blitzurile aparatelor foto din tribune).

Am fost impresionat de amabilitatea multora dintre medaliații de la europenele de la Cluj, în special de gimnastele olandeze și de elvețieni, răbdători să se pozeze cu toții doritorii.

În plus, am avut șansa să vedem un Campionat European al recordurilor – Marian Drăgulescu a zecea medalie de aur la “europene”, depășind-o pe Nadia Comăneci, cu nouă medalii la CE, și Cătălina Ponor – a cincea medalii de aur la bârnă, bătându-și propriul record de patru titluri continentale la puntea suspinelor.

Ce nu mi-a plăcut “europenele” de gimnastică

Locația centrului de presă, amplasat în holul de la parter, compartimentat cu niște panouri și dotat cu măsuțe de mici dimensiuni, unde trebuia să înghesui câte patru laptopuri, plus aparatura din dotare. Apoi, faptul că a fost foarte frig în centrul de presă, fiind nevoiți să lucrăm îmbrăcați, cu canadienele și gecile pe noi și acoperiți cu căciuile din dotare (cei care le-am avut).

Apoi nu mi-a plăcut cum arăta Sala Polivalentă pe dinafară… Macaraua mobilă,  și  acel cort medieval au stricat, după părerea mea, aspectul exterior al Polivalentei. Din cauza vântului puternic, un steag a fost doborât de pe catarg și a zăcut ore întregi pe platoul din fața sălii. Nu cred că așa ceva se întâmplă la americani, francezi, nemți sau englezi.

Frigul de iarnă târzie din această perioadă a făcut ca oaspeții, în special străinii, să vadă, în toată “splendoarea” lor, lucrările neterminate din oraș.

Dacă ceremonia de deschiderea a fost frumoasă, nu același lucru se poate spune despre ceremonia de închidere, lăsată cumva la voia întâmplării, ca o acțiune care trebuia bifată.

*

Oricum ai privi lucrurile, plusurile au fost mai multe și mai semnificative decât minusurile. O competiție de la care toți am avut ce învăța și, cu siguranță, următoarea ediție va fi, sunt sigur, mai bine organizată.

*

Mă întreabă mulți apropiați cum am văzut competiția. Ca spectator, îmi imaginez că a fost foarte frumoasă. Ca fotoreporter, în timpul unei competiții cu acest nivel de stres, vezi strict cât îți permit obiectivele. Abia seara, când zăbovești încă o jumătate de oră la centrul de presă, ca să mai arunci un ochi peste pozele făcute peste zi, abia atunci vezi cu adevărat, pe chipurile sportivilor surpriși în momentele lor de grație și în ochii blurați de lacrimi ai spectatorilor din primele rânduri, spectacolul emoției.

Ți-ai imaginat ani la rând cum e să citești în secvențe fotografice filmul unui mare eveniment, iar asta ți se întâmplă chiar acum, chiar aici, la parterul Sălii Polivalente, la cea mai mare competiție sportivă pe care Clujul a organizat-o vreodată. Simți că te ia un fior și mai știi că sigur nu e de la frigul din sală…

Emoții pe „filmul” lui Dan Bodea: