Calea Crucii

An de an, de când Biserica Greco-Catolică a intrat în legalitate, în Săptămâna Patimilor, îndeobște în Miercurea Mare sau în Joia Mare, pe străzile Clujului are loc o manifestare religioasă publică cu un anume grad de spectaculos. Numele ei este Calea Crucii. Este o procesiune religioasă, adică o ceremonie în timpul căreia credincioșii merg în convoi, avându-i în frunte pe slujitorii Bisericii, purtând diferite obiecte de cult, cântând imnuri religioase și rostind rugăciuni, pentru a mulțumi sau a cere ajutorul divinității.

Calea Crucii de multe ori are un element suplimentar, un credincios este pus să joace rolul lui Isus, i se pune în spate o cruce, este biciuit cu mai multă sau mai puțină blândețe, iar pe lângă el mișună cetățeni costumați în soldați romani. De fapt intenția este de a se reface ritualic patimile lui Christos şi să se reconstituie spiritual drumul pe care L-a parcurs în momentele de dinaintea morţii Sale. În acest fel, creștinii doresc să retrăiască evenimentul, să se identifice cu Isus şi, prin acest gest, să-i mulţumească.

Călugării franciscanii sunt cei care au imaginat şi au răspândit, în secolele XIV şi XV, devoţiunea Căii Crucii. Ei erau în acele vremuri păzitori şi protectori ai locurilor sfinte, în virtutea unui acord încheiat cu turcii. Ei conduceau în Ierusalim exerciţiile spirituale ale pelerinilor, pe Via Dolorosa, urmată de Christos, de la Tribunalul lui Pilat, din partea cea mai de jos a oraşului, până pe Golgota (Calvarul), cea mai înaltă parte a sa. Din păcate nu toată lumea creștină putea ajunge la Ierusalim pentru un astfel de itinerariu spiritual așa că franciscanii au avut ideea de a adapta această formă de meditaţie asupra Patimilor, cadrului obişnuit al majorităţii credincioşilor, pentru a permite celor săraci şi celor care nu puteau să ajungă pe Pământul Sfânt, să realizeze acelaşi drum ca şi pelerinii. Zis și făcut: ei au aranjat, în aer liber sau în biserici, serii de evocări (tablouri, statui, cruci…) cu scene marcând itinerariul lui Christos. Ei, împreună cu credincioşii se rugau şi meditau la fiecare dintre aceste etape sau Staţiuni. Numărul acestora (al staţiunilor) a fost diferit până în secolul al XVIII-lea, când a fost fixat la un număr de 14 de către Papa Clement XII şi Papa Benedict XIV, care, în general, au dat Căii Crucii caracterul pe care i-l cunoaştem astăzi.

Via Crucis

Calea Crucii mai este cunoscut sub numele de Calea Durerii sau Via Crucis. Ea cuprinde rugăciuni, meditații și imagini care descriu ce i s-a întâmplat lui Isus Christos în ziua răstignirii. Drumul Crucii (Via Dolorosa) este compus dintr-un traseu care conține 14 opriri legate de Patimile Domnului, așa cum sunt reflectate în cele patru Evanghelii canonice. Ele se numesc stațiuni și sunt după cum urmează: Isus este condamnat la moarte, Isus ia crucea, Isus cade prima dată, Isus o întâlnește pe mama lui, Simon din Cirene îl ajută pe Isus să ducă crucea, Veronica șterge fața lui Isus, Isus cade a doua oară, Isus întâlnește femeile din Ierusalim, Isus cade a treia oară, Isus este dezbrăcat de hainele sale; Răstignirea: Isus este răstignit pe cruce; Isus moare pe cruce, Isus este dat jos de pe cruce (sau Depoziția Lamentation); Isus este așezat în mormânt; Isus învie din morți.

Această practică spirituală occidentală catolică s-a menținut sute de ani și este atât de populară și de răspândită din bisericile greco-catolice ale Transilvaniei până în America de Sud, încât este preluată de unele parohii anglicane, luterane și metodiști. Ceremonia se desfășoară adeseori pe străzile și în piețele mari ale orașelor, cum este în cazul Clujului, unde ea se face pe traseul Bulevardul Eroilor – Piața Unirii. Alteori ea este făcută în jurul bisericii, dar se poate desfășura chiar și în interiorul lăcașelor de cult. De altfel, în mod obișnuit, o serie de 14 imagini sau de reprezentări vor exista întotdeauna în biserică, aranjate şi numerotate de-a lungul unui traseu și prin care se face deplasarea fidelă de la o imagine la alta, în ordine, oprindu-se la fiecare „stație” (limba latină: statio) pentru rugăciuni și reflecții. Este un exercițiu spiritual care se poate face și în mod individual sau, cum am mai spus, într-o procesiune. Condiția este să se respecte spiritul de compasiune și să existe speranța unei încercări de reparație pentru suferințele și insultele îndurate de Isus în timpul patimilor sale.

Aceste stațiuni din bisericile catolice nu erau un fapt deloc obișnuit, până spre sfârșitul secolului al XVII-lea. Popularitatea acestei practici pare să fi crescut în principal din cauza unor indulgențe promise. De altfel, Papa Inocențiu XI, în 1686, a acordat franciscanilor, ca răspuns la o petiție pe care o făcuseră, dreptul de a ridica stațiuni în toate bisericile lor și a declarat că toate indulgențele care au fost vreodată date pentru vizita reală la Ierusalim pe Calea Patimilor lui Hristos, ar putea fi de atunci încolo câștigate în cazul în care au făcut Calea Crucii în propriile lor biserici în manieră obișnuită și azi. Inocențiu al XII-a a confirmat privilegiul în 1694 și Benedict al XIII-lea în 1726 l-a extins pentru toți credincioșii. Papa Benedict al XIV-lea în 1742 ia îndemnat pe toți preoții să își îmbogățească bisericile cu reprezentări ale Căii Crucii așa că acum există foarte puține biserici fără stații. Trebuie spus că în ultimele decenii Biserica Catolică a lăsat să plutească o anumită incertitudine cu privire la câte şi care sunt exact indulgențele care aparțin anumitor stații. Concluzia este că acum nu se mai știe dacă binecuvântarea acordată pentru vizita la locurile sfinte din Ierusalim poate fi identică cu cea câștigată pe Via Crucis desfășurată într-o biserică în care Stațiunile sunt figurate corespunzător. Astăzi, preoții se feresc să specifice ce sau câte indulgențe pot fi câștigate prin Drumul Crucii de pe strada ta. Atâta doar că enoriașii contemporani sunt mai puțin interesați de indulgențe, relația lor cu divinitatea fiind construită în timp altfel.