Uniunea Europeană 2.0, refondată sub patronajul Germaniei. Opţiuni grele la orizont pentru naţiunile Europei

Puncte cheie:

• Cu mult înainte de Brexitul din 23 iunie, Uniunea Europeană dădea semne obiective de uzură politică, economică, socială şi culturală, dincolo de pretenţiile subiective ale britanicilor la un statut special şi de dorinţa lor evidentă de a profita doar de avantajele Pieţei Comune, fără asumarea costurilor participării Regatului Unit la politicile comune ale organizaţiei;
• Succesiunea de crize ale Uniunii semnala de câţiva ani, aşa cum am mai spus, nevoia unei relegitimări, a unui „discurs refondator”[1] (în sensul unei noi platforme de încredere, adaptată intereselor şi condiţiilor secolului XXI), a unui concept politic proaspăt şi a unor politici revizuite, care să reinventeze Ideea Europeană pe înţelesul generaţiilor de vest-europeni lipsiţi de memoria celui de-al doilea război mondial (adică pentru toţi cei de acum) precum şi al primei generaţii de est-europeni fără memoria comunismului (cei sub 30 de ani);
• Din păcate, adoptarea unui nou Tratat este imposibilă în contextul politic actual, deteriorat la cote de avarie, ceea ce întreţine cercul vicios al Uniunii Europene. Pot fi luate în considerare deocamdată numai măsuri care respectă actualul Tratat de la Lisabona, semnat în 2007 şi intrat în vigoare la 1 decembrie 2009;
• Istoric vorbind, Europa se află la sfârşitul unui ciclu şi începutul altuia nou, prin epuizarea resurselor de atractivitate ale Paradigmei Integrării, respectiv din perspectiva revigorării naţionalismelor, care deschide posibilitatea intrării într-o nouă eră a dezintegrării europene;
• În acest punct, opţiunile noastre ca europeni se despart: unii vor lua calea emoţională a naţionalismului, crezând că naţiunea (aşa mică şi limitată cum apare ea pe continentul european, în raport cu naţiunile uriaşe ale lumii) mai poate fi structura socială şi politică de bază pentru înfruntarea competiţiei dure din secolul XXI, alţii vor asuma raţional că Europa, în fond cel mai mic şi îmbătrânit continent (la propriu şi la figurat), poate rezista fluxurilor şi presiunilor economice şi populaţionale în creştere dinspre Orient numai printr-un proiect unitar, integrat;
• După Brexit, Germania s-a oferit să preia conducerea (re)impulsionării Proiectului European, practic al înfiinţării unei Uniuni Europene 2.0, probabil mai mică dar mai pragmatică, mai eficientă şi mai fermă decât cea actuală. Franţa şi Italia sunt, cel puţin în acest moment al demersului, alături de Germania, ca state fondatoare ale Comunităţii Europene. Totuşi, marile probleme structurale legate de datoriile imense şi de deficitele publice, de coerenţa internă slabă şi de competitivitatea îndoielnică a ţărilor din Sudul Europei (regiune superpozabilă, în mare parte, cu statele asistate din grupul PIIGS), precum şi idiosincraziile culturale ale ţărilor mediteraneene la ideea dominaţiei germane, ne fac să ne gândim că, pe termen lung, cel mai probabil Germania îşi va găsi aliaţi mai compatibili cu etosul prusac în Nordul şi eventual Centrul continentului, în fostele regiuni care au aparţinut cândva Sfântului Imperiu Romano-Germanic, plus ţările care vor decide că e preferabil să meargă pe această cale (deci în siajul Berlinului), decât să pornească într-o aventură solitară „pe mare”, de tip britanic;
• Decizii grele urmează să fie luate în anii următori în Europa, cu puternice componente strategice şi cu impact pe termen lung. Trebuie făcute curând opţiuni dificile, fie de continuare a integrării economice şi politice, chiar cu preţul unui rol dominant al Germaniei şi al acceptării unei noi limitări a suveranităţii naţionale, situaţie neconfortabilă pentru tot mai mulţi dar inevitabilă în acest scenariu, fie de îmbrăţişare a „noului” discurs suveranist, naţionalist şi conservator care îşi face loc în diferite ţări ale Uniunii, inclusiv în Europa Centrală, prevestind coagularea unui viitor curent anti-german şi distrugerea completă a Uniunii Europene ca bloc politic şi economic, spre marea satisfacţie a Rusiei lui Putin. Mă tem că o soluţie de mijloc nu va exista. Există însă şi un scenariu chiar mai rău decât cele două variante de mai sus, acela în care Germania însăşi devine anti-UE, caz în care, distinşi cititori, totul s-a terminat aici în Europa iar singurul lucru pe care l-ar mai putea face aceia dintre noi care nu se simt prea bătrâni dar ştiu ce urmează este să ia drumul „lumii noi”, spre însorita Australie, cât mai departe de infernul protecţionismelor şi naţionalismelor redeşteptate.

 

*

 

La dreapta sau la stânga spectrului politic, în variantele ideologice moderate ale acestor „etichete”, toate vocile care se pronunţă astăzi pe scena publică spun în esenţă acelaşi lucru, anume că Uniunea Europeană trebuie reconceptualizată, refondată, reconstruită, reînsufleţită, reajustată funcţional în acord cu interesele şi nevoile unor generaţii pe care Proiectul de Pace Schuman-Adenauer din 1950 nu le mai convinge. Totuşi, la fel de adevărat este că o reformă de substanţă şi nu doar stilistică a Uniunii nu este posibilă fără un nou Tratat, iar un astfel de tratat, realist vorbind, nu poate fi adoptat în următorii 2-3 ani, având în vedere calendarul retragerii Regatului Unit din instituţiile comunitare (presupunând că Parlamentul britanic va da curs referendumului şi va vota legea de ieşire) precum şi al alegerilor din Germania şi Franţa, programate în 2017.

După ce Marea Britanie şi-a luat lumea în cap şi a plecat din sistemul reglementărilor birocratice de tip Bruxelles, iar marile oraşe franceze arată tot mai mult a periferii ale Magrebului păzite de armată şi aflate sub „stare de urgenţă”, a devenit limpede că singura putere care mai poate încerca să repornească motorul european este Germania. Chiar şi acolo lucrurile sunt oarecum incerte, sub ameninţarea moderată ca risc a AfD (Partidul „Alternativa pentru Germania”), dar perspectiva unei basculări spre o opţiune eurofobă nu este totuşi iminentă.

Imediat după confirmarea succesului taberei pro-Brexit, reuniunea de la Berlin a troicii Germania-Franţa-Italia, şi apoi Consiliul European recent încheiat, au încercat să aducă o picătură de speranţă pe marea tulburată a Europei şi să liniştească pieţele intrate în trepidaţie. În esenţă, ideea de a arăta că trei ţări fondatoare importante sunt hotărâte să ducă mai departe Proiectul European şi să-l actualizeze, a fost bună. Sunt menţionate în declaraţia finală de la Berlin dimensiunile de apărare, economică şi de tineret. În privinţa ideii de apărare europeană comună, am fost şi rămân sceptic, nu numai pentru că se caută iarăşi o soluţie de securitate fără Statele Unite (mare greşeală şi naivitate a europenilor, când există NATO), dar, mai nou, şi fără Marea Britanie, principala putere militară a Europei. În schimb, economia şi tineretul (mai ales educaţia) sunt două elemente cheie care se pot afla la temelia setului de politici comune ale noului profil al Uniunii.

Dacă, incontestabil, Franţa a inspirat politic, în anii ‘50, începutul integrării europene, actuala Uniune fiind, în esenţă, un construct intelectual de sorginte franceză, Germania venind la vremea respectivă la discuţii cu capul plecat, a sosit acum momentul ca Uniunea Europeană 2.0 să fie recreată (sau, dimpotrivă, desfiinţată) de o Germanie a cărei economie aflată într-o continuă şi robustă creştere a adus funcţionarea Europei unite la mâna unei singure mari puteri continentale. Inclusiv din acest punct de vedere, retragerea Marii Britanii este o greşeală, pe care sunt convins că britanicii vor ajunge să o înţeleagă curând.

Dar să nu trăim cu iluzia că Brexitul este singura problemă a Uniunii Europene. Încercând o generalizare uşor riscantă, aş spune că dificultatea procesului decizional, prin tot mai complicatul joc democratic şi procedural, prin fragmentarea politicii, prin multitudinea intereselor şi opţiunilor şi prin combinarea palierelor politice diferite (european, naţional şi chiar regional), face ca transferul posibilelor soluţii de redresare în practici administrative, al implementării unor programe de reforme, al transparenţei şi guvernării eficace să fie mult întârziat.

În Uniunea Europeană se guvernează tot mai greu, la toate nivelurile. Nu numai la Bruxelles sunt dezacorduri multiple şi, în consecinţă, decizii lente şi slabe (firesc, la o Uniune de 28 de state membre), ci şi în capitalele ţărilor componente. Fragmentarea sistemului de partide şi apariţia unor forţe noi, chipurile „anti-sistem”, care aspiră de fapt la a lua locul celor din mainstream în parlament şi guvern (nimic ilegitim, în fond, în această competiţie pentru putere), complică serios lucrurile. Iată, Spania este din decembrie anul trecut fără guvern cu drepturi depline, şi a făcut acum, a doua oară în şase luni, alegeri parlamentare, dar formarea unei majorităţi funcţionale şi învestirea unui cabinet este în continuare incertă. Belgia a stat doi ani cu guvern interimar. Grecia a avut mult timp probleme de majoritate. În Olanda, sprijinul partidului de extremă dreapta este uneori indispensabil guvernului. Austria caută cu disperare, după demisia cancelarului social-democrat, o soluţie de guvernare, în condiţiile în care cele două mari partide tradiţionale sunt la pământ iar extremiştii de la Partidul Libertăţii erau la un pas de a câştiga preşedinţia republicii. În Franţa a crescut Frontul Naţional. Să vedem cine şi cum va forma majoritatea parlamentară în România, în decembrie anul acesta. În 2017 urmează alegeri cruciale în primele două ţări ale Uniunii, respectiv Germania (sfârşitul lui septembrie) şi Franţa (în aprilie şi mai).

Indiscutabil, momentul politic pe continent este cel mai dificil de la formarea Comunităţii Europene, în anii ‘50. Se produce o schimbare de generaţii politice, de valori, de teme, de platforme de discurs. Cu sau fără Marea Britanie (căci se speculează inclusiv varianta dâmboviţeană ca Parlamentul de la Londra să nu dea curs referendumului), ceva trebuie făcut pentru a salva Uniunea. Schemele vechi nu mai funcţionează, nu mai produc satisfacţie suficientă sau deloc unei generaţii contestatare, neîncrezătoare, dar care profită din plin (de cele mai multe ori fără să conştientizeze), de facilităţile de tot felul create de sistemele clasice, deci de Uniunea Europeană cea atât de criticată. În aceste condiţii, planul Germaniei de resuscitare a Uniunii, de trecere la o etapă avansată a integrării, cu accent pe livrarea de performanţe în serviciul cetăţeanului, nu poate fi decât binevenit şi salutat, chiar dacă este primit peste tot cu un optimism rezervat.

[1] http://www.contributors.ro/global-europa/criza-de-legitimitate-si-nevoia-unui-discurs-refondator-al-uniunii-europene/