Ca în filmele cu proști 

Am un PFA înființat în 2014, ceea ce înseamnă că experiența mea cu „Finanțele” nu este chiar atât de vastă, dar suficientă pentru a-mi da fiori de fiecare dată când trebuie să trec pragul instituției în care comunismul este încă la el acasă, chiar dacă pe alocuri s-au mai modernizat unele lucruri. Nu există dată să nu se întâmple ceva care să îmi strice tot cheful de viață. Nu contează cât de devreme sau de târziu mergi, atitudinea funcționarilor e mereu aceeași: acră sau acrișoară, în momentele bune.

Finanțe, finanțe, finanțe

Aventura depunerii unei declarații, de exemplu, începe cu biletul de ordine, în cazul în care funcționează aparatul. Dacă nu funcționează, ordinea de la ghișee o stabilește fie bunul simț, fie gardianul care este mai mult decât încântat să își arate superioritatea în cele câteva zile sau momente de glorie. Nu mai ai voie să vorbești, nici live, nici la telefon. Cât ce deschizi gura sau telefonul, vine și te atenționează că nu ai voie să faci asta, mai ceva ca propria conștiință. Dacă aparatul funcționează, e foarte posibil ca numărul pe care îl primești să fie 600, iar pe panoul de afișaj să fie deja 700 și ceva. Te uiți ca prostul și nu înțelegi ce se întâmplă. Mergi și mai iei un bilet: 601. Încă unul 602. Întrebi în cele din urmă la informații: „Doamnă, de ce dă aparatul numere expirate?”„Nu sunt expirate, se repetă după 100 de numere”, vine explicația. Nu trebuie să fii geniu pentru a vedea că nu are ce să se repete, din moment ce ai primit numărul 600 după 700. Nu e ca și cum au trecut peste tine și acum trebuie să îți revină numărul. Nu, la finanțe 700 este înainte de 600. E o certitudine! Dar să nu credeți că sunt singurele „calcule” care dau cu virgulă. Sunt multe și mărunte, dar să revenim la număr. Ai luat numărul și stai și aștepți. Destul de mult, dar depinde de cum ți-e norocul.

Stând la coadă, prima coadă consistentă, auzi o mulțime de povești. Toate au în comun ceva: neputință, frustrare, umilință sau chiar nervi, dar mai presus de toate, neștiință. La fiecare început de an, declarațiile se schimbă. Formularul de pe site nu mai bate cu cel de la ei, iar procedurile de completare apar după ce termenele de depunere au trecut. Umil, te închini în fața funcționarului public. La propriu. Nu ai cum să vorbești altfel cu acesta, pentru că nu te aude. Funcționarii sunt apărați de ghișeul de sticlă. Vorbești prin „gaura de sticlă”, singura legătură între ei și noi, și, de cele mai multe ori trebuie să urli. Află toată camera ce problemă ai, cine ești, de unde vii. Ce confidențialitate? Transparență, domnule! Apoi, după ce ți-ai spus of-ul, răspunsul întârzie. „Nu știm, doamnă! De unde ați luat formularul? A, de pe net? Dar nu e bun. Luați de aici!”. Îl iei de acolo, aceeași poveste. „Unde ați găsit formularul acesta? Dar nu e bun”.

Nu eram sigură dacă trebuie să completez sau nu o anumită căsuță, așa că am întrebat la ghișeu. A urmat o fază, ca în filmele cu proști. „Da, trebuie completat tot ce vă cere declarația!” „Sigur, doamnă?” Pe un ton iritat: „Da, normal!” La o secundă după ce am lăsat pixul jos, se uită la mine, cu niște ochi mari și începe: „Of, dar de ce ați completat acolo? V-am spus să nu completați!” La care îmi ia pixul și taie peste. „No, gata, o înregistrăm așa!” Și eu care urăsc să am tăieturi și ștersături pe actele oficiale… Ce să mai scrii încă o dată? „Altă dată!”, vine răspunsul sec în timp ce stampila a pupat deja declarația.

Lângă mine, un domn nervos, roșu ca focul: „Doamnă, eu am venit să vă întreb pe dumneavoastră, nu invers!”, spune după un schimb de replici nu tocmai plăcut. „No, sigur atâta am de plată? Sigur, sigur? Ca am mai pățit să nu fie chiar așa cum mi-ați spus și tot sigur a fost și atunci”, spune acesta. „Da, domnule, e sigur!” Domnul își ia foile și merge, plin de „optimism”, în spate, la Trezorerie. „Sigur, pe dracu!”, se aude în urma lui.

 „Doamnă am venit să plătesc pe tot anul. Voi pleca din țară. Sunt pe normă de venit. Plătesc conform declarației, iar dacă se mai schimbă lucrurile, voi plăti la rectificativă”. „Nu se poate!” „De ce, doamnă?” „Nu se poate!”, „Bine, bine, dar de ce?” „Nu se poate!”. Nervos nevoie mare, omul izbucnește: „Nici când vreau să dau bani, nu se poate! Eu înțeleg că se fac calcule și în timpul anului, dar dacă eu plec, cine îmi plătește?” „Nu știu domnule, eu vă spun că nu se poate. Plătiți pe primul trimestru. Acela se calculează în funcție de anul trecut. Pe tot anul nu se poate”, spune doamna de după ghișeu. „Bun și eu ce să plătesc acum? Ce se poate?”, „Ce vreți dumneavoastră!”

O doamnă în vârstă, la ghișeul de pensii. Vrea să îi depună nepotului ei declarația de pensie. „Cât vrea să plătească?” „Nu știu, doamnă. Eu am venit cu declarația completată”.„Dar nu e bine”. „Păi de ce?” „Nu e bine. Căsuțele acelea nu trebuie completate”. „Păi cum și atunci, ce trebuie completat? Doar numele? De ce se mai depune declarația? Doar știți cum îl cheamă!” „Așa se completează”. „Bine, îl trimit pe el!”.

Un domn bine îmbrăcat se închină în fața unui ghișeu. Vorbește calm, frumos: „Am venit să plătesc ce mai am de achitat pe anul trecut. Când am venit în termen, nu se calculase. Acum oare s-au făcut calculele rectificative?” „Da, dar doar pe impozit”. „Și sănătatea și pensia?” „Acelea nu. Doar impozit. Așteptați să vă vină acasă hârtia acasă și veniți și plătiți”. „Nu am primit niciodată de trei ani nicio hârtie prin poștă. Cine știe ce datorie am. Nu îmi puteți spune măcar ce am de plată?”. „Nu știm, îmi pare rău. Nu noi ne ocupăm de asta. Noi doar încasăm”.

Între timp, și-au intrat în drepturi numerele începând cu 600, că doar cele cu 700 s-au terminat. Corect, nu? Îmi depun Declarația 600, frumos completată de acasă. Crezând că  se completează ca anul trecut, că doar nu se precizează nicăieri că s-au schimbat lucrurile, o depun ca atare. Îmi dau seama ziua următoare că am pus un X greșit. X-ul înseamnă o diferență de 4.000 de lei pe care ar trebui să îi plătesc pentru o pensie de care cel mai probabil nu voi beneficia niciodată. Am mers ziua următoare la ghișeu pentru a repara lucrurile, dar m-am lovit, mai puternic ca niciodată de zidul lui „Nu se poate!”.  Am vrut să îmi depun o altă declarație, știind că cele depuse cu o zi înainte nu au fost înregistrate încă. „Am greșit. Ce pot să fac?” Îmi ia o doamnă declarațiile noi, declarația veche, se uită la ele. „Nu se poate depune rectificativă. Formularul nu prevede așa ceva”. „Bun și ce putem face? Oare nu puteți să căutați declarația de ieri și în locul ei să o preluați pe aceasta, corectă?” „Așteptați puțin!” Aștept. Trei doamne se uită la declarațiile mele. O cheamă pe a patra, ceva directoare. Dau din cap toate. „Nu se poate!” Una pleacă, alta vine. Aștept. „Ne pare rău. Nu se poate face nimic. Rămâneți așa.” „Păi, dacă vă rog, nu căutați declarația?”„Da, ce vrei să mă apuc să caut acum prin cutiuțe? Nu vedeți câtă lume este?! Nu caut! Haideți altă dată!”. Și cu asta s-a încheiat discuția.

În momentul în care vii să plătești ceva, mai ai să te confrunţi şi cu Trezoreria. Dacă ești șmecher, mergi înainte de orice și îți iei număr „din spate”, apoi vii în față, la ghișee, își iei număr, aștepți, primești foaia de vărsământ care cuprinde, de cele mai multe ori sume total diferite față de cele făcute acasă, de contabil (ca nu cumva să te plictisești când ajungi acasă și trebuie să le dai de capăt), apoi te așezi la coadă. De multe ori această coadă e până afară. Partea bună este că lucrurile au început să meargă destul de repede. Cam 70-80 de persoane într-o oră, ceea ce înseamnă că poți aprecia timpul în care ajungi în față. Plata nu se face la un singur ghișeu decât în cazuri excepționale. La un ghișeu dai foaia de vărsământ, la alt ghișeu, cel de lângă, banii. Aici, vorbitul e păcat mare.Ești scos automat afară sau dacă ai noroc, doar ți se atrage atenția că ar trebui să taci. Dacă, Doamne ferește nu merge aparatul de bilete, ești clar la mâna gardianului, care stabilește cine intră, cine iese, cine stă la căldură, cine stă pe hol, înainte de plată. Partea bună este că doamnele de casierie au o atitudine ceva mai degajată. Am avut la un moment dat surpriza să dau peste o doamnă îmbrăcată în ie, extrem de drăguță, care făcea conversație cu toți cei de la ghișeul ei. Zâmbitoare și plăcută. O raritate în cadrul ANAF.

„Când am de plătit taxe la ANAF și plătesc cash le spun luaţi toți banii, că mie nu îmi aduc fericirea, apoi râd malefic”, spune Rareș N.

„Într-o zi nu voiau să-mi dea un formular pe motiv că n-au curent, că nu le merg calculatoarele și că nu-și pot face treaba, așa că n-au vreme să stea la discuții cu mine, iar exemplarul pe care mi l-au arătat nu mi-l pot da pentru că nu mai au decât două listate și dacă mai cere cineva… Bine, nici faptul că am întrebat dacă și atitudinea profesională funcționează tot pe curent n-a ajutat”, a spus Cristina T.

„Acolo de obicei te duci de mai multe ori. Și e tare bine ca de fiecare dată să te duci la aceeași doamnă, că dacă nu, auzi versiuni diferite și nu mai termini niciodată cu “mersul la finanțe”, Cosmin S.

„De fiecare dată când vin la fiannțe, îmi iau fața de om umil. Întâi îmi cer scuze și aștept să fiu certat și umilit pe banii mei! Dacă rămân umil, mai rezolv una alta. Dar nu de fiecare dată!”, Andrei C.