Decesul democraţiei interbelice s-a consemnat sub guvernarea unui ardelean

Ion Luca Caragiale alături de Ioan Vaida-Voievod, de trei ori prim-ministru al României mari (dreapta)

La scurt timp după ce justiţia, luându-i încă un imobil,   l-a dezbrăcat de haina primarului gospodar doar pentru urbe, preşedintele Klaus Iohannis a îmbrăcat cu încântare haina de şef executiv al statului. Discursul de la învestirea guvernului Cioloş şi participarea la ceremoniile de preluare a mandatelor de către câţiva miniştri cheie arată un preşedinte revigorat. La un an de la alegeri, am început să fac ceea ce am promis, a spus Iohannis. Ca prim pas: instalarea unui guvern al său.

Poate doar Ion Iliescu în vremea când l-a aşezat la Palatul Victoria pe Nicolae Văcăroiu să fi fost un preşedinte cu atâta autoritate asupra guvernului cum este astăzi Klaus Iohannis în relaţia cu Dacian Cioloş. S-a văzut de altfel că mai mulţi miniştri i-au venit premierului în plic. Cioloş nu avea habar cine sunt unii dintre ei, în schimb a avut bărbăţia să-i retragă la semnalele publice.

Guvernul Cioloş aduce o premieră în politica românească din ultimii 25 de ani. Nu e doar un guvern fără partide, ci este unul îndreptat împotriva modului lor de funcţionare. Când preşedintele a rezistat tentaţiei de a instala un guvern format din PNL şi oastea în degringoladă a UNPR el a pus asupra partidelor o presiune suplimentară celei a străzii, obligându-le cel puţin să mediteze la reformarea internă.

Cabinetul tehnocrat condus de domnul Cioloş are un mandat prea scurt pentru a opera reforme, însă poate stabili standarde de conduită guvernamentală şi de credibilitate care să fie menţinute şi după revenirea previzibilă la un executiv politic. Revenire probabilă, dar nu obligatorie dacă partidele nu trag învăţăminte istorice. În 1938, tot un guvern condus de un „tehnocrat”, şi acela din Ardeal, patriarhul Miron Cristea, consemna decesul democraţiei interbelice prin adoptarea unei constituţii care desfiinţa partidele politice.

[do_widget “Easy Related Posts” ]

Patru ardeleni au condus guverne ale României Mari între 1918 şi 1940. Toţi patru au fost mari personalităţi care au condus lupta de emancipare a românilor transilvăneni şi au cuvântat ulterior răspicat în spaţiul public românesc. Trei dintre ei au abandonat în cele din urmă convingerile democratice, iar de numele unuia se leagă sfărşitul parlamentarismului interbelic.

„Astăzi s-a distrus hidra cu 29 capete electorale (numărul partidelor) care a învrăjbit fără nici un folos pe toţi spre paguba ţării întregi”, spunea în 1938 patriarhul Miron Cristea, atunci prim-ministru al dictaturii carliste la ceremonia promulgării noii constituţii prin care erau desfiinţate partidele politice.

Miron Cristea, de pe la începutul deceniului patru, devenise un critic al guvernărilor în interesul partidelor şi, ca alţi oameni politici animaţi de sentimente patriotice şi probitate morală, a crezut sincer că doar dictatura lui Carol poate pune capăt haosului legionar şi să salveze integritatea ţării. Timpul nu i-a dat dreptate.

Înaintea patriarhului, un alt ardelean a condus un guvern al regelui. În ultima etapă a evoluţiei sale politice, Octavian Goga a accentuat critica democraţiei parlamentare din România. „Aşa zisa democraţie-spunea el în 1934, citat de istoricul Marin Nedelea în cartea „Prim-miniştrii României Mari”- ne-a prăvălit într-o dislocare haotică…Votul universal în forma lui actuală, exercitat de o populaţie fără pregătire, a devenit un obstacol pentru dezvoltarea şi întărirea ţării”. Chemat la guvern imediat după Crăciunul anului 1937, fără a dispune de o majoritate parlamentară, el a fost înlăturat în mai puţin de un an, moment în care regele îşi impune dictatura personală.

Căderea cabinetului Octavian Goga a deschis calea dictaturii regale

Octavian Goga şi patriarhul Miron Cristea au fost două nume mari în efervescenta viaţă socială dintre războaie, dar nu au fost figuri politice de prim-plan. Clujeanul Alexandru Vaida-Voievod, primul premier al României Mari a fost în schimb un politician cu greutate.  El a negociat cu Marile Puteri recunoaşterea Marii Uniri şi a semnat, din partea României, Declaraţia de Pace de la Versailles. La 18 octombrie 1918, el a fost cel care a citit în parlamentul ungar declaraţia Comitetului Executiv al Partidului Naţional cu privire la separarea Transilvaniei de Ungaria. A exercitat de trei ori demnitatea de prim-ministru al României (5 decembrie 1919-13 martie 1920, 6 iunie 1932-20 octombrie 1932, 14 ianuarie 1933-14 noiembrie 1933), prima dată ca reprezentant al Partidului naţional Român din Transilvania, apoi al Partidului Naţional-Ţărănesc. Ultimul său mandat a fost scurtat de celebrul caz de corupţie denumit „Afacerea Skoda”, moment care a consemnat începutul conflictului său cu ţărăniştii şi apropierea de Carol al II-lea, în pofida dispreţului pe care-l purta suveranului.

Armand Călinescu menţionează în însemnările sale faptul că Vaida Voievod ar fi afirmat în 1933, într-o convorbire particulară că s-a convins că politica este condusă doamna Lupescu, care face şi desface ministerele şi că diagnosticul său de medic e că „regele e bolnav de insuficienţă cerebrală cronică”. Chiar şi aşa, discursul său se pune în acord curând cu intenţiile antidemocratice ale  Regelui. El a consacrat formula „numerus valahicus” şi a denunţat incapacitatea partidelor de a institui un regim realmente democratic. „Peste capul partidelor- spunea el, citat în carte sa de Marin Nedelea- a domnit întotdeauna o ocultă, o mafie a capitalismului internaţional, mai puternică decât oricare guvern român de până acum. Dacă această mafie nu m-a respectat pe mine când eram prim-ministru, reprezentant al unui partid, nu-l respectă nici pe domnul Tătărescu şi nu va respecta pe nimeni fiindcă ea nu respectă acest organ suprem al autorităţii româneşti de stat, guvernul român”.

Convingerile sale anticomuniste şi antiruseşti (între altele a patronat ca ministru de interne reprimarea armată a grevei minerilor de la Lupeni din 1929, iar ca prim-ministru pe cea a feroviarilor şi petroliştilor din 1933), l-au adus pe lista de victime a sovieticilor instalaţi la conducerea ţării după război. În 1946, la un an după numirea guvernului comunist condus de Petru Groza,   Alexandru Vaida-Voievod a fost arestat şi ulterior obligat să se mute la Sibiu, unde a fost ţinut sub observaţie până la moartea sa, în 1950.

Iuliu Maniu, cel mai important om politic ardelean

O soartă mai crudă a avut un alt premier interbelic ardelean, singurul dintre cei patru care şi-a menţinut până la capătul vieţii convingerile democratice. Artizanul Unirii Transilvaniei cu România, omul care a condamnat toate regimurile dictatoriale din România şi care s-a opus satelizării României de către Uniunea Sovietică, Iuliu Maniu a fost supus unui regim de exterminare în închisoarea comunistă de la Sighet. Arestat în 1947, alături de alţi fruntaşi ţărănişti, Iuliu Maniu a murit în închisoare în 1953.

Considerat unul dintre cei mai de seamă oameni politici interbelici, Maniu a influenţat în mod decisiv şi în momente cruciale istoria politică a ţării. Cu toate acestea mandatele sale de prmier au fost scurte şi neimpresionante, toate derulându-se în perioada dificilă a marii crize. De numele lui se leagă readucerea în ţară a regelui Carol, care l-a dezamăgit însă curând nerespectându-şi promisiunea de a nu o aduce cu el şi pe doamna Lupescu.  A fost un adversar al dictaturilor carliste şi antonesciene şi a luat parte la acţiunea de răsturnare a mareşalului.

În plan guvernamental, acţiunile sale au vizat dreptatea socială şi dezvoltarea agriculturii. El a copilărit  la Bădăcin, comuna sălăjeană unde şi-a petrecut adolescenţa actualul premier Dacian Cioloş.