C’est le Métro, le Métro qui passe!

Orice oraș mare, aflat în continuă dezvoltare, devine la un moment dat aglomerat – iar pe măsură ce populația crește, imaginile cu traficul blocat, cu străzile sufocate de mașini, devin tot mai obișnuite. Soluția marilor orașe de pe alte meleaguri a fost să dezvolte transportul în comun, să pună la dispoziția oamenilor alternative la mașina personală, să le ofere variante mai bune să ajungă unde vor, mai repede și mai relaxat.

Iar acolo unde nu s-a mai putut dezvolta sistemul de transport în comun de suprafață, administrațiile locale l-au dezvoltat pe cel din subteran. Vorbim despre metrou, o soluție vehiculată și ca răspuns la coșmarul traficului clujean, o problemă care devine tot mai serioasă în ultimul timp. Însă, dacă noi începem să discutăm despre metrou în 2017, alte orașe îl au deja de… câteva zeci de ani. Cel mai vechi metrou din lume, metroul din Londra, a fost inaugurat în ianuarie 1863. Primele linii de metrou de la Paris au apărut în 1900, iar metroul din New York a început să funcționeze în octombrie 1904.

Cele mai faimoase

Acestea sunt unele dintre cele mai faimoase linii de metrou din lume, iar faptul că au fost inaugurate în aproximativ aceeași perioadă de timp nu este întâmplător. Motivul de bază a fost același: industrializarea a adus un număr tot mai mare de oameni în orașe, iar șoselele și drumurile nu mai puteau face față.

În prezent, în marile orașe metroul a devenit ceva obișnuit, nici nu ne-am putea imagina viața fără el. A devenit o parte extrem de importantă pentru viața orașului, din toate punctele de vedere: economic, social, chiar și cultural.

Metroul din Paris are câte o stație la 500 de metri de fiecare clădire. În Londra, metroul are nu mai puțin de 275 de stații. Sistemul de metrou din New York are mai mult de 450 de stații, amplasate pe o rază de circa 620 de kilometri pătrați.

New York a început să se dezvolte rapid în timpul revoluției industriale din secolele 18 și 19, când progresele tehnologice au schimbat complet viața oamenilor. Tot mai mulți au venit să lucreze în fabricile din oraș, unde câștigau mai bine. Apoi, au venit emigranții din Europa, iar populația orașului a ajuns, de la 500.000 de oameni în 1870, la aproape 3,5 milioane în 1900.

E lesne de înțeles că sistemele de transport nu au mai făcut față. Drumurile au devenit aglomerate și periculoase, iar călătoria dintr-un loc în altul se făcea din ce în ce mai greu. La început, ideea de transport în comun însemna că oamenii erau transportați cu vagoane trase de cai. Dar și acestea mergeau pe aceleași drumuri (tot mai proaste) și, oricum, erau prea puține.

Situația era asemănătoare la Londra, atunci când autoritățile au avut o idee inovatoare: dacă nu mai exista spațiu la suprafață pentru sistemul de transport, l-au construit pe sub oraș.

Primul metrou, la Londra

Astfel, primul metrou din lume a pornit din centrul Londrei, pe 6 august 1863, iar ruta se întindea pe 6 kilometri, între Paddington și Farringdon. Primul ”metrou” însemna vagoane din lemn şi o locomotivă cu aburi – aceasta provocând destul disconfort celor care stăteau în tunel, din cauza aburilor și a fumului scos pe coș, după arderea cărbunelui. Britanicii s-au gândit și la asta, montând niște ventilatoare puternice, care aveau rolul să evacueze aburul și fumul, împrăștiindu-le deasupra orașului. Nimeni nu părea deranjat: chiar de la început, 30.000 de pasageri călătoreau zilnic în trenurile care plecau din zece în zece minute. Și astfel a fost rezolvată problema traficului din capitala cu peste două milioane de locuitori la vremea respectivă.

Succesul a determinat extinderea reţelei care, în 1880, transporta deja 40 de milioane de pasageri pe an, iar traseele erau în extindere. În 1890, a fost inaugurată prima linie electrică de metrou din lume, City & South London Feroviar, al cărei succes a determinat electrificarea rapidă a întregii reţele executate până atunci.

Și în prezent, există o porțiune din vechiul traseu, înglobat în ruta Paddington – Covent Garden – London Transport Museum. În cadrul acestui muzeu este expus și un motor al unei locomotive din acele vremuri.

În prezent, metroul londonez transportă peste trei milioane de călători pe zi și peste 1 miliard de călători în fiecare an. Este cel mai lung sistem de metrou din lume, el rulând aproximativ 393 de kilometri pe sub străzile din Londra. Metroul londonez are în componență 500 de trenuri și traseul său are 275 de stații. Stația cea mai aglomerată este Waterloo, care deservește aproximativ 46.000 navetiști la orele dimineții.

New York

Exemplul Londrei a fost rapid preluat de alte centre urbane europene. În 1896, a fost inaugurată prima linie subterană de pe continent, la Budapesta, iar în 1898 o nouă linie de metrou, la Viena.

Metroul din Paris a fost inaugurat cu mult fast, odată cu turnul Eiffel, la deschiderea Expoziţiei Universale din anul 1900. În secolul 20, aproape toate metropolele europene s-au dotat cu asemenea mijloc de transport. Prima linie din emisfera sudică a apărut la Buenos Aires, în 1913.

Lucrările la metroul din New York au început în mai 1900 și au fost executate în cea mai mare parte cu imigranți, italieni și irlandezi. Au participat peste 12.000 de oameni, dintre care mulți au fost răniți sau chiar au murit, în timpul lucrărilor. La acea vreme, tehnologia nu ajuta prea mult, cum se întâmplă în zilele noastre, iar tunelurile au fost construite numai cu forța brațelor.

Construirea primei linii a durat patru ani, fiind inaugurată la 27 octombrie 1904. Ziarul New York Times a titrat, mare, vestea: ”De la City Hall la Harlem în numai 15 minute!”. În 1905, metroul a ajuns în Bronx, în 1908 în Brooklyn, în 1916 în Queens. Noile artere au dus la o explozie imobiliară. Reţeaua de metrou, aşa cum este cunoscută astăzi, a fost terminată în 1940.

În prezent, metroul newyorkez numără 468 de staţii, sau chiar 470, dacă punem la socoteală şi staţiile complexe. Reţeaua cuprinde 368 de kilometri de linii, adesea cu patru benzi. Cu toate că poartă numele ”subway” (ceea ce s-ar traduce ”drum subteran”), 40% din liniile sale au un traseu aerian, care se sprijină pe structuri de oţel sau de fontă, viaducte de beton, poduri feroviare. Liniile sunt aproape exclusiv subterane în Manhattan, în timp ce în restul oraşului sunt în majoritate aeriene. 

Metroul românesc

Și în România s-a vehiculat ideea construirii unui metrou în aproximativ aceeași perioadă: în 1908, când tânărul student Dimitrie Leonida, ajuns mai târziu o figură recunoscută în lumea tehnicii, a prezentat o lucrare de licență ce avea ca temă construcţia unei linii subterane în capitala României.

Proiectul a fost primit cu entuziasm, dar nu a putut fi pus în aplicare în anii ce au urmat, din lipsa fondurilor. Aceeași problemă a împiedicat o iniţiativă din 1929-1930 şi alta din 1936-1940, când, din cauza războiului, metroul a devenit o problemă secundară.

Abia în 1972 s-a început proiectarea liniei de metrou bucureştene, după modelul primei linii londoneze, imediat sub nivelul străzii. Construcția propriu-zisă a început în 1975, la 10 ani după ce Nicolae Ceauşescu a preluat conducerea Partidului Comunist (cea mai înaltă funcţie în stat la acea vreme) şi la un an după ce a devenit preşedinte al Republicii Socialiste România.

În final, prima linie a metroului din Bucureşti a fost inaugurată la 16 februarie 1979, având un traseu destul de scurt, doar 10 kilometri, de-a lungul Dâmboviței (Semănătoarea – Timpuri Noi).

Astăzi, rețeaua de metrou a municipiului București se întinde pe 71 de kilometri, având patru linii magistrale și 53 de stații, potrivit site-ului Metrorex.

Capitala rămâne singurul oraș din România unde există rețea de metrou, deși acesta ar fi util și în alte orașe mari, iar tehnologia zilelor noastre ar permite (teoretic) o implementare mai facilă a ideii. Partea cea mai grea, săpatul, se face cu ajutorul unei mașini de foraj tuneluri (TBM), care este dotată cu discuri și cu raclete pentru a zdrobi și elimina pietrele, stâncile și toate reziduurile din pământ. Un transportor elimină aceaste resturi din tunel pentru ca echipajele de muncitori să poate dispună apoi de ele. Deși se mișcă încet, un utilaj TBM poate săpa atât prin sol moale cât și rocă tare și, în același timp, sprijină tunelul ca să nu se prăbușească înainte de consolidare.

Metroul din Moscova

Nici Rusia nu s-a lăsat mai prejos, chiar dacă a întârziat puțin, față de vecinii săi, cu dezvoltarea liniei de metro. Lucrările la metroul din Moscova au debutat în prima parte a anilor ’30, iar cel care a planificat şi a supravegheat construcţia a fost Lazăr Kaganovici, descendent dintr-o familie de evrei ucraineni, care a devenit treptat unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Stalin.

Planul de construcţie a metroului moscovit a fost aprobat de conducerea sovietică pe 21 martie 1933. Potrivit planului inițial, metroul urma să aibă 10 linii cu o lungime totală de 80 de kilometri.  Trebuia, desigur, să fie mai mare și mai frumos, mai eficient decât tot ceea ce exista deja. Astfel au fost adăugate elemente arhitecturale speciale, în conformitate cu ideile socialiste.

Metroul din Moscova a fost inaugurat oficial pe 15 mai 1935, cu 13 staţii pe o lungime de 11 kilometri, pe traseul Parcul Culturii – Sokolniki. Muncitorii folosiți erau tineri aduși de la sate (se spune că mulți erau voluntari), iar ritmul de lucru era infernal, astfel că au avut loc multe accidente, până la finalizarea lucrărilor.

Actuala reţea de metrou din Moscova are 190 de staţii pe o lungime totală de 317,5 kilometri. 

[stextbox id=’custom’]

Acest top se schimbă de la un an la altul, însă primele poziții sunt aceleași, indiferent de număr, fiind ocupate tot de orașe asiatice.

1. Beijing, China

În jur de 10 milioane de pasageri, pe zi. Anul acesta, metroul din Beijing numără 19 linii și 345 de stații. Precizăm ”anul acesta” pentru că anul viitor ar putea fi mai multe…

2. Shanghai, China

Peste 9 milioane de pasageri pe zi au fost înregistrați în 2016. Shanghai are cu 19 stații mai multe decât Beijing, dar mai puține linii.

3. Tokyo, Japonia

Mulți ani Tokyo a ocupat primul loc în acest top, cu ai săi 8,7 pasageri pe zi, dar dezvoltarea fantastică a Chinei l-a ”detronat”. Totuși, e de notat faptul că acești pasageri merg doar cu rețeaua publică de transport – iar acest oraș are câteva zeci și private.

4. Guangzhou, China

Circa 7,36 de milioane de pasageri, zilnic, în rețeaua ce numără 10 linii, cu 186 de stații.

5. Seul, Coreea de Sud

7,2 milioane de pasageri zilnic, 283 de stații, 9 linii.

6. Moscova, Rusia

6,7 milioane de pasageri zilnic, 206 stații.

7. New York, USA

5,7 milioane de pasageri zilnic, 468 de stații.

8. Hong Kong, China

Circa 4,694 milioane de pasageri zilnic, doar 12 linii și 68 de stații.

9. Mexico City, Mexic

4,4 milioane de pasageri zilnic, 195 stații, 12 linii.

10. Paris, Franța

O medie de 4,16 milioane de pasageri zilnic, cu 40% mai mult decât în Londra. Chiar dacă rețeaua din Paris nu este cea mai aglomerată din lume, este cea mai densă: 245 de stații sunt construite pe o suprafață de aproximativ 88 de kilometri pătrați.

[/stextbox]