Constantin Brâncuşi – artistul care a reinventat forma

Figură centrală în mişcarea artistică modernă, Constantin Brâncuşi este considerat unul din cei mai mari sculptori ai secolului al XX-lea. Sculpturile sale se remarcă prin eleganţa formei şi utilizarea sensibilă a materialelor, combinând simplitatea artei populare româneşti cu rafinamentul avantgardei pariziene. Opera sa a influenţat profund conceptul modern de formă în sculptură, pictură şi desen.

Constantin Brâncuşi a fost (şi încă mai este) unul dintre acei români apreciaţi în afara graniţelor ţării, dar neştiut şi ignorat acasă. Unul dintre cei mai mari sculptori din lume, element central în mişcarea artistică modernă, a murit printre străinii care l-au adoptat şi l-au apreciat, cu regretul că nu se poate întoarce în ţara natală. A lăsat moştenire atelierul din Paris, împreună cu un număr mare de opere valoroase, României – dar statul a refuzat moştenirea, considerându-l „reprezentant al formalismului burghez cosmopolit”. E adevărat, se întâmpla în anii ’50.

Prin urmare, olteanul Constantin este cunoscut lumii întregi ca „Brancusi”, fără diacritice, pronunţat în stil franţuzesc. Trupul său a fost înmormântat cu onoruri în cimitirul parizian Montparnasse, iar opera sa este preţuită şi expusă cu mândrie în Muzeul Naţional de Artă Modernă din Paris (Centre Pompidou) şi în alte muzee mari ale lumii.

Poarta sărutului

Primele lucrări

Constantin Brâncuşi s-a născut pe 19 februarie 1876, într-o familie de ţărani din Hobiţa, judeţul Gorj. Era al şaselea copil al lui Nicolae şi Maria Brâncuşi, iar copilăria şi-a petrecut-o mai mult la muncă, decât la şcoală. Era trimis cu oile la păscut şi a început să sculpteze în acest timp; sculpta în lemn, aşa cum văzuse la ţăranii din sat, care făceau linguri şi diverse unelte în acest mod.

La vârsta de 9 ani a plecat de acasă, ca să muncească în oraşele învecinate. La 11 ani ajunsese în Slatina, apoi s-a mutat la Craiova, ca ucenic. Acolo a construit o vioară, numai din materiale aruncate prin prăvălia unde lucra, reuşind să impresioneze un industriaş, care l-a trimis la Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova, cu bursă. A absolvit cu succes, în 1898, după care s-a înscris la Şcoala de Belle-Arte din Bucureşti, unde a aprofundat sculptura. S-a remarcat încă din timpul şcolii; una dintre primele lucrări ale sale este „Ecorşeul”, realizat sub îndrumarea doctorului şi profesorului Dimitrie Gerota – studiul unui corp omenesc, fără piele, cu muşchii expuşi. A primit pentru această lucrare doar medalia de bronz, însă „Ecorşeul” a fost folosit mult timp în şcolile de medicină, datorită preciziei detaliilor. O fotografie a lucrării a fost apoi inclusă în expoziţia organizată de Marcel Duchamp, la sfârşitul anului 1933, la Galeria Brummer din New York City.

Tot în perioada şcolii, în 1898, lucrarea sa “Bustul lui Vitellius” obţine „menţiune onorabilă”, “Cap al lui Laocoon” din 1900 obţine medalia de bronz, iar “Studiu” din 1901, câştigă medalia de argint.

Prințesa X

„Muncă de prostituată”

Lumea începea să-i recunoască talentul, astfel că, în 1903, primeşte prima sa comandă pentru un monument: bustul generalului medic Carol Davila, care va fi instalat la Spitalul Militar din Bucureşti. De fapt, profesorul Gerota făcea parte din consiliul care a comandat lucrarea, şi a apelat la Brâncuşi pentru că dorea să îl ajute să strângă bani să plece la Paris, aceasta fiind dorinţa cea mare a tânărului artist.

Brâncuşi a primit jumătate din bani şi a executat monumentul, urmând să îşi primească restul plăţii la recepţie. Când a prezentat lucrarea, însă, unii membri ai consiliului au avut diverse comentarii, legate de lucruri mărunte, precum nasul generalului, care ar fi fost prea mare, sau de poziţionarea epoleţilor. Brâncuşi s-a înfuriat, considerând că opera sa nu a fost înţeleasă cum trebuie, şi a ieşit din sală, fără să mai aştepte restul de bani cuveniţi. A preferat să plece la Paris pe jos.

Iată cum povestea Brâncuşi despre acest episod, mai târziu: „Ar fi fost o muncă uşoară, dar ca de prostituată, care mi-ar fi adus cei câţiva bani cât îmi trebuiau ca să-mi plătesc un bilet de drum de fier până la Paris. Dar ceva care se înnăscuse în mine şi pe care simţeam că creşte, an de an şi de câţiva în rând, a izbucnit năvalnic şi nu am mai putut răbda. Am făcut stânga-mprejur, fără nici un salut militar spre marea panică şi spaimă a doctorului Gerota, de faţă… şi dus am fost, pomenind de mama lor.”

“Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esenţa lucrurilor”, Constantin Brâncuși.

L-a refuzat pe Rodin

Astfel a pornit la drum, hotărât să plece din ţară, să îşi urmeze calea şi să înveţe mai mult, să vadă mai mult decât îi putea oferi România. A ajuns la München, apoi în Elveţia şi, în final, la Paris – după o călătorie făcută în mare parte pe jos. Acolo a fost primit cu braţele deschise de comunitatea de artişti, a intrat la prestigioasa École Nationale Supérieure des Beaux-Arts, şi a lucrat în atelierul lui Antonin Mercié până în 1906. A fost invitat să facă practică în atelierul marelui Auguste Rodin, pe care îl admira, dar a refuzat incredibila ofertă, fiind încredinţat că „La umbra copacilor mari nu creşte nimic” („Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres”).

Sărutul

A început munca pe cont propriu, dezvoltându-şi tot mai mult stilul personal şi revoluţionar pentru care este cunoscut. Prima sa lucrare „la comandă” a fost „Rugăciunea”, ca parte a unui monument funerar în cimitirul „Dumbrava” de la Buzău, şi înfăţişează o tânără îngenuncheată. Aceasta a reprezentat o primă etapă spre stilul abstract şi arată dorinţa lui Brâncuşi de a înfăţişa nu forma exterioară a ideii, ci esenţa lucrurilor.

Spre deosebire de contemporanii săi, care foloseau tehnica modelajului, Brâncuşi a început să sculpteze mai mult, iar până în 1908 lucra aproape exclusiv prin această metodă.

A expus pentru prima dată la Société Nationale des Beaux-Arts şi la Salon d’Automne din Paris în 1906. În 1907, a creat prima versiune a Sărutului, o temă pe care a reluat-o în anii ce au urmat, sub diferite forme şi care a culminat cu Poarta Sărutului – parte a Ansamblului Monumental din Târgu-Jiu.

Atelierul şi prietenii din Paris

În 1907 şi-a închiriat un atelier în Rue de Montparnasse, amenajându-l în stil oltenesc, pentru a-i aminti de casă. Artistul şi-a păstrat şi îmbrăcămintea tradiţională românească şi gătea singur, mâncăruri „de acasă”, servindu-şi musafirii. Cercul său de prieteni şi cunoştinţe includea nume mari din avangarda artistică pariziană – Guillaume Apollinaire, Fernand Léger, Amedeo Modigliani, Marcel Duchamp, Ezra Pound, Henri Rousseau etc.

Domnișoara „Pogany” 1912

Lucrările sale deveneau tot mai faimoase, atât în România şi Franţa, dar şi în Statele Unite ale Americii. Până în 1914, a participat la expoziţii colective din Paris şi Bucureşti, inaugurând ciclurile Păsări Măiestre, Muza adormită, Domnişoara Pogany. Iar în 1914 a deschis prima expoziţie în SUA, la Photo Secession Gallery din New York City, lucrările lui fiind îndelung lăudate de critici. Colecţionarii îi cumpărau operele, mai ales americanul John Quin, care a achiziţionat mai multe sculpturi, ajutându-l astfel pe Brâncuşi să aibă baza materială pentru a-şi continua munca.

În acelaşi timp, în România, ministrul de Interne respingea proiectul monumentului lui Spiru Haret, comandat în 1913. Brâncuşi a păstrat, totuşi, lucrarea în atelier şi a intitulat-o „Fântâna lui Narcis”.

“Am şefuit materia pentru a afla linia continuă. Şi când am constatat că n-o pot afla, m-am oprit; parcă cineva nevăzut mi-a dat peste mâini, “Constantin Brâncuşi

În 1909, artistul revenise pentru scurt timp în ţară, participând la „Expoziţia oficială de pictură, sculptură şi arhitectură”. Juriul Expoziţiei, prezidat de Spiru Haret a acordat premiul II ex aequo lui Brâncuşi, Paciurea, Steriadi, Petraşcu, Theodorescu-Sion. Colecţionarul de artă Anastase Simu i-a cumpărat sculptura Somnul, iar bustul în ghips al pictorului Nicolae Dărăscu a fost achiziţionat de Ministerul Instrucţiunii Publice.

Coloana Infinitului

Probleme cu „Prinţesa” şi „Pasărea”

În 1920, faima lui Brâncuşi a crescut şi mai mult, după ce a expus lucrarea „Prinţesa X” la Salonul artiştilor independenţi din Paris. Unele persoane au fost ultragiate de lucrarea care „semăna cu un falus” şi au chemat poliţia, pentru a o înlătura din expoziţie. S-a dezvăluit ulterior că modelul pentru această sculptură fusese prinţesa Marie Bonaparte, descendentă directă a fratelui mai mic al lui Napoleon Bonaparte. Brâncuşi a reprezentat-o astfel pentru că prinţesa avea o singură şi mare obsesie în viaţa sa: faptul că nu putea ajunge la orgasm, fiind frigidă. Însuşi Sigmund Freud a încercat să o ajute în această problemă.

Brâncuşi era deja recunoscut ca artist, ca pionier al artei moderne, şi acorda o atenţie deosebită lucrărilor sale, de la pregătiri, machete, până la produsul final. A început să lucreze la seria „Pasăre în văzduh”, sculpturi formate din linii simple, reprezentând o pasăre în zbor şi bazate pe seria precedentă, „Pasărea Măiastră”. Artistul a realizat peste 20 de versiuni ale „Păsării în văzduh”, în următorii 20 de ani, din marmură sau din bronz.

Masa Tăcerii

Una dintre ele a fost „eroina” unui episod puţin hilar, după ce a fost cumpărată de fotograful Edward Steichen, în 1926. Acesta a dus lucrarea în SUA, dar vameşii americani au taxat-o ca pe un „obiect industrial”, cu 600 de dolari. Motivul a fost că ei nu vedeau „Pasărea” ca pe un obiect de artă – care ar fi trebuit scutit de taxe vamale. Taxa a fost plătită, dar Brâncuşi a dat în judecată Statele Unite şi a urmat un proces faimos, câştigat de artist, care a dus la schimbarea definiţiei artei în dicţionarele americane.

În 1933, faima lui Brâncuşi ajunsese până în India, iar un maharajah i-a cerut să îi facă un templu de meditaţie. Artistul a ajuns acolo în 1937, pentru realizarea planurilor şi începerea construcţiei, dar maharajahul s-a retras din proiect.

Până în 1940, activitatea creatoare a lui Brâncuşi s-a desfăşurat în toată amploarea ei. Operele sale de seamă din ciclul Pasărea în văzduh, ciclul Ovoidului, precum şi sculpturile în lemn, datează din această perioadă. În acelaşi timp, Brâncuşi participa la cele mai importante expoziţii colective de sculptură din Statele Unite ale Americii, Franţa, Elveţia, Olanda, Anglia.

Ansamblul de la Târgu Jiu

În 1938, Constantin Brâncuşi a terminat ansamblul de lucrări care este considerat apogeul carierei sale artistice: Masa Tăcerii, Poarta Sărutului şi Coloana Infinitului. Monumentul a fost gândit ca un omagiu adus eroilor care au apărat oraşul Târgu Jiu în Primul Război Mondial.

Studioul Brâncuși

Ansamblul a fost executat la solicitarea Ligii Naţionale a Femeilor Gorjene, în 1935; Brâncuşi a răspuns cu bucurie acestei solicitări şi nu a acceptat să fe plătit pentru creaţia sa.

Cele trei opere ce compun Ansamblul monumental sunt dispuse pe aceeaşi axă, orientată de la apus spre răsărit, fiind găzduite de o a patra componentă numită Aleea Scaunelor.

Coloana Infinită, Coloana Infinitului sau Coloana fără Sfârşit este un simbol al “sacrificiului infinit”, reprezentând o axă a lumii, menită să sprijine bolta cerului pentru veşnicie. Lucrarea măsoară 29, 33 de metri înălţime şi este formată din 17 module în formă de romb din fontă, cu semimodule la capete, lipsa soclului şi a capitelului indicând lipsa începutului şi a sfârşitului. Modulele Coloanei au fost turnate la Atelierele Centrale din Petroşani.

Coloana fără Sfârşit este, de fapt, opera centrală şi cea mai importantă a întregii creaţii a sculptorului Brâncuşi, care se ridică impunătoare spre cer, înălţând simbolic sufletele eroilor neamului.

Sfârşitul

Ansamblul de la Târgu Jiu nu numai că este considerat apogeul carierei lui Brâncuşi, dar marchează şi „începutul sfârşitului”. În cei 19 ani, cât a mai trăit după finalizarea acestuia, artistul a creat mai puţin de 15 opere, majoritatea fiind variaţiuni pe teme începute deja. Pe măsură ce faima lui creştea şi se răspândea, Brâncuşi se retrăgea în atelierul lui din Impasse Ronsin, micul lui univers românesc în mijlocul străinătăţii.

În anul 1957, Brâncuşi l-a chemat la el pe arhiepiscopul Teofil, preot la biserica ortodoxă, pentru a se spovedi şi a se împărtăşi. I-a mărturisit acestuia că moare „cu inima tristă”, pentru că nu se putea întoarce în ţara sa. Pe data de 16 martie 1957, Constantin Brâncuşi s-a stins din viaţă la ora 2 dimineaţa, iar în data de 19 martie a fost înmormântat la cimitirul Montparnasse din Paris.

Un număr mare de lucrări ale artistului se află în custodia Muzeului Naţional de Artă Modernă din Paris (Centre Pompidou), acolo unde a fost reconstruit şi atelierul său, exact aşa cum era în ziua când Brâncuşi s-a stins din viaţă. Toate acestea ar fi trebuit să revină României, aceasta fiind dorinţa lui; dar guvernul comunist a refuzat această importantă moştenire. Ca urmare, operele lui Brâncuşi sunt admirate în cele mai importante muzee din lumea largă, iar noi mai avem, măcar, ansamblul de la Târgu Jiu – şi acesta printr-un mare noroc. Piesele au fost lăsate în paragină un sfert de secol, iar la un moment dat s-a încercat chiar doborârea Coloanei Infinitului, când primarul din Târgu Jiu s-a gândit să o trimită la… topit. Se întâmpla în anii ’50, iar monumentul a fost, din fericire, mai puternic decât duşmanii săi.

[stextbox id=”custom”]

Viaţa personală

În viaţa personală, Constantin Brâncuşi a fost descris atât ca un ascet, un idealist cu alură de sfânt, dar şi ca un iubitor al plăcerilor lumeşti. Era foarte îndemânatic, astfel că şi-a construit singur majoritatea pieselor de mobilier şi a uneltelor, amenajându-şi atelierul după gustul propriu.

Gătea mâncăruri tradiţionale româneşti pentru oaspeţii lui boemi, cânta la vioară melodii populare româneşti, îi plăcea să fumeze şi să bea vin şi îi plăcea teribil compania femeilor. Foarte multe doamne, unele dintre ele celebre, au trecut (măcar) prin atelierul lui. Fiind foarte discret, el nu a povestit niciodată despre aventurile sale, astfel că amănunte se pot desprinde numai din scrisori sau din mărturiile prietenilor, ori chiar ale doamnelor.

Maria Tănase şi Constantin Brâncuşi s-au îndrăgostit la o expoziţie la Paris, în 1938, dar relaţia a fost de scurtă durată, deşi intensă. Cântăreaţa avea 25 de ani când l-a cunoscut pe artist, care avea 62 de ani, şi era fascinată de el.

Printre aceste femei care l-au marcat măcar puţin pe maestrul Brâncuşi se numără pictoriţa Margit Pogany (muza pentru celebra sculptură „Domnişoara Pogany”), prinţesa Marie Bonaparte („Prinţesa X”), Eileen Lane, Léonie Ricou („Madame L.R.”, operă vândută cu peste 20 de milioane de euro), baroana Renée Irana Frachon („Muza adormită”), Agnes şi Florence Meyer (mamă şi fiică), Nancy Cunnard (căreia i-a dedicat două opere, „Jeune Fille Sophistiquée” – „O fetişcană sofisticată” şi „Negresa blondă”), Vera Moore, Maria Tănase şi Peggy Guggenheim.

Din relaţia cu Vera Moore se pare că s-a născut singurul fiu al artistului, care se numeşte John Constantin Brâncuşi Moore şi a fost fotograf. Totuşi, Brâncuşi nu l-a recunoscut niciodată drept fiu.

[/stextbox]

[stextbox id=”custom”]

Cuminţenia Pământului

“Cuminţenia Pământului” a fost realizată în 1907, în cea mai bună perioadă de creaţie a artistului, alături de opere precum “Sărutul” şi “Rugăciunea”. Piesa a fost cumpărată în 1911 de inginerul şi iubitorul de artă Gheorghe Romaşcu, de la însuşi Brâncuşi. Lucrarea a fost confiscată abuziv, în 1957, de conducerea comunistă a Muzeului de Artă şi retrocedată după 51 de ani şi un proces îndelungat al familiei colecţionarului cu actualul Muzeu Naţional de Artă al României. Sculptura a fost realizată în calcar crinoidal, iar Brâncuşi a povestit că a folosit pentru corpul statuetei un bloc de piatră din catacombele Parisului – grotele Savonnières.

“Cuminţenia Pământului” este evaluată la suma de 20 milioane de euro.

În 2009, la casa Christie’s din Paris, sculptura în lemn “Madame L.R.” a fost vândută cu preţul de 26 de milioane de euro (fără comisioane şi taxe incluse). Tot la casa Christie’s, însă la New York, în iunie 2014, s-a oferit suma de 5, 4 milioane de euro pentru un simplu studiu în ghips al viitoarei capodopere “Sărutul”.

[/stextbox]