Clujul închide ochii la nevoile nevăzătorilor

„Pentru a vedea, îmi închid ochii” sună citatul cu valențe profunde semnat de Paul Gauguin. L-aș schimba puțin, dezbrăcându-l de metaforă: „Pentru a-i înțelege, îmi închid ochii”. Și exact asta am făcut. Am închis ochii timp de o oră. Pentru a-mi anula acest simț, dar pentru a nu fi tentată să trișez, am folosit o eșarfă. Am bâșbâit prin casă, m-am lovit de pat și mi-am vărsat cafeaua de două ori. Având imaginea locuinței bine întipărită în minte , nu a fost chiar atât de complicat să mă orientez. A fost dificil să îmi găsesc hainele, să le recunosc după textură. Nu m-am încumetat să le calc. Nu m-am încumetat nici să cobor scările de la bloc, știind că nu sunt egale și că oricând pot avea parte de o surpriză. Ce sa mai zic de ieșit în stradă? Ar fi un loc mult prea dur, pentru care nu mă simt pregătită. Cu toate acestea, mii de nevăzători înfruntă jungla clujeană zi de zi, fără să se plângă și mulți dintre aceștia fără o pregătire prealabilă. Îi recunoaștem după bastonul alb sau după ochelarii negri. Trec pe lângă noi ghidați de calmul caracteristic. Unii își numără pașii, alții își developează în minte filmul locurilor prin care au trecut de atâtea ori, alții simt pur și simplu vibrațiile orașului. Ne cer ajutorul doar în cazuri extreme, încercând pe cât posibil să se descurce singuri. Nu din încăpățânare, nu din orgoliu, ci din dorința de a fi cât mai normali, din dorința de a fi priviți astfel de către ceilalți.

În timpul studenției am avut două colege nevăzătoare: A. și F. Ambele bursiere. Cu un bun simț cum rar ți-e dat să întâlnești. Două fete de o inteligență incredibilă, două lecții de viață. Dacă A. era puțin mai reticientă în ceea ce privește percepția oamenilor din jur vizavi de persoanele cu dizabilități, F. era foarte deschisă, naturală, prietenoasă și nu avea complexe de acest gen. Am fost prietene foarte bune. Cu ajutorul lor am pătruns în lumea persoanelor nevăzătoare, încercând să înțeleg anumite aspecte. Discuțiile noastre erau naturale, iar curiozitățile înlăturate rapid. F. s-a născut cu această deficiență, fiind complet nevăzătoare. Cu toate acestea, reușea să mă uimească de foarte multe ori. Crescuse în Cluj, venind încă din clasa întâi la Liceul Special pentru Deficienți de Vedere. Cunoștea bine orașul, se descurca singură. Cu toate acesta, când ne plimbam împreună, renunța la baston. Îl purta strâns într-o plăsuță albă sau în geantă. De multe ori mă ghida ea pe mine, dacă nu știam vreo adresă. Știa exact unde ne aflăm. Când ne plimbam împreună sau mergeam la facultate, o avertizam de eventualele obstacole întâlnite pe stradă: gropi, bălți sau nenumărate borduri de care „beneficiează” Clujul. Uneori, uitam să îi amintesc că urmează o bordură sau o treaptă. Rezultatul nu era unul de care să fiu mândră, iar F. și-a stricat câteva perechi de pantofi din această cauză. Nu s-a supărat niciodată pentru ignoranța mea. „Se mai întâmplă” îmi spunea.

Când vroia să mă necăjească îmi arăta câte o pereche de pantofi noi și îmi spunea că îi sunt datoare. „Ai putea să mi-i cumperi”. Avea un simț al umorului bine dezvoltat, iar în grupul nostru era mereu voie bună. Îi plăcea să știe cum arată lucrurile. Îi descriam persoanele din jurul nostru, colegii, profesorii. De multe ori își imagina persoanele din jur după timbrul vocii. La cumpărături, F. era expertă. Mereu îi ceream sfatul când vroiam să îmi iau ceva. Știa imediat dacă ceva e ok sau nu. La un moment dat am vrut să îi cumpărăm unei colege o pereche de pantofi de ziua ei. Anterior vizitei nostre la magazin, F. fusese cu colega respectivă care îi arătase ce pantofi îi plac. La diferență de câteva zile am fost împreună să îi cumpărăm. I-a recunoscut, „pe pipăite”, dintre câteva zeci de perechi pe care i le-am arătat. Eu am rămas surprinsă, ea mi-a zis că e ceva normal. Normal era de asemenea, să mergem peste tot împreună, fie că era vorbă de facultate, bibliotecă, terase, restaurante sau chiar cluburi. Ce să mai vorbim de excursii. F. nu era genul de persoană care să nu facă ceva din cauza dizabilității. Din contră. Am și câteva fotografii făcute de ea, la munte sau un filmuleț realizat pentru facultate. F. ne demonstra mereu că nimic nu e imposibil.

Avea o memorie incredibilă. Majoritatea examenelor le-a susținut oral. Poate vă întrebați cum învață o persoană care nu vede, doar nu poate să rețină chiar tot din timpul cursurilor? Cum navighează pe internet? F. avea instalat atât pe telefon, cât și pe laptop un cititor de ecran. Vocea din calculator era aliatul său, atât la citit, cât și la scris, deși F. cunoștea foarte bine tastatura laptopului. Progrămelul respectiv citea extrem de rapid. Eu trebuia să mă concentrez foarte tare pentru a înțelege ce spune. F. spune că e normal să meargă așa.

Dincolo de tot ce v-am povestit și ar mai fi multe de spus, cel mai tare mă impresiona la F. dorința de face lucrurile pe cont propriu și cât se poate de bine. Dar, dacă lucrurile din spațiu locativ puteaut fi controlate ușor, cele din afara casei mai puțin. F. s-a lovit de multe ori și la propriu și la figurat pe străzile din Cluj, care, nu sunt foarte prietenoase. Și chiar dacă F. ar spune că e normal să fie așa, aici nu sunt de acord.

Nev ăzătorii circulă în centru

Am pornit așadar prin oraș, mai atentă ca niciodată, în căutarea unei normalități care funcționează cu brio în alte orașe. Nu din România, nu vă speriați. Iar când spun normalitate, mă refer la accesibilitate. Cât de accesibil este Clujul? Dacă m-aș fi încumetat să port eșarfa o zi măcar, v-aș fi răspuns mai rapid, dar cel mai probabil de pe un pat de spital, la cât de haotic e traficul. Am întâlnit trei persoane cu grad diferit de deficiență: două dintre acestea aveau resturi de vedere, iar cea de-a treia era complet nevăzătoare. I-am găsit pe cei trei pe o bancă discutând despre integrarea pe piața muncii, o altă problemă pentru persoanele cu dizabilități. Mi-au spus că toate problemele privind accesibilitatea pornesc de la aplicarea defectuoasă a legilor.

[stextbox id=”custom”]

Accesibilitatea în Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități

1. Pentru a da persoanelor cu dizabilităţi posibilitatea să trăiască independent şi să participe pe deplin la toate aspectele vieţii, Statele Părţi vor lua măsurile adecvate pentru a asigura acestor persoane accesul, în condiţii de egalitate cu ceilalţi, la mediul fizic, la transport, informaţie şi mijloace de comunicare, inclusiv la tehnologiile şi sistemele informatice şi de comunicaţii şi la alte facilităţi şi servicii deschise sau furnizate publicului, atât în zonele urbane, cât şi rurale. Aceste măsuri, care includ identificarea şi eliminarea obstacolelor şi barierelor faţă de accesul deplin, trebuie aplicate, printre altele la: (a) Clădiri, drumuri, mijloace de transport şi alte facilităţi interioare sau exterioare, inclusiv şcoli, locuinţe, unităţi medicale şi locuri de muncă; (b) Serviciile de informare, comunicaţii şi de altă natură, inclusiv serviciile electronice şi de urgenţă.
2. Statele Părţi vor lua, de asemenea, măsuri potrivite pentru: (a) A elabora, promulga şi monitoriza implementarea standardelor minime şi instrucţiunilor pentru accesibilizarea facilităţilor şi serviciilor deschise publicului sau oferite acestuia; (b) A se asigura că entităţile private care oferă facilităţi şi servicii deschise publicului sau oferite acestuia ţin cont de toate aspectele legate de accesibilitate, pentru persoanele cu dizabilităţi; (c) A asigura părţilor implicate formare pe probleme de accesibilitate cu care se confruntă persoanele cu dizabilităţi; (d) A asigura, în clădiri şi alte spaţii publice, semne în limbaj Braille şi forme uşor de citit şi de înţeles; (e) A furniza forme de asistenţă vie şi intermediere, inclusiv ghizi, cititori şi interpreţi profesionişti de limbaj mimico-gestual, pentru a facilita accesul în clădiri şi în alte spaţii publice; (f) A promova alte forme adecvate de asistenţă şi sprijin pentru persoanele cu dizabilităţi în vederea asigurării accesului acestora la informaţie; (g) A promova accesul persoanelor cu dizabilităţi la noi tehnologii şi sisteme informatice şi de comunicaţii, inclusiv la Internet; (h) A promova proiectarea, dezvoltarea, producerea şi distribuirea de tehnologii şi sisteme informatice şi de comunicaţii accesibile, încă din fazele incipiente, astfel încât aceste tehnologii şi sisteme să devină accesibile la costuri minime.

[/stextbox]

 

„Există un act inițiat de Comisia Europeană, European Accessibility Act, al cărui rol este să creeze un cadru prin care autoritățile locale să implementeze un sistem accesibil, european, universal acceptat în Europa. Aici, pe tipul de dizabilități sunt mai multe variante de la semafoare cu marcaj acustic, până la marcaje tactile pe trotuare care să orienteze nevăzătorii, până la rampe de acces pentru cei în scaun cu rotile, un scris mărit pentru cei care au resturi de vedere. Sunt mai mult norme, depinde mult de timpul de dizabilitate. Pentru mine, care nu văd deloc, este o problemă faptul că nu este dotat tot sistemul de semaforizare din oraș cu semnal acustic. Sunt doar câteva treceri pentru pietoni care sunt semnalizate, dar și care sunt, au au volumul dat foarte încet, iar când e trafic mare nu le sesizezi, cum sunt cele de la catedrală. Mai sunt și treceri care nu au deloc semafoare, deși ar fi important.

Cei de la primărie s-au gândit pe unde ar circula nevăzătorii, au ajuns la concluzia că prin centru și pe acolo au pus. Nu e chiar așa, e important să fie și în alte cartiere ale orașului, pentru  că noi nu circulăm doar prin centru. De asemenea, marcajele tactile la trecerile pentru pietoni sunt foarte prost puse, adică în normele europene de implementare a respectivelor marcaje există o obligație și anume: respectivul covoraș pe care tu îl simți la picioare, trebuie să plece din perete până în stradă. Un nevăzător, în mod normal nu circulă pe marginea străzii, pentru că acolo sunt copaci, spații verzi și mai nou piste de biciclete. Spațiul pe care noi circulăm e cel de lângă perete. În toate orașele, în toate capitalele europene unde au fost puse, au fost puse din zid respectivele covorașe, astfel încât tu să le simți și să știi că acolo e trecerea. La noi sunt puse doar pe bordura de lângă stradă. În mod normal, nu le descoperi. Dacă nu cunoști Clujul, nu ai cum să descoperi unde sunt trecerile pentru pietoni”, spune Andrei. Cum se orientează un nevăzător?  „Depinde de fiecare. Eu am văzut o perioadă. La mine e altfel. Creierul meu funcționează după grafice. În mintea mea se developează continuu o hartă, ca și cum ai vedea-o din elicopter. Acesta e sistemul meu de a mă orienta. Sunt alții care se orientează după pași, sunt alții care învață traseul după străzi, știu că trebuie să o ia la dreapta sau a doua la stânga”, explică acesta. În stațiile de autobuz, nevăzătorii depind mereu de ceilalți cetățeni pentru a știi care este autobuzul bun în care trebuie să se urce. „E dificil ca în fiecare zi să întrebi pe cineva. Poate acea persoană e frustrată, e nervoasă. Automat îți strică și ție ziua: «Da, ce, nu vezi?» «Nu vezi că am baston alb sau ochelari?» Poate nu ar fi rău ca autobuzele să facă un anumit sunet după care să le recunoaștem”, crede Ion.

„Voi oricum auziți mai bine”

Autoritățile se împiedică de lucrurile simple. „Când era Apostu primar, un nevăzător l-a rugat să vorbească cu respectiva companie care a montat semaforul de la catedrală să îl dea mai tare, că nu se aude când e trafic mult și e foarte greu sesizabil. Răspunsul lui a fost: «Lasă, că voi oricum auziți mai bine!»”, povestește Andrei. Cu toate acestea, răspunsul fostului primar nu îi schimbă părerea despre bunătatea oamenilor: „De multe ori nu cred că e neapărat răutate, e ignoranță, incompetență. Oamenii fac greșeli din lipsă de informare, răutatea e destul de rară, cred eu. Poate din cauză că noi, cei cu dizabilități, nu am știut să ne formăm imaginea de care noi avem nevoie, nu am demonstrat că suntem vizibili în societatea civilă, nu am reușit să punem pe cineva care să ne reprezinte interesele. Multe probleme pleacă și de la noi. Trecătorii în ultimă instanță nu au nicio obligație. Poate una civică, iar foarte mulți se achită de aceasta. Modul cum se achită e o problemă: fie sunt mult prea insistenți, fie nu știu cum trebuie să ofere ajutorul, dar asta e tot din lipsă de informare. În primul rând, se aplică regula bunului simț: întrebi dacă omul are nevoie de ajutor și dacă e nevăzător, îi dai braţul și îl conduci să treacă strada. Am spus chestia asta pentru că s-au întâmplat și episoade amuzante: au fost nevăzători pe care i-au prins cetățenii de ureche să îi conducă”, povestește Andrei. Acesta se descurcă singur.

„Foarte mulți se descurcă singuri. E și o adaptare din partea multora, pentru că acesta e contextul și nu ai ce face decât să te adaptezi, eventual, treptat, să mai faci schimbări. Cu siguranță în Cluj e mult mai bine ca în alte oraș, dar nu e suficient. Tot ce s-a realizat deja, s-a realizat prost: fără experți, fără consultări, doar așa ca să ne închidă gura. Noi considerăm că sunt lucruri mult mai importante decât să ne consumăm energia întâlnindu-ne cu reprezentanții autorităților pentru a-i convinge de accesibilitate. Cred că trebuie pornită strategia din altă parte. Trebuie pornită o campanie de informare. Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale ar trebui să investească pentru a iniția o campanie de informare, pentru ca oamenii să înțeleagă mai bine ce nevoi aveam, dar și ce putem noi face”, consideră acesta.

Discuțiile continuă. Accesibilitatea nu ține doar de străzi, de ceea ce oferă orașul în acest sens. Ține și de accesul la educație sau accesul pe piața muncii. Dacă în procesul educațional tehnologia și-a spus cuvântul, piața muncii rămâne un subiect delicat. „Datorită tehnologiei, ne-am suplinit multe dintre problemele pe care handicapul în mod normal le creează. Pentru nevăzători, tehnologia, la nivelul la care este ea acum, ne ușurează viața enorm de mult. Există diferite cititoare de ecrane, în funcție de softul folosit. O altă problemă de accesibilitate pe care noi o avem: nu există un sistem prin care noi să gestionăm sistemul de plăți online. Aici statul ar trebui să intervină cu o obligație pentru instituțiile financiare, iar acestea să găsească o variantă. Aceasta este o problemă în toată Europa, nu numai în România. Sunt și minusuri, dar tehnologia e de mare ajutor”, crede Andrei.

Loredana urmează o școală postliceală în cadrul căreia învață să facă masaj. Unul dintre băieți este kinetoterapeut cu acte în regulă, iar celălalt, student la drept. „Multă lumea spune că nevăzătorii trebuie să știe să facă masaj. Dacă tot se spune asta despre noi, noi chiar am învățat să facem. Pe lângă asta avem și o altă specializare. Masajul este back-up-ul”, spune Andrei. Cei trei adolescenți susțin că pentru un nevăzător e destul de greu să se pregătească pentru o carieră într-un domeniu real, atâta timp cât liceul din Cluj are doar profil uman și o postliceală care instruiește maseuri. Cu toate acesta, sunt din ce în ce mai mulți nevăzători care se remarcă în domeniul IT.  Discuțiile lor despre joburi continuă, dar fără mine. Încă sper să găseasc ceva ce ține de accesibilitate, dar în afară de câteva semafoare, dau numai de adaptabilitate. Aceasta din urmă s-a dezvoltat armonios. Autoritățile locale i-au oferit toate condițiile.

ANR Filiala Judeteana Cluj numără 2309 membri la nivelul judeţului Cluj, dintre aceştia fiind aproximativ 88 nevăzători încadraţi în muncă, majoritatea maseuri sau profesori.

[stextbox id=”custom”]

Una din 20 de treceri pentru pietoni este conformă

Primăria Cluj-Napoca are un serviciu dedicat persoanelor cu dizabilităţi în cadrul Direcţiei de Asistenţă Socială şi Medicală. Bugetul direcţiei în acest an se ridică pentru asistenţa socială în caz de invaliditate la 25.614.000 de lei.

În evidenţele Direcţiei de Asistenţă Socială şi Medicală Cluj-Napoca se află aproximativ 8.350 de persoane, din care cu grad de handicap grav 3420, 1883 dintre acestea având încadrarea în grad de handicap grav cu asistent personal (491 au optat pentru asistent personal angajat şi 1392 au optat pentru indemnizaţia lunară în locul asistentului personal), cu grad de handicap accentuat 4.880 și cu grad de handicap mediu 50. În prezent sunt angajați cu contract individual de muncă 491 de asistenți personali ai persoanelor cu handicap, suma alocată fiind de 7, 2 milioane de lei.

Potrivit legii, persoanele cu dizabilităţi pot alege între a avea un asistent personal sau a primi o indemnizaţie lunară. Totodată atât persoanele cu handicap, cât şi asistenţii lor sau însoţitorii au dreptul la abonamente gratuite pe liniile de transport în comun. 32.901 asemenea abonamente în valoare de 5.531.391 de lei au fost eliberate în 2014. Primăria a asigurat şi transportul cu două microbuze special amenajate cu care au circulat în medie câte 100 de persoane lunar, costurile ridicându-se în acest caz la 262.130 de lei. De asemenea, au fost eliberate şi 968 de carduri de parcare gratuită în oraş. Potrivit raportului de activitate pe 2014, prezentat recent în Consiliul Local de reprezentanţii Direcţiei de Asistenţă Socială şi Medicală, media zilnică la deservirea publicului cu dizabilităţi la ghişeele instituţiei este de 102 persoane. Cele 7 servicii şi cele 7 unităţi de asistenţă socială din cadrul DASM au în total 780 de angajaţi.

Direcţia colaborează şi cu mai multe fundaţii şi asociaţii cu activitate în domeniul social. La ultima şedinţă a Consiliului Local au fost aprobate două hotărâri prin care aproape 40 de proiecte ale acestor fundaţii au fost sprijinite financiar cu aproape 2, 8 milioane de lei.

În Cluj-Napoca din totalul de 820 de treceri de pietoni doar 34 sunt cu avertizare acustică, utile în special nevăzătorilor.

Claudia Romitan

[/stextbox]

„ [stextbox id=”custom”]

Access City” – un obiectiv greu de atins pentru Cluj

Începând cu anul 2010, Comisia Europeană, împreună cu Forumul european al persoanelor cu handicap acordă pe data de 3 decembrie, cu ocazia Zilei europene a persoanelor cu handicap, premiul „Acces City”orașelor care se reinventează continuu pentru a deveni cât mai accesbile. În 2015, premiul „Access City” 2015 a fost câștigat de orașul suedez Borås. Premiul recompensează abordarea cuprinzătoare și strategică a orașului Borås în vederea creării unui oraș accesibil pentru toți, care reprezintă un bun exemplu de acțiune locală menită să contribuie la înlăturarea numeroaselor obstacole cu care se confruntă încă persoanele cu handicap în viața de zi cu zi. Din 2010, 189 de orașe din UE au participat la cele cinci ediții ale premiului „Access City”. În acest an, premiul al doilea a fost câștigat de Helsinki(Finlanda). Premiul al treilea a fost acordat orașului Ljubliana(Slovenia).

Premiul „Access City” Premiul „Access City” a fost acordat pentru prima dată în 2010 pentru a sensibiliza opinia publică cu privire la persoanele cu handicap și pentru a promova inițiativele destinate îmbunătățirii accesibilității în orașele europene cu peste 50 000 de locuitori. Premiul încurajează asigurarea unui acces echitabil la viața citadină pentru persoanele cu handicap.

[/stextbox]