Ce ne-aduce TIFF-ul nouă?

Atunci când un lucru există deja, rar te mai gândești la ce a fost înainte, mai ales dacă nu ai trăit odată cu devenirea lui. Cum era Clujul acum 20 de ani? Dar acum 10? Locuri care dispar, altele care apar. Schimbare continuă, pe care n-o poți vedea decât dacă faci pași în spate. Ca multe altele, Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF) există. Deja de 16 ani. Mai vedem cum a schimbat orașul în anii ăștia?

Istorie numerică

A început în 2002, în două săli de cinema, în care pe-atunci-mult-mai-tinerii Tudor Giurgiu – regizor și Mihai Chirilov – critic de film au dat startul unui festival. Puțini își mai aduc aminte cum arăta cinematografia românească la începutul secolului 21. Majoritatea sălilor de proiecție din țară fuseseră înghițite de birturi, discoteci, magazinașe cu te-miri-ce sau pur și simplu lăsate în paragină, clădiri abandonate, care se degradau de la un an la altul, unele chiar iremediabil. Filme românești se produceau înfiorător de puține, televiziunea scosese mulți spectatori din cinema, iar în fiecare sală rămasă intrau 1-2 filme săptămânal. Senzația de teren viran și entuziasmul firesc atunci când ceva se mișca în peisaj.

În câțiva ani, festivalul a ajuns cel mai mare eveniment cinematografic din România, chiar unul dintre cele mai importante din Europa Centrală și de Est. Sute de filme din toată lumea, proiectate cel puțin în premieră națională, unele pe care altfel nu le-ai mai putea vedea decât dacă ai bate la pas alte festivaluri din lume, pentru că, de multe ori, nu-și găsesc drumul spre sălile din țară. Regizori, actori, scenariști, producători de film de peste tot, de care te împiedici pe centru, cum spune clujeanul, în cele zece zile de festival. Săli de cinema pe care, altfel, lumea le mai menționa în amintiri din copilărie, și-au recăpătat rostul, în timp ce palate, castele, parcuri, biserici au devenit spații de proiecție sau concert. Cinefili care se plimbă de la un film la altul, sperând că vor ieși impresionați, în lacrimi, cu o burtă de râs sau, de ce nu?, șocați. Anul trecut, organizatorii anunțau că festivalul a avut, în Cluj, în jur de 120.000 de spectatori, dintre care 80.000 de plătitori de bilete, iar restul invitați sau participanți la evenimentele cu intrare liberă. Mai putem adăuga și „puii” mai recenți de la Sibiu, București și Chișinău sau caravanele TIFF care mai străbat toată țara, în special orașele lipsite de săli de cinema. Care nu sunt puține. Numărul spectatorilor a ajuns în acești ani comparabil cu cel anunțat de mai vechiul Festival „George Enescu”, dar mai mic decât cei 65.000 de spectatori zilnic de la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu.

Un studiu al Facultății de Business din cadrul Universității Babeș-Bolyai, realizat în 2014 și 2015, arăta că peste 80% dintre cei care participă la festival sunt clujeni, restul fiind turiști din țară și din străinătate. Potrivit estimărilor de atunci, impactul economic al TIFF-ului se ridica la 7,5 milioane de euro, atât din activitățile festivalului, cât și din sumele pe care participanții le cheltuiau pe alte bunuri și servicii în oraș. Și, cu toate că marea majoritate a participanților la studiul amintit apreciau pozitiv calitatea evenimentului, doar peste 50% dintre ei considerau că acesta este un simbol cultural pentru Cluj-Napoca.

Și, totuși, ce-i cu TIFF-ul ăsta?

Poate de aceea auzi destulă lume spunându-ți, ca o replică tăioasă celor care-și cântă amorezarea de festival, „Eu nu am fost la TIFF niciodată!” sau „Pe mine nu m-a prins spiritul TIFF!” sau „Până la urmă, la ce ne trebuie și TIFF-ul ăsta?”, ca și cum cineva ar fi forțat anterior o asociere obligatorie între a fi clujean și a-ți asuma necondiționat festivalul. Aici, evenimentul, prin oferta pe care o face, s-a definit foarte clar: dacă mergi, înseamnă că ești interesat de filme – altele decât cele pe care le poți vedea săptămânal la cinema sau acasă -, de personalități din cinematografie sau, pe deasupra, ești chiar cineva care își vede viitorul în lumea filmului. Dar lucrul care îi unește pe toți sunt filmele, fie că sunt celebre, ca în secțiunea Supernova, sau ale unor regizori aproape necunoscuți (Competiție), sau horror (Umbre), sau non-ficționale (Ce se întâmplă, documentarule?), sau pentru copii și tineri (EducaTIFF), sau românești (Zilele filmului românesc), sau maghiare (Zilele filmului maghiar), sau retropective, sau… sau… sau… Anul acesta, festivalul a ajuns la peste 25 de secțiuni diferite, cu 225 de filme din 53 de țări. Aproape câte intră într-un an în cele patru locuri în care poți vedea regulat filme în Cluj.

La TIFF, în schimb, poți vedea filme cam peste tot. Orașul-cinefil are harta lui proprie, care se suprapune peste cea a burgului someșean mai benefic decât o fac, periodic, inovațiile arhitecturale care tot mai plombează câte un colț din zona centrală. Dacă ai fost câteva ediții la rând la festival, știi deja la ce să te aștepți de la harta asta virtuală. În Piața Unirii, filme de mare public – seara, cartierul-general al TIFF – ziua, pentru Competiție traversezi Eroilor și intri la Victoria, pentru filmele-eveniment și discuții cu invitații speciali mergi la Florin Piersic, pentru cine-concerte fabuloase pleci la Castelul Banffy de la Bonțida, iar, mai recent, în bisericile din oraș.

Într-o țară în care încă mai avem orașe de peste 100.000 de locuitori care nu au acces la alte tipuri de filme decât cele distribuite de regulă de multiplexuri, să ai peste 20 de locuri în care se vede și se discută despre film, chiar și dacă numai pentru câteva zile, îți dă un statut privilegiat. Și, chiar cu riscul de a confunda rândurile de mai jos cu un laudatio, faptul că încă mai avem în Cluj două săli de cinema active (pe lângă multiplexuri) și că s-a investit în repunerea pe picioare a altor două (Dacia și Mărăști – chiar dacă nu au program permanent) se datorează, într-o măsură diferită de la caz la caz, și existenței acestui eveniment în oraș. La fel cum se datorează și apariția altor festivaluri de profil (Comedy Cluj, Cluj Shorts etc.), și nu numai. Cum ar fi arătat candidatura Clujului pentru titlul de Capitală Culturală Europeană fără TIFF? Nu cred că-și poate închipui cineva. Așa cum o fac și celelalte câteva mari repere culturale mai vechi sau mai noi, festivalul de film ajută orașul să existe pe o hartă la care acum 20 de ani mai degrabă visa.

În fiecare an, una dintre întrebările frecvente ale celor interesați de festival – și nu numai – e cine e invitatul special? Toată lumea știe deja că anul acesta e Alain Delon, starul european neegalat în fanteziile spectatorilor decât de Mastroianni și Belmondo. Că îl mai țin minte din filmele lui Visconti, și el fascinat de prezența lui Delon (Rocco și frații săi, Ghepardul), din Eclipsa lui Antonioni – alături de Monica Vitti -, din Samuraiul sau Cercul roșu ale lui Jean-Pierre Melville (și el omagiat anul acesta la TIFF într-o secțiune specială), îndrăgostirea iremediabilă a unor spectatori de vârste foarte diferite e de necontestat. Bineînțeles, actorul francez vine după multe alte nume care au aterizat în Cluj în ultimii ani: Claudia Cardinale, Sophia Loren, Catherine Deneuve, Nastassja Kinski, Wim Wenders, Menahem Golan, Franco Nero, ca să vorbim numai de străini. Alain Delon va fi ultimul nume din seria starurilor cinemaului european din anii 1960-1980, după cum a anunțat deja directorul TIFF, Tudor Giurgiu. Lista regizorilor, actorilor, directorilor de imagine români e însă atât de lungă, încât ar consuma tot spațiul pe care îl avem. Numele Noului Val Românesc, pe care festivalul le-a susținut încă din 2002, sunt nelipsite de la TIFF, iar (re)întâlnirile cu Pintilie, Ciulei, Daneliuc, Pița, Rebengiuc, Dinică, Iordache, Irina Petrescu, Marin Moraru au fost extraordinare și necesare.

Buftea… la Cluj?

Sunt lucruri pe care nu le poți măsura direct în bani, în termeni de profit financiar, de venituri care se varsă apoi în buzunare publice sau private, chiar dacă, de multe ori, suntem tentați să dăm verdicte după grosimea pungii la final. Dar când faci socoteala? După zece zile sau după un an? Pentru că efectele existenței TIFF-ului nu dispar odată cu ieșirea ultimului spectator din sală. Pentru un ochi mai atent, festivalul există în oraș un an înreg, și nu doar o săptămână și jumătate.

Spre exemplu, Clujul este, alături de București, un oraș care are două școli de film, una în cadrul Universității Babeș-Bolyai, cealaltă, la Universitatea Sapientia, cărora le-am putea adăuga, fără exagerare, și secția Foto-Video a Universității de Artă și Design, toate prezente atât în competițiile de scurtmetraj sau chiar lungmetraj de la TIFF în ultimii ani. Vorbim de câteva sute de studenți care se pregătesc să intre în cinematografia și televiziunile din România și Ungaria sau să devină liber profesioniști, mulți dintre ei alegând Clujul tocmai pentru faptul că au această posibilitate de a interacționa cu profesioniștii veniți la festival, de a participa la sesiunile de pitch, în care pot să-și „vândă” ideile unor producători, de a-și prezenta portofoliile în cadrul unor proiecte ca Transilvania Talent Lab sau Transilvania Pitch Stop.

Anul trecut, chiar premiul pentru Zilelor Filmului Românesc pentru debut a mers la clujeanul Ion Indolean, iar în ultimii ani ne-am obișnuit să avem cel puțin un film în competiția de scurtmetraje românești. Toate acestea se traduc nu numai în bani, ci într-o recunoaștere care, pentru un tânăr aflat la început de carieră, este vitală. Spre exemplu, înainte să ajungă între cei 14 tineri regizori prezenți în secțiunea Romanian Short Waves de la Cannes 2017, atât Serestely Szilard, cât și Hedda Bednarszky (absolvenți ai Facultății de Teatru și Televiziune de la UBB) au fost promovați de festivalurile de film locale. Mai mult, la această ediție a TIFF, majoritatea filmelor din competiția locală sunt ale studenților sau absolvenților școlilor de film din Cluj, iar filmul de ficțiune Fragment 22, al tinerei regizoare Sandra Rad, se bate pentru premiul cel mare în secțiunea de scurtmetraj.

La fel se întâmplă și cu actorii români care visează să joace și în filme și pe care cei de la TIFF încearcă să-i propună industriei naționale și internaționale în secțiunea 10 pentru film. În cele șase ediții care au încercat să pregătească actori pentru a da piept cu cerințele actoriei de film, mai bine de o treime au fost fie absolvenți ai claselor de actorie din Cluj, fie actori profesioniști din teatrele din oraș. Pentru ediția din 2017, printre cei 10 au fost selectați și Radu Lărgeanu, cunoscutul actor al Teatrului Național din Cluj, și proaspătul absolvent Eduard Trifa, acum actor la Teatrul Municipal din Baia Mare.

Acum câteva ediții se vorbea despre posibilitatea de a transforma Clujul într-o Buftea a Transilvaniei, pentru a atrage producători de film din toată lumea. Inițial, unii au zâmbit gândindu-se că, de la Jenő Janovics încoace, orașul n-a mai servit decât ca decor pentru un Pistruiatul, un Gaudeamus Igitur sau, chiar foarte recent, Povestea iubirii, pe care regizorul Radu Mihăileanu a adus-o și la TIFF anul acesta. Cert e că „Buftea de Cluj” încă nu există, dar Centrul Regional de Excelență în Industii Creative (CREIC) include și un studio de film, în care vor avea acces atât școlile de profil din oraș, cât și cineaștii străini interesați. Și deja e un proiect care există, la care se lucrează.

Secvență finală

Inevitabil, în cei 16 ani de festival, au apărut și asperități, legate în special de sprijinul financiar și logistic pe care autoritățile locale l-au oferit organizării festivalului. E un lucru aproape firesc atunci când nevoia de a construi se lovește de mijloacele de care e nevoie, câteodată chiar de absența lor, mai ales într-o zonă atât de precar finanțată cum e cinematografia. Sper că această panoramă succintă și, cu siguranță, incompletă, aruncă o lumină asupra lucrurilor câștigate pentru că TIFF-ul există și va exista în Cluj.

Text: Daniel Iftene