„Să poți privi viața cu fruntea sus, zâmbind și cu inima pe afară…”, cu actorul Vlad Logigan despre joc și copilărie

Se spune că dragostea durează trei ani, că viețile noastre nu depășesc cu mult vârsta de o sută de ani sau că viața de adult începe la vârsta de douăzeci și cinci de ani. Avem nevoie de un timp exact după care să ne ghidăm și să ne justificăm o bună parte din deciziile pe care le luăm într-o viața. Dar oare copilăria când se termină? Este oare adevărat că aceasta se termina la douăzeci și cinci de ani, apoi începe viața de adult până la șaizeci de ani apoi începe bătrânețea? Sunt niște perioade de timp egale și corecte?

Am fost curioși să vorbim despre copilărie cu cineva care prin natura meseriei nu a renunțat la a se juca, la spiritul ludic si la atitudinea copilărească care deseori este binevenită. Actorul Vlad Logigan. Acesta a studiat Actorie la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică Ion Luca Caragiale din București, în prezent este actor la Teatrul Mic. A fost actor și la Teatrul Bulandra si la Teatrul Metropolis. Am vorbit cu el despre când încetează adulții sa fie copii sau cum ne păstrăm spiritul creativ.

Întrebare: – Cum îți amintești perioada copilăriei?

Vlad Lojigan: – Perioada copilăriei eu mi-o amintesc cu mare plăcere și drag, am avut o copilărie fericită, cu multă joacă, mulți copii, foarte rare au fost momentele de supărare sau de tristețe și în principiu multă lumină și pozitivism. Am și crescut alături de o mamă foarte veselă și glumeață și o bunică și mai glumeață care în cele mai negre momente ale ei găsea o glumă de făcut despre asta și acesta era felul în care rezolva lucrurile în prima fază, glumind cu ele și râzând.

Î: – Ai vreun joc al acestei perioade pe care ți-l amintești cu drag?

V.L.: – Mie mi-au plăcut toate jocurile, poate de asta m-am și făcut actor, pentru că m-am jucat cu plăcere orice, de la hoții si vardiști cu băieții la elasticul cu fetele. Ne jucam cărți, table, piticot, ne plăcea pur și simplu să ne jucăm orice, eram mulți copii în bloc și când ieșeam afară și cu celelalte scări de bloc ne adunam peste douăzeci de copii, era o hărmălaie frumoasă de care îmi amintesc cu plăcere.

Î: – Care este cea mai mare nebunie, poznă pe care ai făcut-o când erai mic?

–V.L.: – De unde să încep? Am făcut foarte multe, eram foarte poznaș. Una care îmi vine acum in minte ar fi că au plecat părinții de acasă și eu cu sora mea am descoperit niște chibrituri și am început să ne jucăm cu ele și am ars niște colțuri de foaie, apoi ne-am dat seama că scrumul de la foaie se ducea pe covor și am zis «hai să punem un bloc de desen pe care să cadă acea cenușă». Apoi am început să le ardem și pe măsură ce ne-a luat valul, am început să punem hârtiuțele pe blocul de desen și bineînțeles că noi ne-am prins târziu, când am văzut s-a făcut o gaură în blocul de desen și începuse să ardă covorul. Covorul era unul din ăla țărănesc, vechi, care n-are față sau dos, e la fel pe ambele părți și imaginează-ți doi copii, unul de 5 ani jumătate și celălat de 4 ani cum s-au muncit vreo oră să scoată covorul apoi să îl întoarcă  pe partea care nu s-a înnegrit. Mama a aflat peste câteva luni când a făcut curățenie.

Î: – Când încep adulții să nu mai fie copii?

V.L.: – Când? Greu de spus când… Cred că nu ne oprim din joacă pentru că devenim bătrâni, mai degrabă devenim bătrâni pentru că ne oprim din joaca. Spunea sora mea când eram mici, si eu nu îi dădeam dreptate, «copiii nu sunt oameni, oamenii mari sunt oameni». Copiii sunt copii. Păi bine sora mea, dar, sunt copiii plante? Nu. Sunt animale? Nu? Și atunci sunt obiecte? Nu. Păi și atunci ce sunt? Și uite că au trecut 30 de ani și acum îi dau dreptate surorii mele, cred că joaca ne face maturi și bătrâni, nu vârsta. Vedeam la Olga Tudorache, Dumnezeu să o odihnească, avea șaptezeci și ceva de ani și sub masca de femeie de fier, dură, era un copil, era un clovn. Era un copil care căuta permanent să se joace, să râdă, să glumească despre ceva, cu ceva, să audă o glumă, să transmită un zâmbet. Îi luceau ochii după chestia asta chiar dacă era adult, era un copil în corpul unui om bătrân.

„Cred că nu ne oprim din joacă pentru că devenim bătrâni, mai de grabă devenim bătrâni pentru că ne oprim din joacă. Spunea sora mea când eram mici, si eu nu îi dădeam dreptate, «copii nu sunt oameni, oamenii mari sunt oameni. Copiii sunt copiii.»”

Vlad Logigan

Î: – Vi se pare că astăzi copiii devin mai repede adulți?

V.L.: – Nu știu să spun. Nu îmi dau seama cât de repede am devenit eu adult sau dacă am devenit adult. Oricum mi se pare incredibil că suntem și copii și adulți în aceeași viață. Când încep să nu mai fie copii? Hmm, cred că depinde de părinții fiecăruia, unii mai repede alții mai târziu, nu știu să trasez această linie.

Î: – Adult fiind, cum vă păstrați spiritul ludic?

V.L.: – Încă mă întreb dacă sunt adult. Am mari dubii asupra acestui aspect. Mă bănuiesc de un copil, sau de mai mulți copii ascunși în mine. Spiritul ludic este eșențial pentru un actor, fără spirit ludic actorul este doar un radio, un emițător oarecare, după părerea mea. Spiritul ludic creează, adaugă, schimbă, modifică, caută să se joace, să transmită acest lucru. Este esențial pentru actor, eu de asta mi-am scris scris teza de doctorat pe tema clovnului, spiritul ludic, clovnul shakespearian. Este esențial după părerea mea, nu doar în teatru, ci in viață. Să poți privi viața cu fruntea sus, zâmbind și cu inima pe afară ca și cum nesiguranțele sau slăbiciunile, pe care fiecare le are, la vedere sau mai ascunse, nu sunt slăbiciuni, sau frici sau neajunsuri. Sunt imperfecțiunile care ne fac umani. Nu cred în omul perfect, cred în imperfecțiunile care fac omul uman și atunci spiritul ludic e o bună cale către asta. Spunea un dirijor faimos care era și foarte comic că «râsul este cea mai scurtă distanța dintre doi oameni», iar eu îi dau dreptate.

Î: – Dar cum îi îndemnați pe adulți să își păstreze creativitatea, pofta de a se juca?

V.L.: – Păi întâi îi indemn să o facă. La adulți există această frână: să mă joc? Da’ e ok? Cât să mă joc? Hai că am râs un pic și gata! De ce gata? De ce există această frână? Umblă la frână asta, elimin-o, unde o să te ducă? Cred că o să te ducă undeva pe un tărâm pozitiv, nu cred că o să cazi în prăpastie dacă iei frâna asta care te oprește să te joci, să glumești, chiar cu șeful, chiar într-un birou, depinde fiecare ce meserie are. Iar creativitatea stă în orice, în felul cum îți așezi săpunul în savonieră, în felul în care te închei la cămașă, în felul în care gătești, se poate dezvolta creativitatea și în felul în care poate fi lăsat să își creeze expresie creativitatea în orice domeniu vrei și nu neapărat în slujba și în viața de zi cu zi, trebuie doar sa vrei să râzi, să fii creativ si să faci lucrurile puțin altfel cum le faci de obicei. Ce ar fi să încerci să faci același lucru pe care îl faci zilnic, dar altfel?

Scurt istoric al Zilei Copilului, 1 Iunie

În Rusia, Germania, Kazahstan, Mongolia, Albania, Bulgaria, Ecuador, Polonia, Portugalia, China, Slovacia, Ucraina, și nu în ultimul rând, în România Ziua Copilului este sărbătorită în data de 1 Iunie. În foarte multe țări, este sărbătorită la 20 noiembrie, în 1954 în această zi s-a adoptat Declarația Națiunilor Unite pentru Drepturile Copilului. Tot în 1954 UNICEF a emis o recomandare ce anunța ca fiecare stat să sărbătorească Ziua Copilului. În august 1925 a fost menționată pentru prima dată Ziua Copilului la Geneva la Conferința Mondială pentru Protejarea și Bunăstarea Copiilor. În urma acestui eveniment 54 de țări, au adoptat Declarația pentru Protecția Copilului.

Interviu realizat de Dana Coțovanu, studentă la Jurnalism, UBB, Cluj-Napoca