Adi Dohotaru: Cum alerg de 30 de ani, alergatul e ca respiratul pentru mine

Cunoscut pentru implicarea civică şi numeroase proiecte inedite legate de oraş, Adi Dohotaru este şi un alergător „amator” de ani buni de zile. Clujeanul a răspuns la câteva întrebări ale Transilvania Reporter despre această pasiune a sa şi nu numai.

Reporter: De cât timp alergi?

Adi Dohotaru: Alerg de când mă știu, jucam mâță în fața blocului, la grădiniță, apoi în curtea ș Dar la sfârșitul anilor 80 și începutul anilor 90 nu era invazia mașinilor de azi. Puteam veni în curtea școlii după ore ca să ne jucăm mâță, dar mai ales sporturi de echipă, baschet sau fotbal. Iar în fața blocului stăteam nesupravegheați, lucru a cărui importanță ni-l vom aminti pe măsură ce în anii viitori vom fi din ce în ce mai nesiguri și paranoici privind siguranța noastră și vom inventa sisteme din ce în ce mai sofisticate de supraveghere. Țin minte că jucam „mâță lungă”, ne împărțeam în două echipe și trasam traseul nostru cu creta prin cartier. Mergeam și câțiva kilometri, lucru care azi ar fi inimaginabil din cauza traficului auto care ne-a sufocat spațiile publice.

R: Cum ai început?

A.D: Am început atletismul mai organizat la 10 ani. M-a dus sora mea mai mare la stadion, care făcuse și ea atletism. Vedeam copii care alergau desculți pe iarbă, la ștafetă, pe actualul Cluj Arena și eram fascinat de joaca lor. Era vară, cald, pista încă de zgură, mult spațiu și gazonul fin. Apoi, chiar și după ce m-am lăsat de atletism, alergam pentru mine pentru că e cea mai bună și mai simplă Nu e nevoie de investiții majore de bani sau timp. Nu e necesară o organizare complexă ca la sportul de echipă. De pildă, să ne sincronizăm 12 persoane să jucăm fotbal în același timp, să închiriem un teren într-o locație apropiată pentru toți, să fie vremea ok etc. Pe vremea mea, exista și avantajul unor cluburi publice încă puternice, infrastructură sportivă care în bună măsură a fost privatizată ori distrusă în anii de tranziție.

 

R: Care e motivația ta?

A.D: Cum alerg de 30 de ani, alergatul e ca respiratul pentru mine. Mă simt mai sănătos, mai liber, destins și liniș În ciuda mașinilor, gardurilor și altor obstacole, simt că orașul devine un flux, prin care corpul meu curge suplu. La fel e și prin pădure. Simțurile mele se împrospătează, respir un aer mai bun, aud mai clar sunetele din jur și mă bucur când sunt ale păsărilor și nu ale drujbelor. E o meditație activă. Alteori, când alergarea e mai zglobie, devin copil din nou, alergarea devine o joacă, are ruperi de ritm, mă las furat de peisaj și de terenul accidentat. Nu mai e corpul înțepenit de la birou.

R: De ce participi la competiții?

A.D: Îmi place să socializez cu alți prieteni și cunoștințe la competiții, dar și să mă bucur de locuri fruntaș Apoi, am ocazia să promovez ideea de a crea mai multe spații publice și verzi în oraș. Cel mai important element al creșterii calității vieții în oraș este accesibilitatea spațiilor publice. Fără ele, senzația în oraș e de sufocare, mai ales în cartiere, care par niște dormitoare vaste. Amintesc două idei simple pentru a avea un oraș mai sănătos. În partea de vest a Clujului, primăria ar trebui să negocieze cu universitatea ca accesul pe aleile parcului sportiv să fie gratuit și să existe porți în loc de garduri la Someș și Canalul Morii. Apoi, în estul orașului, primăria trebuie să își respecte promisiunea de a crea un parc ce înglobează zona lacurilor și fostul cartodrom, care ar fi cel mai mare spațiu public al Clujului, de peste 60 de hectare. E necesar doar ca municipalitatea să negocieze cu proprietarii privați care au proprietăți într-o zonă în care proprietatea publică e mai mare decât cea privată. La competiții avem tricouri cu cauzele respective, adunăm semnături, stăm la povești ce mai putem face.

R: Cum e „infrastructura”? Sau… despre lipsa ei la Cluj.

A.D: Sunt multe lucruri de îmbunătățit pentru că nu există o viziune detaliată pentru crearea unei rețele de spații publice și verzi. De exemplu, pentru parcul de lângă mall nu exista un plan de a pietonaliza latura sudică a lacului. Așa că am intervenit cu grupul civic „SOS Lacurile Gheorgheni” și înainte de proiectul imobiliar al mall-ului, dar și la prezentarea proiectului arătând că e necesar ca aleea să fie pietonală pe toată latura sudică, nu doar parțial. Dacă primăria ar oferi posibilitatea, ar fi și mai multe intervenții civice prin care să se creeze spații pentru mișcare și socializare. De ce nu avem curțile școlilor deschise pentru elevi și rezidenți în afara programului de școală, mai ales că nu există alte spații de întâlnire prin cartiere? De ce primăria nu negociază pentru a prelua spații verzi retrocedate, în condițiile în care bugetul orașului permite preluarea lor? De ce nu extindem rezervația din Făget până spre Mănăștur pentru a conserva cât mai bine pădurea? De ce Someșul nu este amenajat încă pentru pietoni? Cine privește atent oameni din generații diferite care se bucură, îi vede în mișcare, în spații publice. De aceea, cred că trebuie să amenajăm cât mai multe și la o calitate cât mai ok.

Articole pe aceeași temă:

Maratonul Internațional Cluj, povestea unei pasiuni

Daniel Osmanovici: „Copilul meu e parte din hobby-ul meu”

Ambasadorii campaniei „Be GREAT. Inspire others to follow you” aleargă pentru educaţia copiilor defavorizaţi

Analiză. Sportul extrem sau riscul inteligent

Voicu Oprean, „omul de fier” de la Cluj: „Nu am ratat nicio ediție a Maratonului Internațional Cluj”