Alexandru Vlad, scriitor: Fumatul este o gospodărire a timpului când ești singur

Nu își amintește de primul fum pe care l-a tras dintr-o țigară, dar știe că era elev de școală primară când a „șterpelit” primul pachet de țigări cu filtru. S-a apucat serios de fumat când era profesor la țară și, de 45 de ani, cu mici perioade de întrerupere, este fumător. De ani buni fumează pipă iar astăzi a ajuns la o „rație” de 10 grame de tutun pe zi. Dacă este mult, sau puțin, nu știe. „Fumatul este o gospodărire a timpului când ești singur”, consideră scriitorul Alexandru Vlad, unul dintre prozatorii reprezentativi ai Clujului pe care cărțile, pipa și pălăria din piele îl recomandă în cele mai boeme cercuri literare. Despre pipe și tutun, în fața unei cafele tari, lăsând de data aceasta cărțile la o parte, am stat de vorbă cu Alexandru Vlad.

Scriitorul nu se declară un dependent de tutun care să se scoale noaptea să fumeze, dar recunoaște că fumează din plăcere cinci pipe pe zi. „Fumez acum 10 grame pe zi, dar nu îmi dau seama dacă e mult sau puțin.10 grame pe zi înseamnă vreo cinci pipe. Dacă sunt în avion, spre exemplu, pot să rabd și câteva ore. Nu eram dependent nici când fumam țigări. La un moment dat, m-am lăsat pentru că nu se mai găseau Carpați și am stat așa până când cineva mi-a adus două baxuri de Carpați. A avut grijă să îmi revin, dar niciodată nu am depășit un pachet. Din cauza faptului că se scuturau foarte ușor, le fumam cu o șipcă de lemn de cireș sau de soc, câtă vreme le găseam. De acolo mi-a fost ușor să trec la pipă și să nu mai trag fumul în piept. Țigara nu îmi mai face nicio plăcere”, mărturisește Alexandru Vlad.

Fumuri de cuvinte

Despre locurile unde îi place sau nu îi place să fumeze, scriitorul declară că se adaptează în funcție de moment sau de anturaj. „Îmi place să fumez când scriu și am impresia că scrisul merge, brusc, mai bine. Probabil este autosugestie, căci tot ce scriem, scriem din autosugestie, nu? Dacă merg la pescuit nu iau pipa cu mine, deși plec uneori dimineața și vin seara și abia aștept să trag o pipă. La pescuit nu te plictisești. La pescuit și apa îți spune ceva și te gândești dacă ai fi pește, unde ai sta?. Dacă mă duc la un nefumător acasă, nu fumez. Mergeam la profesorul Mircea Zaciu, unde nu se fuma. După două ore dădeam semne că vreau să fumez și scotea dintre haine un pachet de Kent. Nu am știut secretul pachetelor ălora, până târziu după moartea lui”, declară prozatorul. În opinia sa, fumatul este o gospodărire a timpului când ești singur și consideră că dacă s-ar lăsa de fumat, cel mai mult ar duce dorul gestului în sine de a-și aprinde pipa. Întrebat ce părere are atunci când vede o femeie fumând, scriitorul precizează: „Gestul de a fuma al femeilor nu îmi displace. Mama mea fuma dintotdeauna și nu știam de ce mâncarea ei era așa de bună. Cred că mai scăpa scrum de țigară. Am văzut femei în vârstă, în Viena, distinse, cu fuste lungi, cu planșeta de desen, cu țigara în mână și îmi plăceau. Nu îmi plac adolescentele care fumează ca să fie văzute că fumează, nu îmi plac cei care fumează ostentativ, dar atunci când văd un fumător, fie el bărbat sau femeie, care se străduie sub o poartă să își aprindă țigara, am simpatie pentru el”, a spus Alexandru Vlad.

Anii exceselor

De ziua când și-a aprins prima țigară scriitorul nu își amintește foarte multe, dar are încă proaspăt în memorie momentul când a furat primul pachet de țigări. „Nu îmi aduc aminte chiar prima țigară, dar îmi aduc aminte că eram elev de școală, deci mic probabil. Știu că am stat o perioadă la niște vecini unde ne mutasem până ne-am refăcut casa. Ne mutasem cu tot cu sertare și au ieșit la iveală tot felul de obiecte. A apărut și un pachețel, ca un pachet de cărți de joc, dar era un pachet de țigări. Ce m-a șocat a fost că în acest pachet erau țigări cu filtru și l-am șterpelit. Ne-am întâlnit vreo patru-cinci copii și ne-am apucat de fumat, pe un deal lângă biserică, până când ne-a văzut profesorul nostru de rusă, de pe geamul casei sale unde stătea în chirie. Eram în clasa a patra sau a cincea”, povestește scriitorul, declarând că în liceu nu a fumat deloc. „Din când în când mai plăteam și eu zugrăvirea WC-ului, când ne prindea directorul, deși eu mergeam la povești, nu să fumez. M-am apucat singur de fumat când eram profesor la țară. Fumam Carpați și BT, atunci când se găseau. Știu că m-am dus în Elveția în 1996 și mi-am luat cu mine o provizie de Carpați și pe stradă strâmba lumea din nas, deși elvețienii sunt fumători. În Comunism fumam toți, țigări tari, țigări proaste de parcă ne sinucideam fumând. Lucram într-o întreprindere mare, cu 300 de funcționari și aproape toți fumau. Dacă nu erai fumător, nu aveai pauză de țigară și așa a început să fumeze și soția mea”, declară prozatorul, amintindu-și de anii ’80, anii exceselor, când urmărea cu amicii săi filme la video și fumau până nu se mai vedea televizorul.

Astăzi, scriitorul fumează doar pipă și nu există săptămână să nu fie văzut, prin centrul Clujului, cu pipa în colțul gurii, în plimbare spre diverse locuri de întâlnire. Cea pe care o folosește acum i-a fost dăruită de un bun prieten de-al său, Claude, este îmbrăcată în argint și nu are o marcă anume. Pe lângă aceasta, scriitorul mai are 15 pipe, dar doar șase în stare bună. Obiceiul de a schimba tutunul, cumpărând de-a lungul timpului diferite mărci, l-au ajutat să nu devină dependent. „Eram în Florența și pentru cinci zile mi-am dus cinci pachete de tutun. Dar am stat mai mult și simțeam că rămân fără. Am intrat în câteva Tabaccherias până când cineva m-a îndrumat spre Piața Domului într-o Tabbaccheria, undeva pe colț. M-am dus, am găsit-o, am intrat, am văzut mobilierul vechi, tutunuri, cutii. Vânzătorul era înalt, cu haină și pălărie de piele, semăna cu Jeff Bridges, dar mult mai subțirel. Avea vreo cinci pachete de tutun necunoscut de mine. Am cerut un tutun pe care nu îl aveau, dar a căutat să îmi dea ceva asemănător. «Noi, fumătorii, suntem niște urgisiți, suntem alungați din lume, te uiți pe hartă și ca petele albe se văd zonele unde nu se fumează nici înăuntru, nici afară, nici în local, nici la tine acasă. Noi suntem vinovați de încălzirea globală, de criza fiscală, de ascensiunea lui Berlusconi, de căderea lui. În Piazza della Repubblica, în cafeneaua unde Marinetti semna manifestul futurismului, în fum, nici acolo nu se mai fumează. Noi aici, pe scările alea jos, avem un buncăr și două ore după marea explozie atomică mai putem trage o pipă» mi s-a destăinuit atunci vânzătorul”, povestește scriitorul Alexandru Vlad. ”În Anglia, am și pățit-o când stăteam la țară, în Surrey, unde Castelul de vară al Reginei se vedea de pe deal. Era mare cât orașul Lipova. Era seara de Crăciun și fumând, la un pahar, cu fiul meu, s-a pornit alarma de incendiu sus în tavan. Am deschis geamul și alarma tot nu se oprea, așa că am șters-o afară cu pipa înainte să vină Pompierii”, își amintește prozatorul.

 „Mă deranjează foștii fumători care îți iau țigara din gură și ți-o rup. Sunt împotriva țigării electronice și cred că este un business. Am văzut și accidente. Dacă ar fi să mă las nu voi trece prin forma de țigară electronică, ci mi-ar plăcea să fumez mai puțin decât cele cinci pipe ale mele”, Alexandru Vlad, scriitor