Alegerile din Germania – un comentariu de Liviu-Petru Zăpârţan

Într-un studiu al Institutului francez de relaţii internaţionale este analizată cultura strategică pe care se fundamentează politica externă a Germaniei. Autorul lui este H. Riecke un exeget al politicilor europene şi al problemelor strategice care constată că în desfăşurarea politicii sale externe Germania manifestă: o imagine de sine coerentă, fasonată de datele istorice, geografice şi constituţionale proprii, o definire a propriilor interese pe baza unor ipoteze generale comune dar şi a unui sistem de norme şi valori pe baza cărora apreciază acţiunile altor agenţi ai scenei internaţionale, un puternic sentiment de mobilizare a opiniei publice în legătură cu sensul pozitiv sau negativ al unei acţiuni exterioare. O atenţie faţă de ceea ce se întâmplă în lume conduce politica externă a Germaniei spre un multilateralism legalist şi o prudenţă în faţa unor soluţii pripite.

Aceste componente ale culturii strategice germane au anduranţă, se promovează cu binecunoscuta seriozitate nemţească şi dau politicii externe a Germaniei o consistenţă în timp.

Cu toate acestea fostul cancelar H. Kohl dar şi gânditorul J. Habermas au atras atenţia asupra faptului că Germania traversează o perioadă dificilă în politica externă pentru că această cultură politică strategică nu se mai converteşte în iniţiative concrete care să facă din această ţară un agent ascultat al relaţiilor internaţionale şi – lucru şi mai grav – este deservită de politicienii „lipsiţi de arme conceptuale” care însă deţin frâiele puterii.

Între aceste două aprecieri nu este neapărat o contradicţie pentru că, pe de o parte, cultura strategică prin care Germania se dovedeşte „o putere civilă” o face să se consacre în primul rând relaţiilor economice internaţionale, să aibă cheltuieli militare reduse şi deci şi posibilităţi mai mici de participare la diversele misiuni peste hotare solicitate de  SUA şi să se abţină de la acţiuni pentru care nu are judecăţi clare, pozitive sau negative iar pe de altă parte, nu este de ignorat faptul că Germania urmăreşte cu atenţie dar şi cu relativ calm, fără nervozităţi, evoluţiile europene şi internaţionale.

De aceea credem că indiferent de rezultatele alegerilor ce vor avea loc în Germania atitudinea ei faţă de România nu se va schimba în datele fundamentale ţinând seama de faptul că interesul ei pentru spaţiul central – european este manifest încă de pe vremea cancelarului Bismarck, din a doua jumătate a secolului al XIX- lea.

Însă dorinţa de primenire a politicii sale externe, de activare a ei, asupra căreia insistă cancelarul A. Merkel, poate fi o bună ocazie pentru România de a dezvolta o serie de iniţiative în raporturile cu această ţară plecând de la realitatea istorică a faptului că nemţii au marcat o bună parte a istoriei noastre, mai ales pe spaţiul transilvan (şi nu numai), că avem legături spirituale în numele cărora avem datoria de a aprofunda schimburile academice, de a relansa relaţiile economice, de a stimula formularea comună a unor programe politice în materia politicilor europene. Am în vedere valorificarea cetăţeniei europene, promovarea unor relaţii mai strânse între familiile de partide politice ca factor de clarificare doctrinară partidică; este suficient să ne gândim la mişcările ecologiste, atât de puternice în Germania şi atât de etiolate în România, pentru a nu mai discuta despre dialogul dintre liberali, social – democraţi şi conservatori. Este o colaborare cu atât mai necesară cu cât în campania electorală germană temele europene sunt puţin discutate tocmai datorită faptului că sunt considerate mâncătoare de voturi.

Cu alte cuvinte, după alegerile din 22 septembrie avem datoria să ne apropiem de Germania indiferent de constelaţia de forţe politice democratice care va rezulta dar şi indiferent de actuala structură politică din România.