Un an de pandemie. Cum s-a dus lupta pentru supraviețuire într-un cămin cu 110 bolnavi

de Ruxandra Hurezean / in February 28, 2021, 09:02 la 9:49 am /

Februarie 2021, duminică dimineața. Sun și mi se deschide poarta unui loc în care de un an de zile n-a intrat nimeni. Nimeni în afară de personalul medical. De aici, acum două luni, când lumea întreagă se pregătea de Crăciun, s-a auzit un strigăt de ajutor: „Avem nevoie de medici, trimiteți pe cineva să ajute, e urgent, sunt 96 de bolnavi. Pentru Dumnezeu, să meargă un medic!”. La Căminul de bătrâni „Theodora” se declanșase Iadul.

„Când s-a declarat starea de criză, acum un an, noi am închis porțile și aici n-a mai intrat nimeni în afară de angajații pe care-i testam periodic, iar la intrare le luam temperatura. Am făcut reguli, am avut dezinfectant peste tot, spălam zilnic cu soluție, combinezoane, halate de unică folosință, măști. Tot, tot ce a trebuit am făcut! Și n-am avut niciun caz de covid timp de zece luni. Abia terminasem calendarul ăsta de perete cu pozele noastre, scrisesem pe prima filă a lui 2021: Totul va fi bine, când a venit ca un trăsnet. În 2 decembrie dimineața, rezultatele de la teste: 25 de bolnavi! În câteva zile – toți!”

La căminul de bătrâni Casa Theodora de pe strada Timișului, din Cluj-Napoca au fost 110 bolnavi de CoViD-19 depistați în decembrie 2020. 80 de asistați și 30 din personalul angajat, inclusiv medicul-șef care conduce căminul, Szentagotai Lorant.

La 72 de ani, doctorul Szentagotai era un bărbat robust. Avea peste 100 de kilograme și o alură sportivă. Îl văzusem în fotografii. Trăia practic cu bătrânii din căminul său, îi trata și îngrijea de mai bine de 25 de ani. Acum, când a ieșit pe scările căminului să mă întâmpine, nu l-am recunoscut. „Încă arăt bine”, îmi spune când își dă seama că-l privesc nedumerită. „Dar am fost și mai rău, am ieșit din spital la 56 de kilograme”.

Poartă tot timpul un oximetru la gât, este concav de slab, și de la –80% capacitatea plămânilor a ajuns acum la –50%. A mai recuperat. Din spitalul de boli infecțioase în care a fost tratat s-a întors direct la Căminul de bătrâni. Aici continuă să muncească și aici doarme, și-a pus un pat în micuțul cabinet de lângă intrare unde nu mai încape încă un scaun. Mă așez pe pat, ușa rămâne deschisă, să le poată răspunde asistentelor care-l mai întreabă ceva. Noaptea trecută au avut o urgență, o criză de colică renală.

„Când credeam că am scăpat”, începe medicul povestea teribilului an pe care l-a trăit, „și-i mulțumeam lui Dumnezeu că ne-a ajutat să trecem, vedeți, zece luni fără niciun caz, respectasem toate-toate regulile, atunci ne-a trăsnit. Am cerut ajutor din prima săptămână, dar n-a venit nimeni. Din cărucior, cu oxigenul după mine, m-am ocupat de ei. Până într-o zi când am căzut pe ciment și gata! M-au luat cu salvarea și m-au dus la spital. Ultimele cuvinte pe care le-am auzit au fost: N-are nicio șansă! Am crezut că am murit. Am fost patru săptămâni intubat la terapie intensivă. Când m-am trezit, era o asistentă lângă mine. Mi-a zis ceva frumos. Vedeam că e un salon și nu înțelegeam – dacă am murit, unde sunt acum?”.

„Imaginați-vă că sunteți într-un cuptor în flăcări și cineva îți smulge carnea cu un clește. Nu poți respira, durerile sunt insuportabile. Nu poți mânca, nu poți dormi. Boala asta dă niște insomnii grozave. Am avut câteva zile la rând că n-am închis un ochi”. Lorant Szentagotai are și acum insomnii, de câteva ori pe noapte își pune aparatul de oxigen. Nu mai aude bine și nu mai vede bine. Se recuperează printr-un program complex, pe care-l urmează împreună cu ceilalți asistați din cămin. „Când am venit din spital, parcă ieșișem de la Auschwitz. Nu puteam nici să fac un pas. Am plâns în curtea căminului. Îi regăseam pe cei mai mulți, ca pe copiii mei. Știți, de patru luni n-am fost acasă la mine”.

Medicul stă în fața mea și povestește despre iadul în care a fost făcând eforturi vizibile să vorbească, să zâmbească. Și chiar reușește, doar că lacrimile curg aproape continuu peste zâmbetul lui. Plânge neîncetat.

Pentru că boala asta „atacă toate organele nu numai plămânii, atacă și inima, auzul și văzut, atacă ficatul și creierul, trebuie să lucrezi pentru fiecare în parte”, toți foștii bolnavi primesc ajutor de la kinetoterapeuți, de la psihologi, au o dietă alimentară concepută special pentru recuperare, cursuri de nutriție, fac exerciții destinate refacerii capacității pulmonare în sala de sport și zilnic li se administrează perfuzii cu vitamine și imunostimulatoare, pe lângă tratamentul de bază pentru afecțiunile lor curente. Peste 1.400 de perfuzii au fost folosite de la 1 ianuarie. Căminul are și o sală de terapie intensivă, dotată cu tot ce-i trebuie, pusă în funcțiune din 2012. Când noi vizităm spitalul, acolo se află o pacientă cu afecțiuni cardiace, este monitorizată permanent, în timp ce se uită la un film cu Mirabela.

Marika: „O luptă fără armă, doar el lovea!”

Are 90 de ani. În ziua în care a venit „nenorocirea”, ea se dusese în grădină, să dea mâncare la mâță. „Vine pe aici o mâță din vecini și eu îi mai dau mâncare. Când m-am aplecat să pun jos, m-a lovit – paaac! – în piept o durere cum ai da cu piatra. Nu mai puteam respira, aplecată m-am târât nici nu știu cum am ajuns la etajul unu. Așa a început coșmarul. Rău de tot mi-a fost”. Au dus-o și pe Marika la Spitalul de boli infecțioase unde se tratau cazurile grave de CoViD-19.

„Acolo a fost bine, umblau oamenii ca îngerii. Nu trânteau uși, nu strigau, parcă pluteau. Cum vă simțiți azi, doamna Marika? Acum punem perfuzia mare și perfuzia mică, atâta îmi spuneau, și în șoaptă. Un domn doctor mi-a zis: Ce lucidă sunteți la vârsta dumneavoastră! Am zis mulțumesc frumos, m-am gândit eu că e un compliment. Apoi am sunat băiatul și l-am întrebat, ce e cuvântul ăla că eu nu știu unde să-l pun și el mi-a spus. Chiar era de bine. N-am crezut că scap. Nici n-am vrut să scap. Domnu’ doctor e de vină, că m-a grijit în primele zile, dacă nu, muream de atunci. I-am spus, trebuia să ai grijă de alții mai tineri și să mă lași! Dar el nu, Marika, trecem prin apa asta împreună! Și așa a fost.”

Acum Marika dansează pe hol, râde, se bucură că stă de vorbă cu noi. N-au mai avut de multă vreme vizitatori. Crede că trebuie „mai multă învățătură despre curățenie și grijire, că nu poți mânca până nu te speli! Vezi la cazuri de astea ce important e!”.

Despre virus nici ea nu credea la început că există. „Cum așa ceva, vine prin aer, prin mâncare, de unde vine? N-am crezut, că nu vedeam! Dar când te prinde, nu te mai lasă! E o luptă nedreaptă, că el lovește și tu n-ai armă! Nicio armă!”

„Știți ce lipsește azi din lume?”, mă întreabă Marika. „Respect, iubire și încredere în Dumnezeu! Astea trei dacă ar fi ar fi pace pe Pământ! Dar la noi comunismul a stricat totul, el a coborât omul jos de tot”. Apoi își amintește cum era înainte cartierul în care s-a născut și unde acum s-a ridicat căminul acesta. „Era baltă, venea Someșul și scălda tot, apoi au venit bulgarii și au făcut grădini. Puneau legume, flori, era o frumusețe. De aia îi zicea cartierul Bulgaria. Apoi au venit comuniștii și au ras tot, au ridicat blocuri și au urcat oamenii acolo sus. Unii s-au spânzurat, alții au băut până au murit. Ce era să facă dacă n-aveau școală și știau numai munca cu pământul? Așa a fost: mai întâi Auschwitzul, apoi comunismul și acum covidul!”.

Mihai și traversarea lumii

„Eu am avut virusul”, povestește Mihai, un bărbat din Ploiești, intern aici „dar n-am avut niciun simptom. N-am simțit nimic! Afurisită boala asta, nu te lasă să o vezi dinainte, nu știi unde atacă, nu știi cum să te pregătești! Pe câțiva frați i-a lovit rău, n-au rezistat. Dar noi mergeam în capela căminului și ne rugam pentru ei și pentru domnul doctor. Țineam zile de rugăciune, destinate special lor. Și iată că ne-a ascultat, mulți s-au întors la noi”.

Mihai trăia undeva la țară, lângă Ploiești. Băiatul lui era profesor la Universitate la Cluj, când a venit să-i facă propunerea. Găsise un loc într-un cămin de bătrâni unde-i și tratează de boli. Mihai are un tremur continuu al mâinii drepte. „Te rog să vii să-l vezi”, i-a spus băiatul, „și mergi acolo doar dacă îți place.” A venit, i-a arătat toată clădirea de sus până jos, i-a plăcut. A rămas. „Aici am ajutor, condiții și – sincer –, faptul că știam băiatul aproape m-a convins.” Dar apoi băiatul lui a plecat în Anglia, predă și acolo la o universitate. „Puteam să zic să nu plece? E capabil, a fost primit, fata lui a intrat la Oxford! Nu e bine? E foarte bine! Nici eu aici nu mă pot plânge, am de toate. Vorbesc cu ei tot timpul. Mai am un băiat la Ploiești, pe fosta soție, îi văd de ziua mea în fiecare an, mai puțin anul ăsta, iar aici mă simt util. Dacă sunt mai în putere, pot să am grijă de moralul celorlalți.”

A lucrat în Siria, Irak, în Egipt…, a fost subinginer în automatizări. Își dorește, când s-o deschide lumea, să-și întâlnească familia și să mai aibă ocazia să vadă o dată Locurile Sfinte. Și Marea Roșie…

„Nu putem direcționa vântul, dar putem ajusta pânzele”

„Câtă suferință e aici, nu e în altă parte! Când vin, bătrânii nu mai au nicio speranță”, spune medicul-șef. „Lasă în urmă copiii, familia, casa, vecinii, toată viața lor și-și zic că sunt gata. Atunci, dacă vii cu o fărâmă de speranță, i-ai salvat! Ăla e momentul!”.

În cămin au o capelă unde se țin slujbe, dar și spectacole, concerte. În fiecare luni și joi iau „Ceaiul de la ora 5” (dar care începe la 4), unde citesc poezii, li se cântă la pian. Au un club de pictură sau fac flori din hârtie. Când vremurile sunt bune, în capelă vin artiști care dau reprezentații, cântă sau citesc poezii. Sunt ajutați de două asistente sociale „extraordinare”. De ziua fiecăruia de pregătește un tort, o mică sărbătoare. Vara merg în curte, acolo pot să facă ce vor, ascultă păsările și stau la soare. „Am ajuns să înțeleg că nu faptul că ajung aici este marea suferință, ci dacă sunt abandonați”, explică medicul. „Sunt familii care nu-i caută cu lunile. Chiar și cei care stau aici, în Cluj, sunt cazuri în care nu se interesează de ei. Atunci se simt abandonați. Asta e suferința adevărată.”

În perioada carantinei și pe tot parcursul anului de pandemie, vizitele s-au desfășurat afară. La un metru dincolo de gard, familia, la un metru dincoace, în curte, îmbrăcat bine, bătrânul. Iar pachetele au fost preluate de un angajat și dezinfectate, apoi duse în camera asistatului. Cât am stat acolo, doi bătrâni a primit vizite, iar asistentele se ocupau să-i „înfofolească” și să-i ducă afară. Familiile au fost informate permanent telefonic și prin mail de starea pacienților. Uneori le-au fost trimise și fotografii.

„Acest an a schimbat cu totul stilul nostru de viață și realitatea în care trăim. Unii ne-am adaptat mai ușor, alții mai greu, însă știm sigur că unele deprinderi pe care le-am dobândit în timpul pandemiei ne vor însoți încă mult timp. Nu putem direcționa vântul, dar putem ajusta pânzele”, crede Koncz Melinda, asistentă medicală.

„Secretul supraviețuirii chiar și dintr-un coșmar ca acesta este dorința de a trăi”, ne spune medicul Szentagotai, cel care trebuie să explice familiei de ce stă încă în căminul spital alături de „copiii lui”. „Nici nu poți să-ți închipui cât de mare este rezistența unui om dacă are dorința de a trăi. Insuflă-i această dorință și ai să vezi!”

Are o vitrină memorială, cu cei care au trăit ultimii ani și au murit aici. Printre nume ilustre ca Tertulian Langa sau Silvia Ghelan sunt și oameni simpli, aduși din toate colțurile țării, care aici au refăcut cumva harta singurătății. „Pe prima internată aici am adus-o în pătură. Ana. Rudele o țineau în grajd și ea refuza să mai mănânce. Așa fac bătrânii când vor să moară. Înainte s-o aducem i s-a spus că venim, iar ea a început să mănânce. Am găsit-o în viață și am adus-o aici.” Ana are și ea o fotografie în Memorial. Cel mai vârstnic locatar al căminului care a murit acolo avea 106 ani.

Citiți reportajul integral în Revista SINTEZA!