Viața fotografilor de wildlife: „Părinți de vulpi” pe dealurile Clujului

Uniți de aceeași pasiune și căzuți pradă acelorași „demoni”, fotografii de wildlife sunt o „specie” rară. Sunt dedicați trup și suflet hobby-ului lor (aceia dintre ei care fac asta ca hobby), respectă, protejează și se bucură de natură în orice colț de lume s-ar afla și nu au impresii de atotștiutori. Cel puțin nu atunci când teritoriul pe care se află este dominat de animalele pe care le fotografiază.

În timpul unei conversații pe care o ai cu ei în mijlocul naturii nu trebuie să te surprindă dacă atenția le va fi îndreptată la un moment dat spre prigoria care tocmai a trecut pe lângă voi, sau spre strigătul unei prepelițe din lanul de grâu din apropiere. Așa sunt ei. După ani de zile petrecuți pe dealuri, în păduri sau în rezervații naturale, așteptând ore în șir cu aparatul de fotografiat în mână pentru surprinderea cadrului perfect, cei mai mulți dintre fotografii acestui gen de fotografii și-au cultivat instincte și au dezvoltat anumite tipuri de comportamente mai puțin comune.

I-am cunoscut pe Septimiu Bizo și pe Cristina Gușatu într-o după-amiază de sâmbătă pe dealurile Cojocnei și timp de câteva ore am încercat să aflăm ce înseamnă să fii fotograf de wildlife și să faci acest lucru din pură pasiune fără a avea mari ambiții în domeniul acesta, fără a trăi din fotografie și fără a urmări să devii cunoscut. Deși ne aflam în mijloc de iulie într-o perioadă deloc favorabilă fotografiilor de wildlife în acea zonă, am reușit să vedem în decursul a patru ore mai mulți ulii porumbari, căpriori, porci mistreț și vulpi decât văzusem într-o viață întreagă.

De profesie medic stomatolog Septimiu Bizo a fost dintotdeauna fascinat de animale și de ani de zile un sfârșit de săptămână în cazul său implică obligatoriu o ieșire undeva în natură, indiferent de vremea de afară. Animalele nu așteaptă vremea bună ca să ieși tu afară din casă, spune Septimiu Bizo și, ca urmare, poți să surprinzi pe vreme foarte proastă, cadre deosebit de frumoase.

„Fac poze conștient și real de peste 30 de ani. La început făceam poze pe film, le developam singur, apoi prin 2004, cu foarte mari rețineri, am trecut la aparatura digitală. Dacă vrei să faci poze cu animale trebuie să citești despre comportamentul lor, trebuie să înveți de la vânătorii experimentați și abia atunci intervine partea frumoasă la aceste ieșiri în natură. Poți să mergi de 20 de ori într-un loc fără să vezi nimic, dar după ce ai învățat anumite lucruri vezi la fiecare ieșire tot mai mult”, povestește Septimiu Bizo.

O ședință foto foarte reușită este atunci când prinzi în imagini animale foarte rare, aflăm de la fotograful Septimiu Bizo. În ultimii ani domnul Bizo s-a focusat pe cocoși de munte și de mesteacăn și poate să spună că este mulțumit de rezultat. Fotografiile sale sunt dovada faptului că stăruința sa nu este întotdeauna în zadar.

„Există în România curente de ipocrizie și unii fotografi spun că dacă mergi să fotografiezi animale sălbatice, le deranjezi. Am avut comentarii că unele poze nu sunt de wildlife pentru că am creat o legătură cu acele animale. Că nu ar fi etic. Eu zic că etic este faptul că le protejăm. Eu vreau ca animalul când îi fac poză, să știe că sunt acolo. Nu sunt un voyeur care stau și îl pândesc și îl prind în momentele lui intime. Am mers și am pândit capra neagră până în momentul în care m-am săturat de așteptat și m-am ridicat. Era un puiuț cu mama lui și, când m-am ridicat eu, s-au ridicat amândoi și ne-am uitat unii la alții în ochi un sfert de oră. Au văzut că nu sunt amenințați și au păscut liniștiți. Așa văd eu legătura între un om și un animal”, explică Septimiu Bizo, care până astăzi a avut șansa să fotografieze în mediul lor natural lupi, urși, cocoși de munte, cocoși de mesteacăn, capre negre, acvile, în general animale greu de văzut.

Bineînțeles, fotografiile cu vulpi, mistreți, iepuri sălbatici sau căpriori au devenit obișnuință pe pagina sa de Facebook, acolo unde prietenii săi pot să vadă imagini spectaculoase din cele mai recente ședințe foto ale lui Septimiu. Viața plină de aventuri a lui Septimiu Bizo nu se limitează însă la România. Până acum fotograful a văzut regiuni spectaculoase precum Islanda, Patagonia și Țara de Foc, Peru și Namibia, locuri pe care în mod obișnuit nu le iei în considerare pentru o viitoare vacanță, dar care pe el l-au atras dintotdeauna. Peste o lună, de exemplu, pleacă în Kamchatka să vadă somoni și urși. Din România, cel mai mult îi place zona Bucovinei. „Cu ceea ce ne confruntăm noi este o boală foarte gravă”, glumește Septimiu Bizo în legătură cu hobby-ul său.

Părinți de vulpi

O legătură foarte apropiată pe care a creat-o de curând fotograful clujean, alături de prietenii săi „de hoinăreală”, Cristina Gușatu și Octavian Coroiu, a fost cu un grup de pui de vulpe pe care toți trei i-au fotografiat pe durata mai multor săptămâni în zona Baciu din județul Cluj. Povestea este aproape de necrezut, iar fotografiile vorbesc de la sine.

„Aveau o lună puii când i-au găsit prima dată. Ne-am instalat cortul la distanță, dar pe fiecare zi ce trecea puiuții se învățau cu noi și ne acceptau. Prima dată am stat zece ore în zona în care se aflau. Au fost secvențe în care se jucau toți opt și ofereau un spectacol extraordinar. Mama lor apărea și le aducea de mâncare, Cristina a și prins-o în fotografii de câteva ori. În ultimele zile pe care le-am petrecut cu ei am ajuns să stăm la cinci metri unii față de alții. În clipa în care ne-au acceptat deja eram de-ai lor. Când mama lor nu a mai apărut, atunci ne-am pus problema ce vor face puiuții. Atunci ne-am gândit să îi ajutăm, să le ducem mâncare. Am pus și cameră de supraveghere și am văzut că mama lor nu mai apărea. Ulterior am auzit că s-a găsit și o vulpe moartă în zonă. Fără puțin ajutor puii, cel mai probabil, nu supraviețuiau. Ultimele dăți chiar ne-am gândit să le ducem șoareci vii pentru a-i învăța să vâneze. Dar au trecut 3-4 luni și au început să se descurce. Să fim părinți de vulpi a fost grozav. „Copilași, am venit!”, așa le strigam și ieșeau din vizuină în secunda în care mă auzeau. În ultimele zile nici nu mă mai interesa să le fac poze, atât de multe aveam. Ne măsuram unii pe alții din priviri și veneau până la talpa piciorului”, povestește Septimiu Bizo.

Toți trei fotografii au surprins imagini foarte rare cu puii de vulpe, una dintre acestea fiind și momentul „trenulețului” pe care Tavi Coroiu a avut șansa să îl fotografieze în timpul unei demonstrații de „ștrengăreală” din partea puiuților.

„Povestea «trenulețului» a implicat și mult noroc. În primul rând pentru că doamna Cristina Gușatu a aflat de vizuina cu pui de vulpe și ne-a dus acolo pe mine și pe Scami Bizo. Apoi pentru că a fost o scenă foarte scurtă. Făceam fotografii și filmări dintr-un cort pe care l-am instalat în apropiere, iar puii ieșeau și dădeau adevărate spectacole cu joaca lor. Scena respectivă a fost surprinsă de Scami Bizo pe filmare și e mai puțin spectaculoasă decât în fotografie, pentru că e foarte scurtă. La rafală de 10 cadre pe secundă, am avut trei imagini cu momentul. Deci am avut noroc că nu filmam”, povestește Tavi Coroiu.

Ceea ce își propun cei trei fotografi prin imaginile pe care le surprind este să aducă mai aproape oamenii de animale și să facă cunoscut faptul că, dacă vezi o vulpe, nu trebuie să o asociezi cu ideea că îți va fura găinile din coteț. În plus, spun ei, carnea de vulpe nu se mănâncă, blana nu mai este la căutare, așa că vulpea trebuie înțeleasă ca un câine cu temperament de pisică.

„Cunoaștem vânători care abia acum descoperă frumusețea lor și pozele noastre pot contribui la schimbarea percepției pe care o are lumea cu privire la aceste animale”, declară Cristina Gușatu. În cazul ei, pasiunea pentru fotografie a venit începând cu anul 2010, în urma unei excursii în Dolomiți, alături de un grup de fotografi și imediat când s-a întors din această excursie și-a luat și primul aparat de fotografiat. De profesie este consilier juridic și mărturisește că tot salariul îl dă pe aceste ieșiri și pe echipamentul foto. Pe lângă pasiunea pe care o are pentru animalele sălbatice, îi mai place să fotografieze câini de sanie, dar și veliere. „Pe unde merg, merg doar în ideea de a fotografia ceva. Nu mai merg în concedii, nu mă mai duc la nunți, la botezuri”, precizează Cristina. Potrivit acesteia, în România există tot mai puține locuri perfect sălbatice și de aceea ar trebui urmărit ca relația dintre om și animalele să fie una echilibrată, bazată pe ideea de a le proteja.

În ceea ce îl privește pe Tavi Coroiu, pasiunea pentru natură i-a fost insuflată de părinții lui și, de acolo, s-a dezvoltat ulterior pasiunea pentru fotografia de natură, în special pentru cea de wildlife. Profesează în domeniul restaurării monumentelor istorice, iar fotografia e doar la nivel de hobby. Iese în natură doar atunci când profesia îl lasă, și sunt perioade de săptămâni întregi în care nu pune mâna pe aparatul foto. Relație pe care o are cu animalele pe care le fotografiază se reduce, spune el, la instinctul ancestral de vânătoare. „Doar că unii își consumă nevoia asta cu pușca, iar alții cu aparatul foto. Dar am cunoscut destui vânători care au lăsat arma pentru a surprinde cadre din natură”, declară Tavi, afirmând despre sine că în general nu este un tip foarte răbdător, dar motivația realizării unei imagini bune sau rare e cea care te face să poți să aștepți. „Și mai e și liniștea, și neprevăzutul ce pot interveni, și speranța apariției unei specii rare sau greu de fotografiat. Nu am avut niciodată o întâlnire cu râsul, de exemplu, dar el poate să apară oricând faci pândă în zone montane. Și de fiecare dată trăiesc cu speranța asta”, precizează fotograful.

Lui Tavi îi place să fotografieze specii pe care nu le are în portofoliu și așa a ajuns să caute la un moment dat vipere. Cu ajutorul herpetologilor a aflat detalii despre modul de abordare și despre locații bune, iar unii l-au și scos în teren. A învățat despre vipere că sunt animale foarte timide și retrase, că trebuie căutate mergând încet în zonele cu potențial și privind foarte atent, pentru că sunt extrem de camuflate.

„Sunt foarte teritoriale, știu vipere pe care le-am fotografiat de mai multe ori în ultimii doi ani și le găsesc tot acolo, nu și-au părăsit «căsuța». După o ședință foto animalul se eliberează în locul inițial, unde în primul moment se ascunde. În general iese din nou la sorit în maxim 10 minute, deci stresul provocat nu e atât de mare. Așa cum am rămas cu o pasiune pentru căprior, pentru cerb, pentru cocoș de munte sau de mesteacăn, specii la care mă întorc de câte ori am ocazia, așa fotografiez și reptile oricând sunt în zone cu potențial. Îmi place căutarea și mă fascinează modul lor de viață retras. Fotografiindu-le folosind obiective macro, poți surprinde detalii care ochiului îi scapă”, explică Octavian Coroiu.

La fel ca prietenii săi, Octavian încearcă să îmbunătățească de fiecare dată ceea ce nu a ieșit bine. Chiar dacă adrenalina din teren de multe ori îi mai răpește din luciditatea de moment, spune Tavi, acasă analizează imaginile și încearcă să înțeleagă ce trebuie să facă altfel. În plus, întotdeauna se folosește de sfaturile vânătorilor și de informațiile din cărțile dedicate faunei cinegetice.

„În țara noastră ești privit ca un fel de ciudat dacă umbli prin păduri după cadre. Cât despre relația cu braconierii…mi-e frică de o eventuală întâlnire. Pentru că nu știi cum vor reacționa. Încă nu mi s-a întâmplat, dar cert e că mi-e mai frică de braconieri decât de urs”, Tavi Coroiu, fotograf de wildlife

„Este o abundență foarte mare de animale de șes cum sunt căpriori, mistreți, iepuri, fazani, potârnichi, prepelițe în multe zone din Cluj, dar recomandat este să ții pentru tine localizarea lor. Sunt foarte mulți oameni care văd pozele și care te trag de limbă pentru a afla informații și, de cele mai multe ori, se dovedesc a fi braconieri. De obicei foarte vag spunem unde facem fotografiile, fără a da indicațiile exacte. Dar să nu se înțeleagă că facem asta pentru că ar fi vreo concurență între noi, fotografii”, Septimiu Bizo, fotograf de wildlife