Voluntarii de la DSP. Ce spun despre boală, despre sistemul sanitar și cum văd ei schimbarea

Sfârșitul verii 2020, undeva în România: „Începând de azi dimineață, suntem voluntari la call center-ul DSP Cluj. Dacă vrei să fii și tu voluntar, lasă-ne un mesaj privat!” Răspunsuri: „Oare cu cât se reduce timpul de răspuns, de la o zi…? Atât am stat acum două săptămâni și tot nu am reușit să iau legătura cu ei”, „Mai am o speranță, pentru a doua săptămână, să fiu contactată pentru această perioadă de carantină!”, „Am sunat de joi într-una, nu mi-a răspuns nimeni. Dar azi n-am stat niciun minut. Felicitări!”. Așa arăta dialogul public al unor bolnavi cu voluntarii, în plin vârf de epidemie.

În lunile septembrie, octombrie și noiembrie, numărul de cazuri de infectări cu virusul SARS-CoV-2 în România a crescut alarmant. În 6 noiembrie s-au înregistrat 10.620 de cazuri. Nu doar sistemul sanitar, spitalele și secțiile ATI au fost copleșite de numărul de cazuri, ci și Direcțiile de Sănătate Publică (DSP), acolo unde se efectuează anchetele epidemiologice. Aceste anchete sunt extrem de importante. Ele identifică focarele de infecție și, cu ajutorul lor, se izolează potențialul de infectare. Practic, izolând o persoană sau carantinând o localitate, reduci pericolul, viteza de propagare, reduci numărul de infectări. Iar acest lucru părea imposibil de făcut doar cu angajații direcțiilor județene.

Astfel, s-a ajuns ca aproximativ 100 de studenți voluntari de la UMF „Iuliu Hațieganu” Cluj-Napoca să lucreze zilnic, împreună cu Direcția de Sănătate Publică Cluj, în realizarea anchetelor epidemiologice și a deciziilor de carantinare, respectiv de izolare a fiecărei persoane depistate pozitiv cu virusul Sars-CoV-2 sau care a intrat în contact cu o persoană infectată cu acest virus. Acțiunii i s-au alăturat și voluntarii de la Beard Brothers, care au implementat un sistem de centralizare a apelurilor. Dar și medicii și asistenții școlari.

Activitatea se desfășoară în felul următor: studenții preiau un caz confirmat pozitiv, discută cu pacientul, realizează ancheta și iau legătura cu contacții acestuia. Nu e simplu. Adesea, ei sunt primii care realizează o conexiune cu bolnavii îngrijorați, panicați, dezorientați. Situațiile sunt de cele mai multe ori complicate. Studenții la Medicină lucrează zi și noapte, iau apeluri, preiau cazuri între două cursuri, în micile pauze în care ar vrea să mănânce un sandvici.

După cursul de astăzi, Oana, studentă la Medicină în Cluj-Napoca, a găsit 12 apeluri. A răspuns imediat ce a închis laptopul. Lucrează de pe telefonul personal, primește apeluri și noaptea. Oana răspunde calmă, completează riguros datele, are o voce caldă și știe să asculte.

Mii de studenți ca ea, răspândiți prin țară, fac același lucru. Ei sunt viitorii medici care trec acum prin botezul de foc al pandemiei. Iau pulsul lumii în care trăiesc și nu e doar cel din arterele pacienților, ci și din cele ale societății. Ce au înțeles ei din această teribilă experiență? Cum văd ei sistemul de sănătate din România acum, ce urme lasă criza aceasta în sufletele lor și cu ce bagaj de învățăminte vor intra ei pe ușile spitalelor peste câțiva ani? Cum s-au descurcat față în față cu neîncrederea, cu negarea bolii sau revolta față de sistem a celor afectați de virus?

Oana Bărbos este în anul II la Universitatea de Medicină și Farmacie din Cluj-Napoca și a dorit să se implice de la începutul stării de urgență. „Mi-am dorit să fiu folositoare prin orice mijloace posibile. De fiecare dată când eram invitați să participăm la orice tip de voluntariat, simțeam că mi se aprinde un beculeț și mă înscriam. Nu conta ce presupunea, atâta timp cât puteam ajuta. Au fost mai multe ocazii de acest fel, cu impact mic, dar sigur. La sfârșitul verii, atunci când încă situația era relativ sub control, dar era evident într-un ascendent, ne-au contactat cei de la DSP prin intermediul OSM (Organizația Studenților Mediciniști – nota red.). Sincer, nu faptul că era vorba despre DSP m-a atras, ci că din nou era nevoie de cineva și instinctul îmi spunea că acel cineva trebuie să fiu eu. Nu am stat prea mult pe gânduri, ca dovadă am fost a doua persoană înscrisă din întreaga listă”.

Munca a început la câteva zile după apelul pentru voluntari. „Eram înscriși mulți inițial, la instructaj ne-am prezentat patru. Am fost întâmpinați de conducerea DSP Cluj și de doamna doctor Doina Olteanu, medic epidemiolog, care urma să devină persoana cea mai apropiată nouă. Am avut un instructaj în care ne-au fost definiți diverși termeni, ne-au fost explicate simptomele infecției cu virusul SARS-CoV-2 în amănunt și modul de transmitere, precum și ce presupune o anchetă epidemiologică și care este scopul carantinării și izolării. Această parte teoretică a durat puțin peste două ore, timp în care am pus fiecare întrebări și doamna doctor s-a asigurat că am înțeles. Apoi doamna doctor a preluat un apel al unui pacient, iar noi am urmărit cu atenție. A trebuit să notăm toate datele, iar apoi să i le transmitem, pentru a vedea dacă am putut ține pasul cu pacientul. Pentru câteva ore am continuat așa – ascultat, notat, verificat –, până am prins puțin curaj și ne-a fost repartizat primul caz. Nu ne simțeam pregătiți, sincer, dar fiecare am luat numărul de telefon, o foaie, un pix și am început. Cu datele pe care le adunam ne întorceam la doamna doctor, îi prezentam cazul în amănunt și o urmăream în completarea deciziilor. În prima zi am fost la sediul DSP de la 9.00 la 6.00, iar a doua zi deja făceam anchetele și eram verificați odată ce le încheiam.”

„Eu întotdeauna găsesc liniște când mă informez”

De a doua zi au lucrat de acasă, iar în următoarele zile a început să curgă cu voluntari. O zi, de obicei, începe prin verificarea mesajelor și a mailurilor prin care le sunt semnalate diferite probleme sau cazuri mai speciale, trimise în timpul nopții. „Acestea sunt prioritare pentru mine și le rezolv primele. Apoi încep să preiau cazuri. În ultima perioadă nu mai apuc să preiau eu cazuri, pentru că sunt sunată de oameni direct. Eu de la început am folosit numărul de telefon personal, chiar dacă ne-au fost oferite cartele de către DSP, așa că numărul meu de telefon a ajuns la multă lume. Nu sunt obligată să răspund, dar nu mă lasă conștiința să îi las să sune, știind că au nevoie de ajutor pe care eu îl pot oferi și cel mai probabil l-ar primi mai greu din alte surse”.

Zile la rând, voluntarii înaintează pe un drum absolut nou pentru ei și pentru toată lumea. Se maturizează. „Fiecare zi e diferită, câteodată ne trezesc oamenii pentru că ne sună destul de devreme sau ne mai sună când suntem la cursuri și îi resunăm mai târziu, sau ne sună la ore foarte târzii pentru diverse probleme. Depinde de zi, nu avem o normă. Maxim au fost 20 pentru mine. Și acum mă refer la anchete epidemiologice complete, de la sunat, confirmat, realizarea anchetei propriu-zise, contactarea tuturor contacților direcți, luarea datelor pentru toți, completarea deciziilor și redactarea anchetei descriptive – o descriere minimă a simptomelor, debutului și evoluției bolii precum și detalii legate de contacții direcți din comunitate și de la locul de muncă, sunt detalii importante pentru urmărirea focarelor.”

Cele mai emoționante cazuri întâlnite de Oana au fost și cele mai triste, când oameni care se aflau în izolare sau carantină aveau un deces în familie și nu știau cum ar putea să primească derogare ca să poată participa la înmormântarea părinților. Sau în cazul persoanelor decedate din cauza infecției, iar toți membrii familiei sunt contacți direcți, așa că voluntarii trebuie să realizeze ancheta prin ei, de cele mai multe ori la câteva ore sau zile de la decesul persoanei confirmate.

„Am avut o perioadă în care preluam pacienții care veneau la Institutul Oncologic pentru terapie sau operații și erau confirmați la internare”, mărturisește Oana. „În acest caz, fiecare trebuia să se întoarcă acasă și să-și amâne tratamentul. Unul dintre aceste cazuri a fost un copil de 10 ani cu cancer, remis inițial, care a recidivat – cred că e cazul care m-a impresionat cel mai mult”, rememorează medicinista.

„Am vorbit cu mama lui. Ei erau din alt județ și, după ce au aflat rezultatul, au plecat acasă, la îndrumarea celor de la institut. Ancheta propriu-zisă a fost foarte scurtă, copilașul nu fusese la școală în acest an și pe lângă mamă, care nu prezenta niciun simptom, nu avea alți contacți direcți. Am încercat să încurajez mama, era foarte îngrijorată, neștiind cum acest virus poate afecta evoluția celorlalte patologii ale fiului. Se simțea vinovată, chiar dacă respectase recomandările igienico-sanitare. Am început să îi explic pe scurt ceea ce fusesem eu învățată legat de infecțiile în cazurile copiilor, posibile simptome care mai pot apărea. Eu întotdeauna găsesc liniște când mă informez și m-am gândit că poate ar fi de folos în acest caz. Am asigurat-o că a procedat corect și că nu are motive să se învinovățească. A fost foarte deschisă după aceea și mi-a povestit despre situația familiei, eu am ascultat-o și am mai răspuns la întrebările pe care le-a avut, în limita cunoștințelor mele. Am simțit că se mai liniștise”.

„Această boală este sinistru de imprevizibilă”

După zile și nopți în care Oana a stat de vorbă cu bolnavii și familiile lor, cu sute de oameni, ea spune că vede aceasta boala „ca o ruletă rusească”. „Nu mă refer la infectare, sunt convinsă că toți vom trece pe acolo mai devreme sau mai târziu. Mă refer la forma infecției”, explică ea. „Știu că ni se spune despre comorbidități și factori de risc și sunt de acord, dar această boală este sinistru de imprevizibilă. Starea oamenilor infectați poate în orice moment să se altereze în moduri pe care nu le putem anticipa și, din păcate, sistemul este copleșit. Aș vrea să le transmit oamenilor să nu se gândească doar la starea proprie de sănătate, ci și la familiile lor și la întreaga comunitate din care fac parte. Să se protejeze ca ei să fie protejați”.

Au fost și cazuri în care pacienții au opus rezistență la reglementări, au negat boala și restricțiile. „Unul dintre primele mele cazuri a fost o fetiță de 12 ani, internată la spitalul de boli infecțioase împreună cu tatăl”, povestește Oana. „Tatăl credea că totul este o conspirație împotriva familiei, că este mințit de doctori și că rezultatul testului a fost falsificat. Am rămas calmă, chiar dacă domnul era recalcitrant. Nu i-am spus că se înșală, dar nici nu i-am spus că sunt de acord, l-am ascultat 40 de minute în care mi-a prezentat toate teoriile pe care le credea. În final m-a considerat un aliat și, când l-am rugat să mă ajute cu datele personale pentru eliberarea deciziilor, a fost de acord să-mi dea datele lui și ale soției, dar pentru ceilalți șase copii ai lor, nu. Am raportat situația domnului director al DSP și copiii au fost considerați în carantina morală și atunci nu au apărut probleme legale.”

Despre „carantina morală”, ne explică: „Nu este un termen oficial, dar îl folosim când ne referim la persoane care se află în autoizolare, au fost luate în evidență, dar nu se eliberează decizii de carantinare. În principiu se aplică în cazurile unor copii contacți direcți. După ce a început școala și au început să apară cazuri printre elevi, măsurile erau respectate, dar pentru siguranță, colegii copiilor treceau pe învățământ online și erau considerați în carantină morală, nu eliberăm decizii de carantinare, dar toți părinții erau sunați și erau explicate măsurile igienico-sanitare care trebuie luate în casă și ce simptome să urmărească în cazul copilului.”

Cât despre urmele acestei experiențe, se pare că sunt benefice, cel puțin în cazul Oanei. „Această experiență mi-a confirmat faptul că medicina e o vocație și mai mult, că e fără îndoială, vocația mea. Am gustat numai puțin din sistemul actual și e foarte amar. Suntem foarte reticenți la schimbare, dar visez ca acest lucru se va schimba într-o bună zi. Niciodată nu mi-am dorit să plec din țară și am spus asta încă de când eram copil. Iubesc țara și orașul în care m-am născut și oamenii lor. Vreau să devin medic acasă și să rămân aici pentru a putea da înapoi din ce am primit”.

Citiți reportajul integral în Revista SINTEZA