130 de ani de la moartea lui Eminescu | „Recitindu-l pe Eminescu ne reîntoarcem, ca într-un dulce somn, la noi acasă”- Mircea Eliade

În 15 iunie 1889, la ora 4.00 dimineaţa, în Sanatoriul de Boli Mentale al Doctorului Şuţu, se stingea din viață genialul poet Mihai Eminescu.
Moartea nu i-a fost pe măsura creaţiei. Marele poet a decedat închis în „celula” sa din spital, iar astăzi se fac 130 de ani de atunci.

Timp de toți acești ani, creațiile sale au stat la baza formării multor generații de poeți.

Însă, împlinirea celor 130 de ani de la moartea lui Eminescu, reprezintă un prilej de a ne reaminti de viața și activitatea sa și de a-l redescoperi prin prisma unor creații care au rămas în umbra „Luceafărului”.

Lucruri inedite despre Mihai Eminescu

Născut la 15 ianuarie 1850, în Botoşani, Mihai Eminescu reprezintă pentru literatura română unul dintre cei mai străluciți poeți ai tuturor timpurilor.

La început, scria poezii pe ascuns deoarece tatălui său nu-i plăceau poeții. Îi plăcea mult să scrie, însă nu voia să-și dezamăgească tatăl.

George Călinescu îl descrie în cartea sa, „Viaţa lui Mihai Eminescu”, ca fiind un hoinar în lume, dar oriunde s-ar fi aflat, nu a ezitat să scrie, să compună, să se documenteze.

Când avea doar 16 ani, a trimis versurile sale la redacţia ziarului Familia, condusă de Iosif Vulcan. Impresionat de înclinaţia artistică a poetului a decis să-i publice versurile.

Deranjat de terminaţia numelui său „ici”, propune astfel, fără să realizeze la vremea aceea, numele celui mai mare poet român: Eminescu.

În perioada 1874-1875, poetul predă limba germană la Institutul academic din Iaşi. Era un naționalist înrăit.

Saluta pe toată lumea cu „Trăiască nația”, salut care stârnea simpatie în rândul cunoscuților.

Deşi a trăit în sărăcie toată viaţa, marele poet afirmă cu mândrie: “Posteritatea nu vreau să afle că am suferit de foame din cauza fraţilor mei. Sunt prea mândru în sărăcia mea.“

Era cunoscător al multor limbi străine: latină, italiană, spaniolă, franceză, sârbă, greacă, albaneză,turcească.

Poezia „Pe lângă plopii fără soț” a scris-o pentru verișoara lui Caragiale, Cleopatra Leca Poenaru, de care Eminescu era îndrăgostit la vremea respectivă. Ea locuia pe strada Cometa, numărul 6, o stradă cu plopi, pe care marele poet i-a numărat și a obținut un număr fără soț.

Ce s-a scris despre marele poet

După cum se știe, Mihai Eminescu a fost o personalitate despre care s-a vorbit mult. Deși, îndeosebi după moartea acestuia, operele sale și-au căpătat aprecierea și faima, poetul a cunoscut pe deplin ce semnifică critica din partea contemporanilor săi.

Mulți dintre ei îi dedicau poeme cu nuanțe proeminente de ironie și îl considerau lipsit de talent.

De exemplu, un alt mare poet, Alexandru Macedonski își exprimă opinia în raport cu Eminescu astfel:

„Un X, pretins poet, acum

S-a dus pe cel mai jalnic drum.

L-aș plânge, dacă-n balamuc

Destinul său n-ar fi mai bun;

Căci până ieri a fost năuc

Și nu e azi decât nebun!”

Macedonski publică epigrama în 1883, imediat după ce Eminescu are căderea nervoasă care îi încheie cariera. Totuși, opinia publică, revoltată de atacarea unui om bolnav, se întoarce împotriva lui Macedonski, care va duce întreaga viață povara acestei epigrame, pretinzând că fie că n-ar fi scris-o el, fie că nu știa de boala lui Eminescu, fie că destinatarul nu era Eminescu.

Cu toate astea, există și un număr mare de creații, care îl venerează pe Eminescu. După legile nescrise ale popularității artiștilor, aceștia și-o capătă pe deplin abia după moarte.

Asfel, anul 1889 a devenit odată cu anul morții al poetului, începutul cultului eminescian.

În acest sens, Traian Demetrescu scrie:

„Și nu mai ești…

O groapă sub rânjetele-i crunte

Cuprinse necuprinsul din geniala-ți frunte!

Și după cum în viață a fost eternul dor:

Tu dormi, tu dormi acuma sub teiul plângător!

Iar vântul când va bate, în gârbovita iarnă,

Puzderii de zăpadă deasupra-ți o s-aștearnă;

Și vara o să-ți cânte cu freamătul său trist,

Cum l-ai cântat tu, dulce al poeziei Christ!”

Ultima poezie scrisă de Eminescu

Pozia a fost găsită în carnețelul său și nu avea titlu. Ulterior, a fost publicată de Ilie Ighel Deleanu în revista ”Fântâna Blanduziei”.

”Din notesul despre care am făcut menţiune în numărul trecut am mai putut scoate următoarele strofe, pe care le punem sub ochii cititorilor, întocmai cum se găsesc”, prezenta cititorilor redactorul Ighel în numărul din 23 iulie 1889.

În acest număr era publicată poezia ”Stelele-n cer”, titlul fiind adăugat de redactor după primul vers. „Stelele-n cer

Deasupra mărilor

Ard depărtărilor

Până ce pier.

După un semn

Clătind catargele

Tremură largile

Vase de lemn;

Nişte cetăţi

Veghind întinsele

Și necuprinsele

Singurătăţi.

Orice noroc

Şi-întinde-aripile

Gonit de clipele

Stării pe loc.

Până ce mor,

Pleacă-te îngere

La trista-mi plângere

Plină de-amor.

Nu e păcat?

Ca să se lepede

Clipa cea repede

Ce ni s-a dat?

Text. „Recitindu-l pe Eminescu ne reîntoarcem, ca într-un dulce somn, la noi acasă”- Mircea Eliade.

Vitalina Simeretchii