Maramureș, un colț de rai. Muzeul din curtea lui Gheorghe Opriș

Frumusețea zonei, autenticitatea și modul de păstrare a tradițiilor locale au făcut din zona Maramureșului o destinație obligatorie pentru cei care ne vizitează țara. În zona Parcului Natural Munții Maramureșului se păstrează încă multe gospodării tradiționale, iar atât bătrânii, cât și tinerii, poartă vestitele costume populare, aici fiind principalul centru de cojocărit din zonă, în care se lucrează pieptare de piele cu broderii policrome și ținte metalice. Pe lângă meșterii populari din zonă: lemnari, țesătoare, fierari, există o serie de vâltori și horincii, care s-au păstrat intacte sute de ani pentru a-ți încânta sufletul și acum, în era tehnologiei.

Horinca nu se termină niciodată

Vă propunem să uităm de cotidian pentru câteva clipe și să poposim în gospodăria lui Gheorghe Opriș, meșter de sticle artizanale și prelucrarea lemnului, în curtea căruia se află un monument istoric ce nu trebuie ratat dacă treceți prin zonă: Ansamblul de arhitectură tehnică populară din satul Sârbi. Valea Cosăului este renumită pentru vâltorile sale, dar numai Gheorghe Opriș, în vârstă de 74 de ani, se poate lăuda cu faptul că vâltoarea sa funcționează și acum la capacitate maximă, fiind un obiectiv de atracție pentru turiști din întreaga lume. De altfel, gospodăria sa este un adevărat muzeu.

Te întâmpină o poartă masivă, realizată din lemn, cu motivele specifice zonei, dar și aroma horincii. Instalația gândită de Gheorghe Opriș este dovada vie a faptului că ospitalitatea maramureșeană te întâmpină încă de la poartă. Musafirii se pot servici cu horincă după bunul plac chiar din poartă, întrucât meșterul a dotat-o cu un robinet. „Aici horinca nu se termină niciodată”, explică Opriș. Cu toate acestea, cei care doresc să bea un păhărel de horincă trebuie să bată în poartă. Lemnul va simți dacă ești sau nu om bun și te va servi în consecință. „Am făcut la un moment dat în așa fel încât numai cei care bat puțin lemnul de deasupra robinetului să poată bea. Apoi, am zis că le permit tuturor să se servească. Cei din sat mai uită să aducă paharul sau cana înapoi, dar le recuperez eu, nu e problemă”, povestește Gheorghe.

În curtea sa, instalațiile țărănești folosesc în mod ingenios lemnul și apa pentru a veni în întâmpinarea diferitelor nevoi ale traiului zilnic din interiorul satului. Vâltoarea, piua, batoza, moara și horincia din complex sunt acționate de apele râului Cosău, fiind folosite de localnici pentru spălarea și îndesarea țesăturilor de lână, treierat, măcinarea cerealelor și prepararea băuturii locale.

Vâltoarea – o mașină de spălat tradițională

Vâltorile sunt vechi instalații țărănești care exploatează energia râului pentru spălarea și îndesarea țesăturilor mari. Sunt făcute din scânduri de lemn, așezate în formă conică și prinse între ele cu nuiele. Aici își aduceau și în aduc, deși în ultima vreme din ce în ce mai puțin, sătenii covoarele și cergile la spălat. Apa, ghidată prin jgeaburi, curge din belșug dintr-un bazin aflat la înălțime și ajunsă în vâltori, se învârte în neștire, frământând țesăturile. Odată curățate, acestea sunt scoase din vâltoare cu coada de sapă și întinse pe rude pentru a se usca.

Gheorghe Opriș este mai mult decât încântat să le arate turiștilor cum funcționează fiecare mecanism din lemn din propria curte. Se mândrește în special cu batoza fabricată în Ungaria ce are mai bine de 100 de ani. Pusă în mișcare de apă, batoza separă grăunțele de ovăz și grâu, de tulpini și pleavă, folosite apoi pentru hrana animalelor. În trecut, batoza ungurească treiera cam două-trei luni pe an, acum însă, lucrează mai rar. Din ce în ce mai rar.

Din gospodăria meșterului nu putea lipsi nici piua. Ingenioasa instalație arhaică este acționată de o roată verticală din lemn pusă în mișcare de apa râului. Mișcarea de rotație este transmisă printr-un ax care, prin sistemul de pene încastrate, ridică succesiv ciocanele grele din lemn de stejar. Prin forța generată de căderea liberă și greutatea proprie, ciocanele bat ritmic pănura (țesătura din lână) așezată sub ele. Udată grijuliu cu apă fierbinte și bătută două zile, țesătura lejeră va fi astfel îndesată și pregătită să devină îmbrăcăminte de iarnă: gube, pieptare. Fără pive, aceste piese ale portului popular nu s-ar mai putea confecționa.

Gheorghe Opriș își invită oaspeții să îi viziteze și horincia. Mirosul înțepător de horincă nu îi împiedică pe turiști să urmărească procesul prin care licoarea maramureșeană ia naștere. Cazanele din cupru, confecționate manual, sunt adevărate capodopere ale metalurgiei tradiționale. Alambicurile sunt așezate deasupra unor vetre în care focul făcut cu lemne încălzește fructele (prunele de cele mai multe ori) fermentate până la temperatura de fierbere. Aburii formați sunt captați și conduși la un răcitor unde se transformă într-un lichid cu o tărie de alcoolică de 23-30 de grade. Horinca cu tărie de circa 50 de grade e obținută după două rânduri de distilare.

Horincia nu e doar un laborator de licori, ci și loc de întâlnire și poveste, în care afli ce s-a mai întâmplat prin sat. Aici aflăm că fiul cel mare al familiei Opriș se însoară într-o săptămână, fapt pentru care casei i se fac ultimele retușuri, lemnul ce urmează să intre componența unor porți la fel de impunătoare ca cea de la intrare, ascuns de ochii curioșilor până când marele eveniment va trece. „S-au cunoscut la o nuntă, la Borșa. Nu și-a găsit o fată din sat. A fost plecat în America. Nici acolo nu a găsit o fată bună să o ia de nevastă. A trebuit să meargă la nunta aceea. Așa e. Cu destinul omului nu se poate pune nimeni”, spune Gheorghe în timp ce învârte în cazan.

„Am și moară, spune aceasta”, trecând de la una la alta. Moara este acționată de aceeași roată verticală învârtită de apă, ce pune în mișcare batoza. Boabele de porumb sau, mai rar de grâu, sunt măcinate între cele două roți din piatră. Pe vremuri se spunea că cea mai bună mămăligă este făcută din făină măcinată la moara de apă.

Acum, nu se mai înghesuie nimeni să vină la măcinat. Dacă mai vin doi, trei săteni pe săptămână. Gheorghe Opirș a cheltuit peste 100 de milioane vechi pentru reconstrucția vâltorii care pune toate echipementele în mișcare: moara, piua, joagărul. Le-a făcut singur, devenind astfel cunoscut în zonă, dar nu numai.

În schimb, turiștii sunt curioși. Vin, văd amsamblul din lemn unic în țară, beau o horincă sănătoasă sau o afinată aromată, se fotografiază cu poarta maramureșeană și îl ascultă pe Gheorghe Opriș cântând. Acesta și-a confecționat o tobă aparte care îi acompaniază versurile tradiționale și moderne care se întrec în rimele lui. Cântă despre iubire. „Cum altfel?”

Soția își face apariția. „Măi, dacă nu te luam eu, cine te mai lua și pe tine?”, spune aceasta, în glumă. Le aduce turiștilor o tava mare cu plăcinte delicioase. Gheorghe Opriș îi servește cu horincă. Pe fete le iartă, oferindu-le afinată. Își prezintă sticlele ornate cu grijă. Apoi, cântă din nou. Povestește cum și-a cunoscut soția: „Avea vreo 10 ani când am văzut-o prima dată. Era atât de frumoasă că mi-am promis că nu dacă mă voi însura vreodată numai cu fata asta o să se întâmple. Am așteptat-o zece ani, timp în care am fost logodit de șase ori. Tot la ea m-am întors”, spune acesta.

Doamna Opriș, micuță de statură, îmbrăcată într-o fustă maramureşeană neagră cu floricele albastre, asotată cu basmaua și cu bluza roz, și-a păstrat și acum, odată cu trecerea timpului, trăsăturile frumoase și chipul senin. „Vai și amar de capul tău! Ce te făceai tu fără mine?”, îi spune soțului în timp ce acesta o privește cu admirație. Cântecul continuă.

Cei doi nu au pensie. Trăiesc din banii ce îi câștigă de pe urma vâltorii, din vânzarea horincii, a afinatei, a lucrurilor țesute de soție, care a transformat casa mare într-o adevărată expoziție de țesături tradiționale, dar și din vânzarea sticlelor ornate cu sculturi de lemn în miniatură. Gheorghe Opirș este foarte priceput. Lemnul îl ascultă și imediat ia forma pe care mintea lui a imaginat-o, iar mâinile au dictat-o în multele ore de muncă pe care le petrece în atelier.

„Poarta am terminat-o recent. Mai am câteva în plan, dar acum m-am oprit că vine nunta băiatului. Tot încerc să găsesc și eu pe cineva să îmi vină de ucenic. L-aș învăța pe gratis tot ce știu doar ca să mă asigur că tradiția merge mai departe. Da nu prea le mai place tinerilor să muncească acum. Le place să nu facă mai nimic și să câștige bani. Mă bucur în schimb că măcar cei de pe aici au înțeles că tradiția e importantă și nu își mai contruiesc vile sofisticate. Parcă s-a mai întors lumea la casele tradiționale, la lemn, la ornamente specifice zonei. Asta mă bucură enorm”, spune meșterul.

Sticlele de horincă le stilizează cu drag, iar imaginația nu îi lipsește. În timp ce lucrează, compune versuri și cântă.

Pentru că au simțit potențial zonei, Gheorghe și cu soția sa au decis să ridice o pensiune, astfel încât cei care vin să viziteze comorile din curtea lor, să poată rămâne mai multe zile, să guste mâncarea gătită, plăcintele, să se bucure de ceea ce oferă natura, de tradiții, să se deconecteze de la viața agitată de dincolo de dealurile care le protejează gospodăria.

Deschiși la minte, cei doi nu judecă pe nimeni, fiind la fel de amabili și ospitalieri atât cu românii, cât și cu străinii care au alte obiceiuri, alte tradiții. „Eu i-am spus și băiatului meu. Du-te și te leagă de lume. Nu sta singur. Chiar și dacă își găsea o negresă prin America pe unde a umblat el câțiva ani, nu mă deranja. Important e să se înțeleagă ei doi. Ce mândră aș fi fost eu cu nepoțeii mulatri prin sat. Nimeni nu ar fi avut ca mine!”, spune doamna Opriș.

„Lucrăm și la pensiune. Vom avea câteva camere aranjate în stil tradițional. Turiștii vor putea vedea vâltoarea, le voi arăta cum funcționează. Îi învăț să își sculpteze dacă vor, nu e problemă. Zona e frumoasă, aerul curat. Cine nu are poftă de mâncare, poate bea puțină horincă din poartă”, spune bărbatul.

În timp ce acesta povestește, o familie echipată în port tradițional trece pe stradă. Mama, însărcinată, poartă ie și fustă înflorată. Coasa o transportă sprijinită de umăr. Un copil de trei, patru ani, rumen în obraji, o ține de mână, cântând voios. Tatăl și celălalt copil mai mare merg în spate. Tatăl poartă pălărie din paie, ie bărbătească, iar copilul tricou. Duc merindele într-o sacoșă maro, realizată din material de pânză și piele. Tatăl își duce coasa în mână, în timp ce băiatul cel mare se joacă cu o minge.Trec voioși prin fața porții noi de lemn, după ce și-au petrecut dimineața la coasă. Dau binețe, apoi se pierd în soare, rumenindu-și și mai mult obrajii. După un timp, trec alte două doamne cu batic și fuste înflorate. Admiră poarta, după care merg spre casele lor. „Mâine vin să cumpăr horincă! Mai ai?”, spune un trecător. „Mai am, dar nu multă tare, că e nunta la băiat. Hai la nuntă și bei cât poftești!”, spune artistul popular.

La nuntă e invitat tot satul, plus rudele fetei. „Cred că vom avea vreo 1.000 de persoane. Dacă nu ne ajunge băutura, împrumutăm, ce să facem? Avem și vin pus de o parte pentru eveniment. Va fi mare veselie aici”, explică acesta.

Turiștilor le-a pus totuși de o parte câte o sticlă de horincă specială, care conține o sculptură în miniatură. „Folosesc lemn de dud, prun, plop și paltin. Așa, horinca primește o aromă mai puternică, dar și o culoare mai intensă, mai frumoasă. De zece ani mă ocup de astfel de sculpturi. Merg pe la târguri. Sunt care vor să cumpere doar sticlele, sunt care nu le iau fără horincă. Depinde de fiecare”, spune acesta.

Prețul unei sticle variază între 10 lei (fără horincă) și 40 de lei (cu horincă făcută în curtea din satul natal).

[maxgallery id=”99154″]