Convențiile naționale din Statele Unite. Campania electorală cu vicepreședinți mai buni decât prezidențiabilii

În momentul scrierii acestei succinte analize, Convenția Democrată de la Philadelphia se pregătește să înceapă a treia zi, penultima, iar Convenția Republicană s-a încheiat de aproape o săptămână. Impresiile, în linii mari, sunt clare. Nimic memorabil, nimic ieșit din comun, nicio idee briliantă sau vreun speech de referință, care să redea încrederea internă și mai ales internațională în viața politică și leadership-ul american, în relansarea Statelor Unite și în stabilitatea ordinii occidentale postbelice. Singurul aspect inedit este prima nominalizare a unei femei la alegerile prezidențiale, din partea unuia din cele două mari partide.

Teze uzate, multe clișee și formule simpliste, parcă pentru un public tot mai simplu și mai ignorant, setat pe câteva șabloane ideologice banale. Convenția Republicană, desfășurată săptămâna trecută la Cleveland, a lăsat aceeași impresie mediocră a unei mari dorințe de luptă, de competiție, de schimbare, dar fără substanță. Forme goale, fără conținut. Public fără prea mari pretenții și exigențe intelectuale sau politice.

În ceea ce privește discursurile, trucurile americane obișnuite: expunerea familiei unite și reușite (chiar și la al treilea mariaj sau după celebre escapade ideea tot funcționează), glumele nevinovate, umanizarea candidaților și apropierea lor de modelul americanului de rând (idee tot mai greu de înghițit de către votanți, unul din candidați fiind un miliardar cinic din Manhattan, cealaltă o beneficiară a numelui soțului și a celor peste 20 de ani petrecuți în cercurile guvernamentale de prim nivel de la Washington), grija pentru popor și pentru măreția Americii, grija pentru viitorul copiilor, pentru supremația Statelor Unite pe scena globală dar și pentru gestionarea banului public, plus câteva accente diferite, date de adresarea către secțiuni distincte ale electoratului.

Mai mult ca de obicei, a atras atenția dezbinarea politică a societății americane, nu numai pe axa republicani-democrați (lucru știut de multă vreme), dar mai nou chiar în fiecare din cele două partide persistând linii de fractură între opțiunile concurente de la alegerile primare. Ted Cruz a șocat în discursul său la Convenția republicană, nesusținându-l pe câștigătorul Trump (ca să nu mai vorbim de absența foștilor președinți republicani Bush, tatăl și fiul, și a ultimilor doi candidați republicani la prezidențiale, John McCain și Mitt Romney) iar Convenția democrată a început cu huiduielile susținătorilor lui Bernie Sanders la adresa conducerii Partidului Democrat (conducere marcată de un scandal cu dezvăluiri de emailuri compromițătoare și o demisie la vârf, cu o seară înainte), ceea ce a șubrezit pretinsa imagine a unității celor două mari partide.

Prezidențiabilii nominalizați, stridentul Donald Trump și uzata Hillary Clinton, în nota obișnuită, fără să entuziasmeze pe nimeni, nici măcar proprii delegați. Ceva mai buni, mai clari și mai aplicați, oricum mult mai tineri, vicepreședinții aleși pentru tandem, în ambele cazuri. Vom reveni asupra lor. Mai buni decât toți la un loc însă, analiștii și comentatorii politici americani, profesioniștii de la televiziuni și publicații. Nota bene, dacă privim în CV-urile acestor jurnaliști „pe politic” de la marile televiziuni sau publicații de peste Atlantic, descoperim ușor o pregătire universitară robustă în domenii de obicei conexe sferei politice și relațiilor internaționale, cu diplome prestigioase și credibile și realizări profesionale de vârf, ceea ce amplifică și mai mult senzația neplăcută că în politica propriu-zisă nu (mai) intră cei mai pregătiți oameni ai Americii, ca acum o sută de ani, să zicem, când Woodrow Wilson ajungea la Casa Albă din poziția de profesor la Princeton University. Societatea, valorile și mai ales structura socială a veniturilor în Statele Unite s-au schimbat. Sunt mulți cei care trăiesc și se simt foarte bine în profesia lor (medici, profesori, ingineri etc.) fără să resimtă nevoia de a intra în jocul politic. Am mai spus-o și cu alte ocazii, criza reprezentării și a ledership-ului afectează adânc și sever politica americană, la fel ca și politica europeană. Democrațiile occidentale au, din acest punct de vedere, o problemă a calității resursei umane din partide și din viața politică, tot mai gravă.

Dacă despre Trump (70) și Clinton (69) am mai vorbit, cu un avans evident de pregătire intelectuală și politică pentru fostul ministru de Externe al Statelor Unite, trebuie să admitem că un plus de vigoare și de prospețime a platformelor au adus vicepreședinții aleși „pe tichet”. La republicani, Michael Pence (57), guvernatorul în funcție al statului Indiana, fost congresman timp de 12 ani, un conservator cu experiență politică (deci un lider din sistem, complementar cu discursul anti-sistem al lui Trump), care va avea ca misiune să lărgească bazinul electoral al tandemului, atrăgând foștii săi colegi din Tea Party și celelalte facțiuni ale conservatorilor. De fapt, pentru ambele partide, teama cea mai mare este absenteismul propriilor membri și incapacitatea de a mobiliza întreg electoratul ideologic care, teoretic, ar trebui să îi susțină.

La democrați, o puternică și pozitivă impresie a produs desemnarea senatorului Tim Kaine (58), un romano-catolic pornit în politică de la poziția de consilier local, apoi primar de Richmond, guvernator locotenent, guvernator al statului Virginia, pentru a ajunge în 2012 în Senat. Profilul lui Kaine, fluent vorbitor de spaniolă dar centrist în abordările politice (deși oficial este prezentat drept progresist, cum altfel?), are menirea să atragă comunitatea hispanică dar și să încerce să “muște” din electoratul moderat conservator al statelor din Sud, care nu este neapărat entuziasmat de nominalizarea pentru președinție a new-yorkezului migrator politic. Se știe, Trump a avut cel puțin trei schimbări ale statutului său politic, între democrați și republicani.

Pentru noi, de aici din “Flancul Estic” (cum ni se spune în limbajul geopolitic al NATO), contează mai puțin show-ul pe care cele două echipe l-au pregătit pentru a-și anima suporterii. Ține de etosul, gusturile politice americane și stilistica strălucitoare a celor două partide. Singurul lucru care contează cu adevărat pentru noi este angajamentul politic și militar al Statelor Unite în Europa, garantul securității acestui mic și agitat continent, din 1949 încoace. Recent, confirmând toate bănuielile și temerile noastre anterioare, Donald Trump “a revizuit” în mod esențial tipul de angajament pe care îl vor avea Statele Unite în cazul unei agresiuni asupra unui aliat din Europa, condiționând intervenția de „achitarea facturii” către Washington. Așa spune că va funcționa art. 5 din Tratatul care fundamentează NATO. Deci, o trecere dramatică de la vechiul principiu al solidarității strategice occidentale, care a definit spațiul euro-atlantic în ultima jumătate de secol, la principiul neutru al “mercenariatului”. Tipic pentru gândirea unui agent imobiliar. Este însă cea mai importantă și mai gravă alterare a ordinii politice transatlantice, pe care, conștient sau nu, Trump o lansează în dezbaterea campaniei electorale americane, și care poate echivala cu sfârșitul de facto al Alianței Nord-Atlantice.

Nu știu câtă relevanță are acest punct pentru americani (din informațiile mele, interesul pentru tematica NATO este aproape zero la nivelul societății americane), dar regulile democrației ne spun că, odată ce ideea a fost lansată public, ca parte a platformei electorale, o eventuală alegere a lui Donald Trump la Casa Albă ar face implicit legitimă orice schimbare de atitudine a administrației în acest sens, în următorii ani. Nu am fost un adept al ideii de apărare europeană comună, dimpotrivă, am considerat-o nerealistă și contraindicată în contextul dezbaterii despre pivotarea NATO spre Est, dar declarațiile lui Trump și suportul politic în ascensiune pentru politica lui revizionistă ar putea face ca discuția inițiată de franco-germani despre armata Uniunii Europene să înceapă curând să aibă sens.