De la Pământ la Lună. Aventura celei mai mari cuceriri din istorie

În ziua de 3 februarie 1966, Luna 9 a devenit prima navă spaţială care a aselenizat uşor şi a transmis pe Pământ imagini de pe satelitul natural al Terrei. O descoperire foarte importantă a misiunii a fost şi stabilirea faptului că un obiect străin nu se scufundă în praful lunar, deci că solul lunar poate susţine un aparat greu.

Din cele mai vechi timpuri, oamenii au privit spre cer cu mirare şi cu multe întrebări, cu o vastă curiozitate şi cu dorinţa de a şti mai multe despre stele, despre Lună, despre misterele lor ascunse. Şi, mai mult decât să le cunoască, şi-au dorit să le cucerească. Astăzi, multe dintre mistere au fost dezlegate, iar în planurile de viitor ale omenirii se află deja construirea unor locuinţe alternative pe Lună.

 

Cu ochii spre stele

Cu 3.000 de ani înaintea erei noastre, babilonienii erau preocupaţi de observarea cerului şi au întocmit primele calendare; au fost urmaţi de egipteni, care au catalogat stelele, au întocmit, la rândul lor, calendare, dar şi ceasuri astronomice.

În jurul anului 600 înaintea erei noastre, grecii antici au fondat astronomia ca ştiinţă şi au înregistrat o serie de descoperiri foarte importante, precum calcularea circumferinţei Pământului (destul de aproape de valoarea reală), sau calcularea distanţei până la Lună şi Soare, stabilind că Soarele este cu mult mai mare şi mai departe de Pământ. Toate studiile iniţiale s-au bazat doar pe observarea cerului cu ochiul liber, căci telescopul a fost inventat cu 2.000 de ani mai târziu.

Astronomia a înflorit ca ştiinţă în perioada Renaşterii, fiind descoperite legile fizice ce guvernează mişcarea planetelor. Isaac Newton a formulat legea atracţiei universale, stabilind principiile de bază ale propulsiei şi mişcării orbitale a sateliţilor moderni.

Cu toate acestea, visul călătoriei în spaţiu nu s-a apropiat de realitate decât în secolul 20, după ce au fost efectuate studii amănunţite asupra propulsiei, ghidării şi controlului vehiculelor spaţiale.

[stextbox id=”custom” caption=”Cursa către spaţiu”]

• 4 octombrie 1957 – URSS lansează primul satelit artificial pe orbită: Sputnik 1. Acesta conţinea instrumente care, timp de 21 zile, au înregistrat informaţii despre radiaţia cosmică, meteoroizi, densitatea şi temperatura atmosferei înalte.
• 3 noiembrie 1957 – este lansat Sputnik 2, având la bord şi o fiinţă vie, pe căţeluşa Laika.
• 31 ianuarie 1958 – SUA lansează cu succes primul satelit artificial propriu, Explorer 1, de la Cape Canaveral. Acesta va transmite, timp de 112 zile, date despre radiaţia cosmică, micrometeoriţi, fiind prima sondă ce oferă informaţii ce vor duce la descoperirea centurilor de radiaţie Van Allen.
• În acelaşi an, SUA trimite al doilea satelit, Vanguard 2, ce va transmite semnale mai bine de 6 ani. A fost urmat de Explorer 3 şi de Sputnik 3.

 

• [/stextbox]

 

Inspiraţie de la Jules Verne şi H.G. Wells

La sfârşitul secolului 18, Herman Ganswindt, un student german, a gândit o rachetă spaţială cu combustibil solid. La câţiva ani după asta, în 1903, un profesor rus pe nume Konstantin Tsiolkovskya publicat lucrarea “O rachetă în spaţiul cosmic”, în care propunea utilizarea combustibilului lichid pentru acest tip de rachete, inspirat fiind de scrierile lui Jules Verne.

La rândul său, un alt părinte al rachetelor spaţiale, cum este considerat americanul Robert Goddard, s-a declarat inspirat de H. G. Wells. Separat şi fără să ştie de munca acestora, germanul Hermann Oberth publica în 1923 “Racheta în spaţiul interplanetar”, inspirat, ca şi Tsiolkovsky, de Jules Verne.

Din păcate, toţi aceştia au avut un mare numitor comun: niciunul nu a fost luat în serios de către autorităţi şi de către contemporanii lor. Asta până la momentul izbucnirii celui de-al doilea război mondial, când a apărut necesitatea dezvoltării de rachete suborbitale cu raza lungă de acţiune. Imediat SUA, Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Germania au început să producă astfel de rachete, în scop militar.

 

[stextbox id=”custom” caption=”Au ajuns sau nu americanii pe Lună?”]Ca în cazul oricărui eveniment major din istoria omenirii, există controverse duse până la teoria conspiraţiei legate de aselenizarea americanilor. Pe scurt, mulţi pun la îndoială faptul că aceştia ar fi ajuns, într-adevăr, pe Lună, şi afirmă că toate imaginile cu Armstrong şi Aldrin păşind pe suprafaţa selenară sunt, de fapt, realizate într-un studio. Oamenii de ştiinţă au demontat, pe rând, argumentele conspiraţioniştilor şi au răspuns la întrebările de genul „de ce flutura steagul american, în condiţiile în care pe Lună nu există atmosferă?” sau „de ce nu vedem de aici, de pe Pământ, obiectele sau urmele lăsate de astronauţi pe Lună?”. Iar răspunsul la cea mai mare întrebare, de ce nu au mai ajuns de atunci alţi oameni pe Lună, pare să fie simplu: din raţiuni financiare.[/stextbox]

Sateliţii, „iscoadele” cercetătorilor

Înainte de a trimite primii oameni în spaţiu, oamenii de ştiinţă aveau nevoie de mai multe date, iar pentru asta au fost creaţi sateliţii artificiali, ca prim pas în acest vis urmărit de toţi, de cucerire a spaţiului. Astfel, în 4 octombrie 1957, Sputnik1 a fost primul satelit artificial plasat pe orbita Pământului, la o altitudine de 900 km. Două luni mai târziu, americanii au eşuat cu lansarea satelitului Vanguard. În acelaşi an, a urmat Sputnik 2, când a fost trimisă în spaţiu şi prima fiinţă, respectiv o căţeluşă  pe nume Laika; SUA trimite al doilea satelit, Vanguard 2, ce va transmite semnale mai bine de 6 ani. A fost urmat de Explorer 3 şi de Sputnik 3.

Sputnik 1 şi 2 au reprezentat un pas înainte pentru sovietici, distanţându-se de americani în cursa spaţială. Ei nu s-au oprit, însă, ci au demarat imediat misiunea intitulată Luna: pe 2 ianuarie 1959, în urmă cu 55 de ani, Luna 1 a fost prima sondă spaţială care a fost lansată corect pe direcţia Lunii şi prima din programul rus care a ajuns în vecinătatea satelitului natural. Cursa dintre sovietici şi americani era foarte strânsă, iar până în 1959 nici Uniunea Sovietică, dar nici Pioneer – programul spaţial al SUA – nu reuşise să trimită un obiect pe Lună.

Prima victorie

Prima victorie absolută în cursa pentru cucerirea Lunii s-a înregistrat în urmă cu 48 de ani, pe 3 februarie 1966. În acea zi, oamenii au putut privi, pentru prima dată, imagini cu suprafaţa Lunii, luate direct de la faţa locului, cum s-ar spune. Un modul fără echipaj uman reuşea prima aseleneizare lină pe satelitul natural al Terrei.

Lansat pe 31 ianuarie 1966 de pe Cosmodromul Baikonur, de pe teritoriul actualului stat Kazahstan, modulul era compus dintr-un container închis ermetic care conţinea echipamente radio, un dispozitiv de sincronizare, sisteme de control termic, aparatură ştiinţifică, surse de alimentare cu energie şi un sistem de televiziune. Staţia lunară automată cântărea 99 kg şi a utilizat o paraşută pentru a ateriza intactă,   la o viteză de 15 metri/secundă (54 km/h).

După aproximativ cinci minute de la aselenizare, Luna 9 a început să transmită date spre Pământ; acestea au fost primele imagini transmise de pe suprafaţa unui alt corp planetar.

Şi câştigătorul este…

Această primă reuşită venea după multe încercări şi a consolidat „avansul” luat de sovietici în eterna lor cursă contra americanilor, de cucerire a spaţiului.

Luna 9 a reprezentat a douăsprezecea tentativă de aselenizare uşoară a sovieticilor şi prima sondă spaţială construită de biroul de proiectare Lavocikin, care avea ulterior să proiecteze şi să construiască aproape toate navele interplanetare sovietice şi ruseşti.

Tot ruşii au fost primii care au reuşit să trimită şi un om în spaţiu, pe Yuri A. Gagarin, care a completat o orbită în jurul Terrei în Vostok 1, la 12 aprilie 1961. În următorii doi ani au mai avut loc încă 5 zboruri în cadrul aceluiaşi program, în Vostok 6 ieşind în spaţiu prima femeie, Valentina V. Tereshkova.

Americanii au dat, totuşi, cea mai răsunătoare lovitură, obţinând cea mai importantă victorie: pe 20 iulie 1969, Neil Armstrong a devenit primul om care păşea pe Lună. Iar acesta a fost doar începutul, în total aselenizând 12 oameni până în anul 1972.

Spaţiul – ultima frontieră?

După acest moment, orgoliile parcă s-au mai potolit, iar SUA s-au concentrat pe construirea de navete spaţiale care să poată fi refolosite, pentru a cheltui mai puţin. Sistemul de transport spaţial (space shuttle) a devenit programul spaţial principal, din motive practice: navetele pot transporta oameni şi materiale pe staţia spaţială, sau pot transporta sateliţi pe şi de pe orbită, în scopul cercetărilor ştiinţifice.

Ce mai urmăresc oamenii de ştiinţă, după toate aceste „aventuri” care ne pot duce la concluzia că spaţiul a fost deja cucerit? Un prim răspuns ar fi faptul că „acolo” există mari posibilităţi de a fi descoperite multe alte resurse, pentru a creşte calitatea vieţii oamenilor. Un alt scenariu spune că, în condiţiile în care populaţia Terrei creşte necontenit, o parte din locuitori ar putea trăi, în viitor, în colonii create pe alte planete sau pe staţii speciale gigant. Pe termen foarte lung, cercetătorii atrag atenţia că Soarele nostru este o stea care va muri, iar viaţa va deveni imposibilă după acel moment, fapt care îi va forţa pe oamenii viitorului să caute alte galaxii potrivite pentru supravieţuire.

Celebrul om de ştiinţă Stephen Hawking a punctat, nu o dată, că supravieţuirea speciei umane depinde de abilitatea sa de a-şi găsi noi spaţii locuibile oriunde în Univers, deoarece există un risc tot mai ridicat de producere a unui dezastru, ce va face Pământul nelocuibil. Astfel, spune el, omenirea ar trebui să aibă o bază lunară în următorii 20 de ani, şi una pe Marte în 40 de ani.

Iată, deci, care este rostul programelor spaţiale şi al eforturilor depuse de cercetători: supravieţuirea speciei. Spaţiul trebuie îmblânzit, nu doar cucerit, pentru momentul în care omenirea va avea nevoie de o nouă casă.

[stextbox id=”custom” caption=”Cele mai importante misiuni pe Lună”]

• 2 ianuarie 1959 – Luna 1 a fost prima sondă spaţială care a fost lansată corect pe direcţia Lunii şi prima din programul sovietic ce a ajuns în vecinătatea acesteia.
• 13 septembrie 1959 – Luna 2 a fost cea de-a doua sondă spaţială din programul sovietic Luna, trimisă către satelitul natural al Terrei şi a fost primul obiect artificial care a ajuns pe un alt corp din spaţiu
• 4 octombrie 1959 – Luna 3 fotografiază pentru prima dată partea nevăzută a Lunii.
• 20 iulie 1969 – o navetă cu primii oameni ajunge pe Lună: americanii Neil Armstrong şi Buzz Aldrin, membri ai echipajului Apollo 11.
• 21 iulie 1969 – Neil Armstrong a devenit primul om care a păşit pe lună şi a rostit celebra frază „este un pas mic pentru un om, dar un pas mare pentru omenire”.

[/stextbox]