Viața mai puțin cunoscută a Episcopului Florentin Crihălmeanu

Cu ani în urmă, am stat de vorbă cu  Episcopul Florentin o după amiază întreagă. Reproduc aici discuția-mărturisire cu durere în suflet pentru suferința și sfârșitul de care a avut parte. Dar cu convingerea că viața sa, la fel ca toate viețile de pe pământ, a avut un mare rost.

„Nu m-am gândit că voi fi preot vreodată, dar cred că Dumnezeu a avut aceste planuri cu mine. Eu doar le-am urmat. Nu mergeam la biserică și nu eram habotnic. Mă plictiseam la slujbele în limba maghiară și nu am avut o chemare spre practica religioasă. Ce mi s-a întâmplat însă, la vârsta maturității, mi-a hotărât cu adevărat destinul. Dacă acum mă uit în urmă, văd viața mea ca pe o serie de întâmplări providențiale, prin care Dumnezeu mă aducea, cu fiecare pas, mai aproape de El.” –– P.S. Episcop Florentin

A leșinat în biserică, de Rusalii

Avea 23 de ani. Începuse să meargă din nou cu mama sa la Biserica Piariștilor, pentru că se țineau slujbe și în limba română. Participa doar la slujbă, nu se și împărtășea. E adevărat, urmărea cu o oarecare curiozitate ce se întâmpla în biserică. Un om ciudat – în alb – citea textul liturgic, prea frumos ca să fie laic. Mai mulți credincioși stăteau pe margine, în jurul câte unui alt personaj straniu, în intrândurile laterale ale zidurilor bisericii. La ieșirea din biserică, grupuri retrase de credincioși sărutau mâna unui semen de-al lor.

„Tot ce se întâmpla în jurul meu mi se părea straniu și fascinant. Simțeam o atracție instinctivă spre oamenii aceia, așa că, într-o zi, după slujbă, m-am dus și eu să sărut mâna acelui om, să văd ce mi se întâmplă! Mai târziu am aflat și cine era… Ordinarius loci. Țin minte că, într-o duminică, de Rusalii, era lume multă în biserică și, în timpul slujbei, am simțit că se întâmplă ceva ciudat cu mine. M-am simțit ca un pahar care se umple, până în momentul în care am leșinat. Am căzut, m-au dus pe brațe într-un colț al bisericii, lângă Sfânta Rita, iar acolo m-am trezit când un doctor îmi trăgea palme. M-am ridicat, am spus că pot să merg și, împleticindu-mă, am ieșit și m-am așezat pe scări. S-a apropiat de mine un domn cu o șepcuță ca acelea purtate de comuniști. Mi-a spus să stau acolo și să-l aștept, că el merge să-mi cumpere un suc.

Între timp însă, a ieșit mama de la împărtășanie și m-a luat acasă. N-am mai băut sucul de la domnul cu șapcă, dar i-am reținut chipul. Am plecat în vacanță și nu m-am mai dus la biserică până toamna târziu, prin noiembrie. După terminarea slujbei, un om venit la mine și mi-a spus doar atât: «Te aștept marți la mine acasă, pe strada 30 Decembrie, la numărul trei, etajul trei, apartamentul trei». Era domnul cu șapcă. Năucit de tot ce mi se întâmpla, dar și atras în mod irezistibil de acești oameni misterioși, m-am dus.

Am intrat la el în casă, a spus că este profesor și a început să-mi pună întrebări despre cum văd eu viața. Nu mi s-a părut prea potrivit ca un necunoscut să-mi pună astfel de întrebări, încă de la prima întâlnire, și nu am fost prea vorbăreț. Apoi ne-am mai întâlnit, devenind student al profesorului care era, de fapt, preotul Pantelimon Aștilean, unul dintre acei greco-catolici care au rezistat și au continuat să formeze preoți în clandestinitate, pe toată perioada comunismului. Intrasem și eu în lumea lor, împins parcă de mâna divină, deși nu credeam că am chemare spre așa ceva. Eram un tânăr inginer cu preocupări din cele mai laice.”

Un bunic atât de strașnic

Florentin s-a născut la Iași. Nu locuiau acolo, însă mama sa, de câte ori i se apropia sorocul să nască, pornea spre Iași, la părinți, pentru că acolo se simțea mai ocrotită. Așa s-a întâmplat cu toți copiii familiei Crihălmeanu, născuți în „dulcele târg al Ieșilor”, în preajma strașnicilor bunici, care guvernau întreg universul familiei, reprezentau liniștea, pacea și siguranța întregului sistem.

Bunica era fiica ambasadorului francez, mort în război, rămasă la Iași și căsătorită cu lingvistul Petru Caraman. Femeie cu picioarele pe pământ, cu tipicării burgheze, cu pregătire intelectuală, calmă și puternică, în stare să se descurce în orice situație: dânsa cumpăra, dânsa negocia, dânsa angaja lucrători, dânsa trata orice problemă din gospodărie, ca o adevărată descendentă a diplomatului francez!

Bunicul trăia în odaia sa, în turnul său de fildeș, de unde se auzea țăcănitul mașinii de scris până după miezul nopții. „Dimineața la ora șase se trezea, își ascuțea briciul pe o curea de piele, hârșc-hârșc, se bărbierea, apoi ieșea la micul dejun. Când ieșea bunicul din camera dânsului, se auzea o ușă trântită puternic, pașii săi – bum, bum – și alte uși trântite! Trecea ca o furtună și avea o putere excepțională, care se manifesta în orice făcea. Când mergeam cu dânsul pe stradă, avea un pas atât de mare încât nu-l puteam urma decât în fugă, dar pentru nimic în lume nu și-ar fi încetinit pasul pentru noi. Dacă ne urcam în autobus și vedea că cineva nu cedează locul unei femei, îl muștruluia pe respectivul de ni se făcea nouă rușine. Mergeam sfioși și încurcați în spatele lui, așteptând în orice moment să înceapă să tune și să fulgere dacă vedea pe cineva scuipând pe jos. Pe bunicul mi-l amintesc în primul rând ca pe un lung șir de sunete, ca patron al meselor de duminică și ca pe cel mai deștept și puternic dintre bărbați”.

Băieții familiei Crihălmeanu își petreceau vacanțele la Iași. Ca în romanele lui Ionel Teodoreanu, copiii trăiau o altă viață acolo, iar amintirile de atunci sunt unice în felul lor, pentru că vin dintr-o lume specială: modelul familiei de intelectuali interbelici autentici, pe cale de dispariție după ultimul război.

Petru Caraman, bunicul, a fost un filolog renumit. Știa unsprezece limbi străine, a studiat etimologia, etnologia, a scris cărți și citea enorm. A avut o bibliotecă imensă, în camera sa doar ușa și fereastra nu erau pline de cărți. După moartea sa, cărțile au fost donate Bibliotecii Centrale din Iași.

Mama a întreținut flacăra vie a credință

De la bunici a moștenit-o, în primul rând, pe mama sa, Alice Crihălmeanu. „Mama a fost cea care a întreținut în familia noastră flacăra vie a credinței. Pentru mine, mama a fost exemplul constant în viață. Fostă gimnastă, a fost prima din familia noastră care a condus o mașină, făcea toate lucrurile care îndeobște păreau foarte complicate, cu o forță și o vitalitate extraordinare. Și-a urmat credința, era romano-catolică, cu o devoțiune rar întâlnită. Când sunt în țară, mă străduiesc să iau masa cu părinții mei, și în amintirea duminicilor din familia bunicilor. Acolo se puneau mese ca în casa ambasadorului, pentru 12 persoane, și prânzul dura câte cinci-șase ore: se discutau chestiuni de filologie, ajungându-se până la certuri pe astfel de teme. Erau după-amieze interesante, pe care abia acum le-aș gusta cu plăcere; atunci nu-mi plăceau, mă plictiseau. Mă jucam pe sub masă, în curte cu câinii, în livadă și, când mă întorceam, îi găseam tot acolo, purtând discuții academice. Astăzi îmi lipsește marea familie. Fratele meu este în America, iar sora mea, Mirela, este călugăriță. A făcut Facultatea de Farmacie și s-a călugărit. O vedem rar, în vacanțe”.

Tatăl și mama au fost ingineri chimiști de profesie. Cornel Crihălmeanu a fost director la Napochim, era din Turda și a fost credincios greco-catolic. Când s-au mutat în Cluj, au locuit în aceeași casă, în Grigorescu.

Ieșirea spre lumină

O dată ajuns în lumea clandestinității greco-catolice, Florentin Crihălmeanu a urmat cu tot sufletul învățătura teologică. După prima spovedanie generală, la care a participat de sărbătoarea Crăciunului, și-a reluat viața spirituală în sensul cel mai profund al cuvântului.

A urmat studierea științelor teologice în clandestinitate, din 1986 până în 1989, acasă la „domnul profesor”, cum îi spuneau învățăceii. Li se dădeau manuale, erau verificați prin lucrări scrise și examene orale. Când mergeau la colindat, ieșeau cu „domn’ profesor” câte unul la cinci minute, pentru că erau filați de securiști de la cofetăria de peste drum. S-a întâmplat să fie întrerupte cursurile și câte o lună, și atunci se zvonea că ar fi fost descoperiți.

După 1989 s-a întors în clădirea de pe strada Moților, unde s-a înființat Institutul Teologic. Mergeau la cursuri – în sfârșit! – la lumina zilei. A încheiat studiile teologice în ’90, iar în 9 septembrie 1990 (9/9/90 – încă o dată providențială) a fost hirotonit preot în Piața Libertății, lângă statuia lui Matei Corvin, cea mai mare „biserică” în care au slujit vreodată preoții greco-catolici. Trecuseră de la o viață în întuneric, din ascunzători și conspirații, la cea mai mare libertate cu putință – aceea de a sluji în aer liber, în piața publică.

La Vatican

La o lună după ce a fost hirotonit, a plecat la Vatican. A studiat la Roma, la Universitatea Pontificală Urbaniana, până în iunie 1994. „Aveam atât de mult de lucru, foarte multe cursuri și seminarii, un program atât de încărcat! Când am ajuns la Roma, nu știam să spun în italiană decât două-trei cuvinte. Primele cursuri le-am luat scriind ce auzeam, dar trebuia să mă descurc, trebuia să fac aceste studii. Așa că nu am avut timp să vizitez Italia, dar anii petrecuți acolo au însemnat o experiență extraordinară!”

La 27 iunie 1992, i s-a conferit diploma de Bacalaureat în Teologie cu calificativul „Magna cum laude”, iar la 16 iunie 1994, Licența în Teologie cu calificativul „Suma cum laude”. Din 1994, a activat ca profesor și spiritual la Institutul Teologic din Cluj-Napoca. A fost numit Vicar general al Eparhiei de Cluj-Gherla, iar la 6 ianuarie 1997 a fost consacrat Episcop titular de Sili de către Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, în Catedrala San Pietro din Roma, devenind, la 38 de ani, cel mai tânăr episcop român.

În 2002, Sfântul Scaun l-a numit, prin Bula „Pascendi Domini gregis”, în funcția de Ordinarius al Eparhiei de Cluj-Gherla. Slujba de întronizare a avut loc în Biserica Schimbarea la Față din Cluj-Napoca.

Episcopului îi plăcea fotbalul

După clasa a IV-a – pe care a făcut-o la Iași – Florentin a mers la școală la Cluj, la Liceul nr. 15. Însă anii petrecuți la Turda, cu copiii pe stradă, într-o comunitate solidară – pentru că toți părinții erau colegi de muncă la Combinat –, i s-au părut minunați. „Atunci am fost fericit, întâlnirea cu copiii, jocurile noastre, fotbalul, totul ne unea și ne plăcea. M-am simțit în largul meu, pe stradă, în Turda”.

Când a venit la Cluj, elev fiind la liceu, mergea în practică pe la diverse întreprinderi. „Au fost experiențe extraordinare, care mi-au plăcut și care m-au pregătit pentru viață, m-au ajutat să-i cunosc pe oameni. Am mers la „România muncitoare”, „Sanex”, „Întreprinderea de Morărit din Baciu”. Îmi amintesc că era iarnă iar noi, la întoarcerea spre casă, mai zăboveam la săniuș, aveam genți de mușama, ne puneam cu ele pe zăpadă și erau foarte bune: alunecau minunat!”

În vacanțe, Florentin Crihălmeanu lucra pentru a-și aduna bani ca să poată merge la munte sau la mare – era o regulă de tată stabilită. Lucrau la un depozit, încărcau, descărcau mutau marfă și astfel băieții își făceau bani de vacanțe. A urmat Facultatea de Mecanică, la secția TCM, și apoi a lucrat ca inginer la IUT Bistrița și la Tehnofrig. „Mi-a plăcut ca inginer. Eram un colectiv de stagiari, lucram într-un birou de automatizări și mecanizări, toți tineri și dornici să arătăm ce știm. M-am simțit foarte bine printre ei”.

Pasiunea sa a fost însă fotbalul. „Era o pasiune de familie: ne urcam în mașină – bunicul, tata și noi – și mergeam la meci pe stadionul «Ion Moina». Juca Universitatea, iar atunci era o echipă extraordinară, fotbaliștii veneau din lumea universitară, iar meciurile erau adevărate spectacole”. Ultimul meci l-a văzut pe când era în practică, la cules de struguri, lângă Fetești. A jucat Dinamo cu Aston Villa, iar Aston Villa i-a bătut pe ai noștri de i-a topit, cu 3 la 0!

De atunci nu mai este fan, dar vede cu plăcere meciurile! „Avem pe aici băieți pasionați de fotbal, care mai joacă, dar eu nu mai pot. Acum însă le-am spus să nu mai joace, în Săptămâna Mare, că poate se lovesc, se accidentează și nu este bine!”.