Revoluţia franceză: drumul spre “Liberté, égalité, fraternité”

Tabloul lui Eugène Delacroix, “La liberté guidant le peuple” reprezintă o imagine asociată cu Revoluţia Franceză, chiar dacă a fost pictat abia în 1830, înfăţişând alte revolte din Paris.

De cele mai multe ori şi în cele mai multe ţări, istoria s-a scris cu sânge, iar schimbările au venit în urma unor evenimente mai puţin fericite. Trecerea de la “vechi” la “nou” şi “modern” s-a făcut arareori lin, în pace şi înţelegere. Este şi cazul democraţiei franceze, născute în urma unor ani tumultuoşi de la sfârşitul secolului 18. Vorbim, desigur, despre Revoluţia franceză, un eveniment hotărâtor pentru istoria poporului francez şi chiar pentru istoria Europei, care a marcat ruptura de vechiul regim, de monarhie, de influenţa Bisericii, şi apariţia democraţiei, respectiv celebrele “libertate, egalitate, fraternitate” (“Liberté, égalité, fraternité”).

Începutul Revoluţiei

Se consideră că data de 4 mai 1789 marchează începutul Revoluţiei franceze, atunci când s-a convocat, la Versailles, Adunarea Statelor Generale.

Dar până la acest moment, trebuie să înţelegem care era contextul social şi politic, atmosfera din societatea franceză. Era secolul 18, iar francezii erau împărţiţi în ordine sau stări, adevărate caste. Cei mai puternici aparţineau primei stări – clericii. Urmau nobilii şi apoi restul lumii, respectiv burghezia, ţăranii şi muncitorii din oraşe. Primele două “caste” se bucurau de privilegii nenumărate, în timp cei ultima şi cea mai puţin avută suporta taxe şi impozite, pentru a-i susţine pe primii. Deloc surprinzător, aşadar, a crescut resentimentul celor din a treia categorie, şi pe fondul războaielor anglo-franceze, care sărăciseră şi mai mult poporul. Apariţia ideilor iluministe a pus, cum se spune, paie pe foc – au apărut tot mai multe cereri imperative de schimbare şi reforme, pentru redresarea statului şi pentru protejarea cetăţenilor.

În această atmosferă s-au întrunit pe 4 mai 1789, la Paris, Stările Generale (formate din reprezentanţi ai aristocraţiei, clerului şi burgheziei). Apoi, lucrurile au degenerat rapid, pentru că întrunirea nu a avut niciun rezultat concret sau mulţumitor pentru cetăţeni. Reprezentanţii Stării a treia s-au organizat într-o auto-numită Adunare Naţională şi au pornit revoluţia, pe 17 iunie. La presiunea străzii, regele Ludovic XVI le-a cerut clericilor şi aristocraţilor să se alăture Adunării Naţionale, care se declarase un organ cu putere constituţională (Assemblée nationale constituante), pe 9 iulie. În aceeaşi lună au început să apară primele victime ale furiei străzii, în special din rândul nobililor, dar şi cetăţeni obişnuiţi.

Căderea Bastiliei

Unul dintre punctele culminante ale Revoluţiei a avut loc pe 14 iulie 1789, atunci când cetăţenii din Paris au luat cu asalt şi au distrus Bastilia, închisoarea de stat care, în ochii lor, era un simbol al vechiului regim, pe care îl detestau. Acesta este considerat şi momentul începerii adevăratei revoluţii şi este aniversat ca Zi Naţională a Franţei. Trei zile mai târziu, tricolorul albastru-alb-roşu a devenit emblema Revoluţiei.

Ziua naţională a Franţei se sărbătoreşte în fiecare an la 14 iulie şi aminteşte de căderea Bastiliei, în urma asaltului de la 14 iulie 1789. În ochii revoluţionarilor, Bastilia era simbolul oprimării şi al tiraniei monarhice.

Pe 26 august 1789 a apărut Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, cu 17 articole care proclamau libertatea şi egalitatea în drepturi, dar şi dreptul la proprietate şi la apărare împotriva oprimării pentru toţi cetăţenii. Acest document este considerat unul crucial pentru evoluţia către Europa Modernă, inspirând apoi şi alte state.

Primul an al Revoluţiei mai este clasificat drept “prima etapă” şi a avut, pe scurt, următoarele repere principale: preluarea controlului de către membri celei de-a treia stări, asaltul asupra Bastiliei, aprobarea Declaraţiei Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului în luna august şi un marş al femeilor către Versailles care a forţat curtea regală să plece la Paris, în octombrie. Un eveniment central al primei etape a fost desfiinţarea feudalismului, taxelor, instanţelor şi privilegiilor feudale, la 4 august 1789.

Declarația Drepturilor Omului și ale Cetateanului

Duşmanul comun: Biserica

Cea mai importantă voce în această primă fază şi una dintre figurile centrale ale Revoluţiei a fost Honoré Gabriel Riqueti de Mirabeau, aristocrat cu un mare talent în oratorie. El a înaintat, la 2 noiembrie 1789, o moţiune în urma căreia Adunarea a confiscat şi a naţionalizat proprietăţile Bisericii.

În perioada octombrie-noiembrie s-au înfiinţat la Paris cluburile politice, după modelul britanic. Acestea au fost organizate în jurul personajelor principale ale Revoluţiei, astfel: moderaţii Feuillants (în jurul marchizului de Lafayette), Cordelierii radicali (în jurul lui Danton, Desmoulins şi Marat) şi iacobinii, cei mai radicali (în jurul lui Robespierre, Saint-Just şi Couthon). Toate aceste cluburi formau “Sfânta Ligă a Revoluţiei” şi aveau un duşman comun: Biserica. Franţa era un stat profund religios, iar Biserica acelor vremuri controla totul. Religia catolică îngloba 95% din populaţie şi controla autoritar celelalte confesiuni, care abia dacă aveau dreptul să existe. Episcopii catolici deţineau cele mai multe posturi ministeriale, având cea mai importantă putere politică, sprijiniţi direct de rege. De aici au apărut nemulţumirile burgheziei, o clasă politică şi socială în continuă dezvoltare, care abia aştepta un moment prilenic să ajungă la putere.

De asemenea, clerul deţinea şi o putere economică şi socială – între 20 şi 40% din domeniul funciar al Franţei era ocupat de domeniile clericale. Însă preoţii de rang inferior nu aveau acces la astfel de privilegii, deci nemulţumiri au apărut şi în interiorul acestei “caste”. În final, aceştia din urmă au primit salarii, dar asta a dus la un dezechilibru economic, din cauza creşterii inflaţiei.

Revoluţia franceză reprezintă o serie de revolte sociale şi politice radicale din Franţa, în perioada anilor 1789-1799, care a afectat profund istoria modernă a Franţei/ Foto: Tablou de Pierre-Gabriel Berthault, aflat la muzeul Carnavalet din Paris

A doua etapă a Revoluţiei

Următoarea etapă a Revoluţiei franceze a fost dominată de lupte pentru aplicarea reformelor majore, între diverse grupări liberale şi susţinători de dreapta ai monarhiei.

Începând cu 15 ianuarie 1790, Franţa a fost reîmpărţită în 83 de departamente (départements) cu graniţe fixe şi capitală proprie. Pe 13 februarie au fost desfiinţate toate mănăstirile şi ordinele religioase, iar în iunie au fost anulate nobilitatea ereditară, titlurile şi însemnele aristocraţiei. Orice francez rămânea doar cu numele de familie, ca un cetăţean obişnuit, fără alte titluri. Şi preoţii au fost aduşi “în rândul lumii”, în noiembrie: s-a instituit Constituţia Civilă a Clerului, care îi punea pe clerici la egalitate cu civiliii şi îi obliga să depună jurământ de loialitate faţă de Constituţie. Aproape jumătate dintre preoţi au refuzat să facă asta, mulţi au fugit, alţii au fost persecutaţi sau ucişi.

Pe 17 iulie 1791, însăşi imunitatea regelui a fost contestată, în cadrul unui protest organizat de iacobini pe Champs de Mars. Maeştri ai manipulării, iacobinii conduşi de Robespierre au transformat protestul într-un masacru, căruia i-au căzut victime 50 de oameni. Acest moment a dus şi la o scindare în interiorul grupării, între moderaţi şi radicali.

Maximilien de Robespierre era avocat şi a devenit membru al Adunării Naţionale în 1789. Ascensiunea sa a fost rapidă, în 1791 fiind ales preşedinte al Clubului Iacobinilor. Programul său radical ataca monarhia şi pe adversarii girodini. Şi-a consolidat treptat puterea, a ajuns să domine Comitetul Salvării Publice şi să coordoneze Teroarea iacobină – eliminarea radicală a opoziţiei în Franţa, prin mijloacele legii marţiale. Simbolul Terorii iacobine este ghilotina, instrumentul morţii în timpul Revoluţiei.

Maximilien Robespierre, conducătorul iacobinilor şi coordonatorul Regimului Terorii

Dictatura impusă de Comitetul Salvării Publice în timpul „Terorii”, din 1793 până în 1794, a lăsat în urmă până la 40.000 de morţi în interiorul Franţei; dar, pe de altă parte, a abolit sclavia în colonii şi a asigurat graniţele noii republici.

Sfârşitul regelui şi al Revoluţiei

Îngrijorat de situaţia instabilă din ţară şi asaltat – chiar şi în palatul său – de către protestatari, regele Ludovic al XVI-lea a căutat soluţii, cerând ajutor inclusiv din afară. Corespondenţa sa a fost, însă, descoperită, iar la 11 decembrie 1792 a fost trimis în judecată pentru trădare. După îndelungi discuţii şi votări, pe 16 ianuarie1793, Ludovic a fost condamnat la moarte, cu o majoritate de 361 la 360. Dacă propriul său văr a votat pentru execuţie, girondinii s-au opus. Regele a fost ghilotinat pe 21 ianuarie 1793, la Paris. A urmat regina Maria Antoaneta, pe 16 octombrie, în acelaşi an.

În anul următor, pe 10 iunie 1794, s-a ajuns la apogeul Terorii iacobine, prin adoptarea unei legi care extindea aplicarea pedepsei cu moartea în cazul tuturor crimelor împotriva Republicii. Nu a mai durat mult până ce au apărut primele revolte împotriva lui Robespierre, care a căzut şi el victimă ghilotinei, pe 28 iulie. Iacobinii moderaţi au preluat puterea, iar legea Regimului Terorii a fost abrogată.

Parisul a intrat în sărbătoare după sfârşitul Terorii iacobine, care a însemnat şi eliberarea din închisoare a numeroşi deţinuţi. Era deja 1795, iar statul francez era condus de un Directorat, un consiliu executiv care a rezistat la putere până în 1799, considerat ultimul an al Revoluţiei.

Pe 9 noiembrie 1799 a venit la putere, în urma unei lovituri de stat, Napoleon Bonaparte, care a instituit apoi Consulatul şi mai târziu Imperiul – scriind un alt capitol marcat de conflicte în istoria Franţei.

Până la acest moment însă, Revoluţia schimbase profund societatea franceză, înlăturând privilegiile aristocraţilor şi ale liderilor religioşi. În jurul Franţei, transformările au dus la apariţia primelor republici şi la primele democraţii. Toată lumea adoptase formula sacră: „Liberté, égalité, fraternité”.

Ghilotina, inventată de medicul Guilotin, a fost folosită pentru prima dată la 25 aprilie 1792. În urma unei hotărâri adoptate pe 3 mai 1792, decapitarea devenea metoda “oficială” de executare a pedepsei cu moartea. Ghilotina a fost instrumentul morţii în timpul Revoluţiei şi un simbol al Terorii Iacobine. Printre cele mai celebre victime ale ghilotinei au fost regele Ludovic XVI, Maria Antoaneta şi însuşi Robespierre.

Căderea Bisericii

La nivel ideologic, Revoluţia franceză a avut rădăcini iluministe. La bază a stat conflictul dintre puterea laică şi cea religioasă, un conflict alimentat de ideea iluministă că omul nu are nevoie de intervenţia Bisericii şi nici chiar a lui Dumnezeu, pentru că este liber şi este înzestrat cu raţiune.

După expulzarea Ordinului Iezuit din Franţa, în 1764, influenţa catolicilor a început să scadă în domenii precum educaţia şi cultura. Iar unde a scăzut Biserica, a crescut influenţa intelectualilor iluminişti, precum Voltaire sau Rousseau, care vor fi luaţi ca modele. Pornind de la toate aceste elemente, care s-au adunat, s-a ajuns la dorinţa creării unui stat laic francez şi chiar la decreştinarea Franţei, după cum scriu unii istorici.

După ce a fost publicată “Declaraţia drepturilor omului”, la 26 august 1789, Biserica catolică şi-a pierdut statutul de autoritate religioasă absolută, nemaifiind religie de stat – pentru că “Declaraţia” acorda libertate tuturor confesiunilor religioase. Mai târziu, în 1793, toate cultele creştine au fost interzise. Sute de clerici, de diverse ranguri, au fost masacraţi în anii Revoluţiei de mulţimile furioase sau executaţi. La putere au ajuns îndeosebi revoluţionari atei, precum Danton, conducătorul girondinilor, sau Robespierre, liderul iacobinilor. Iar cultele revoluţionare ale Raţiunii şi Fiinţei Supreme au avut incredibil de mulţi susţinători, în Paris şi în zona centrală a ţării.

La 14 iulie 1795, “La Marseillaise” a devenit oficial imnul naţional al Franţei. Melodia a fost compusă (text iniţial şi muzică) de Rouget de Lisle, la Strasbourg, în noaptea de 25/26 aprilie 1792, după declararea războiului cu Austria. Titlul iniţial a fost “Chant de guerre pour l’armée du Rhin” (“Cântecul de război al armatei de pe Rin”). Numele “La Marseillaise” s-a popularizat după ce imnul a fost cântat pe 30 iulie 1792, de soldaţii republicani din Marsilia la intrarea lor în Paris.
Foto: La Marseillaise, altorelief de pe Arcul de Triumf din Paris, de François Rude

După căderea Regimului Terorii, totuşi, majoritatea provinciilor au revenit la creştinism. Însă Biserica şi-a pierdut pentru totdeauna puterea politică şi economică în statul francez.