Atacul sinucigaș din Lahore, prin ochii unei românce

Atacul sinucigaș din orașul pakistanez Lahore din duminica Paștelui a fost considerat unul dintre cele mai dure atentate din ultima perioadă. În urma acestuia, au murit peste 75 de persoane, iar alte peste 300 de persoane sunt rănite, majoritatea victimelor fiind femei și copii. Atacul a fost revendicat de o fracțiune a talibanilor și a vizat creștinii care sărbătoreau Sărbătorile Pascale. Explozia s-a produs în parcarea Parcului Gulshan-e-Iqbal, la câțiva metri de un parc de joacă pentru copii.

Maria Cristina Marcus, în vârstă de 23 de ani, a ajuns în Pakistan pe 25 martie, cu două zile înainte de atentatul sinucigaș. Românca a absolvit Studiile Militare în cadrul King’s College din Londra, iar în prezent urmează Masterul în Violența, Război și Dezvoltare Internațională din cadrul School of Oriental and African Studies (SOAS). A ales ca destinație pentru practica profesională Pakistanul, unde este voluntar în cadrul Miracle School din Lahore. Tânăra mărturisește că deși autoritățile a fost toată ziua în alertă, așteptând să se întâmple ceva, nu au reușit să oprească nenorocirea. Maria nu a rămas indiferentă la suferința copiilor, astfel că rolul de profesoară nu a mai fost de ajuns. Vizitează zilnic răniții, încercând să le ofere alinare, atât cât poate.

Cum anume se vede atacul din interiorul suferinței, care sunt cauzele care duc la asemenea tragedii, cum își revine societatea pakistaneză după acest eveniment, dar și cum arată viața de zi cu zi a oamenilor de acolo, creștini sau musulmani, vom afla de la tânăra voluntară, care s-a transformat într-un adevărat înger păzitor atât pentru răniți, cât și pentru cei 200 de copii ai sclavilor cărora le predă carte, asta după ce a strâns donații pentru ca micuții să poată învăța în condiții decente.

Reporter: Ai mers ca voluntar în Pakistan. Care este povestea plecării? Ce te-a determinat să faci voluntariat tocmai acolo?

Maria Marcus: Mi-am dorit să merg în Pakistan deoarece la master mă specializez în proiecte de dezvoltare internațională și mi-am ales ca regiune Asia de Sud. De asemenea, studiez intensiv limba urdu, limba oficială a Pakistanului, limbă care este vorbită frecvent și în India, Arabia Saudită, Bangladesh, UK și SUA. Sunt cam 70 milioane de vorbitori nativi de urdu în lume.

Povestea este simplă. Mi-am dorit să merg în Pakistan ca voluntar deoarece am vrut să interacționez cu localnicii și cultura pe care o studiez, să observ cum se trăiește într-un stat islamic, să înțeleg care sunt efectele și cauzele terorismului dincolo de paginile cărților și mai ales să înțeleg mai bine sclavia modernă și beneficiile educației în dezvoltarea societății pakistaneze.

Cei mai mulți colegi își fac practica în state africane. De obicei trebuie să ne focusăm pe țările cel mai puțin dezvoltate ale lumii și Africa este zona preferată a celor care doresc o carieră în domeniul Dezvoltării Internaționale. Pentru mine, Asia a fost mereu mult mai atractivă pentru că India a avut un efect enorm asupra mea după ce acum doi ani mi-am făcut practica de trei luni în New Delhi. Atunci mi-am dorit mult să descopăr cultura și regulile sociale ale Asiei de Sud pentru prima dată. În facultate m-am specializat pe Orientul Mijlociu și Afghanistan, dar prea puțin pe Pakistan și India. Revenind la povestea acestui voluntariat, am ales să lucrez cu Miracle School, o școală care educă gratuit 400 de creștini orfani sau extrem de săraci și 200 de copii care muncesc ca sclavi în faimoasele fabrici de cărămizi ale Pakistanului.

Inițial am dorit doar să vin ca profesor voluntar pentru o lună. Planul era să predau engleză, religie și pictură bizantina copiiilor. Însă, după ce am văzut condițiile copiiilor care învățau pe jos, care împart o carte veche între cinci, șase elevi și care deseori mănâncă o singură masă pe zi, și aceea fiind compusă dintr-o roti (n.r. pâine din făină cu apă) și niște ceapă, am decis că mi-aș dori să strâng niște fonduri pentru ei și să le cumpărăm toate cărțile necesare pentru anul nou. Cu ajutorul unor români, englezi și pakistanezi frumoși am reușit să strâng 2.200 de lire într-o lună. Prima donație impresionantă de 500 de lire (n.r. 3.000 lei) a venit de la un musulman pakistanez care a spus că nu-l deranjează ca micuții sunt creștini și că în religia lui caritatea este extrem de importantă. Al doilea a fost părintele meu duhovnic, părintele Sorin Grecu de la Parohia Tuturor Sfinților din Londra. Biserica a donat tot 500 lire. A treia donație care m-a impresionat enorm a fost din partea familiei Teodorei Maftei, care a decedat în Israel, la câteva zile după incendiul din Colectiv.

În total au donat 65 de oameni cărora le mulțumesc din tot sufletul. Acum Miracle School are cărți, scaune și rechizite pentru toți elevii. Cincizeci de mame care trăiesc în sclavie au primit rații de alimente și am oferit traininguri educative tuturor profesorilor. Eu cred cu tărie că fiecare tânăr ar trebui să se implice în acțiuni de voluntariat. Voluntariatul te dezvolta pe toate planurile: educațional, emoțional, intelectual, social și profesional. Eu am făcut voluntariat prima dată la doisprezece ani. Nu este niciodată prea devreme să începi și sfătuiesc toți părinții să își educe copiii să ajute oricând pot, fără să aștepte nimic la schimb.

Reporter: Ai fost în Lahore în timpul atacului terorist din parcul de joacă. Cum s-a întâmplat totul, dacă ar fi să dăm pagina înapoi la acele momente? 

Maria Cristiana Marcus: Era duminica în care pakistanezii creștini sărbătoreau Învierea Domnului. Autoritățile erau în alertă, deoarece extremiștii lovesc relativ des în timpul sărbătorilor religioase. În ultimii ani mai multe biserici creștine au fost bombardate în timpul slujbei ucigând zeci de oameni. Cu alte ocazii, sate creștine au fost incendiate, copile creștine violate, creștini arși de vii.

Persecuția minorităților religioase este o realitate tristă a Pakistanului. Aceasta persecuție se întâmplă în principiu din cauza analfabetismului. Jumătate din populația Pakistanului nu poate citi și scrie. Iar în regiunile unde sunt formați teroriștii, rata educației este scăzută până la 10%. Vă puteți imagina ca liderii religioși locali, la rândul lor foarte slab educați, pot foarte ușor să denatureze și să manipuleze tinerii.

Puștiul care s-a aruncat în aer în parc omorând peste 30 de copii și rănind alte câteva sute, era la rândul lui aproape un copil: avea douăzeci de ani. Un tânăr needucat și fără acces la informație poate fi îndoctrinat foarte ușor. Apoi lumea trebuie să înțeleagă și caracterul tribal al Pakistanului. Cele mai multe necazuri vin din interiorul triburilor care trăiesc în primul rând în acord cu identitatea lor tribală veche de mii de ani (care deseori se află în antiteză cu învățăturile islamice), abia apoi cu Islamul și doar în ultimul rând cu statul Pakistan. Atacurile cu drone ale americanilor asupra zonelor tribale autonome din Nord-Vestul Pakistanului, aflate la granița cu Afganistanul, au creat un val de răzbunare din partea acestor triburi montane a cărui cod de onoare este construit pe trei legi fundamentale: ospitalitate, răzbunare și proprietate (pământ, avere și femei).

Răzbunarea unui pastun poate dura generații și de aceea îmi este teamă că destabilizarea zonelor tribale va crește nivelul de violențe comise în Pakistan și peste hotare. De această dată, atacul a fost în schimb unul motivat religios. Gruparea teroristă afiliată Talibanului, Jamat ul Ahrar,  a explicat că ținta sinucigașului au fost bărbații creștini. Declarația este cel puțin ipocrită, deoarece în societatea tradițională pakistaneză, bărbații foarte rar se află în parc alături de copii. Drept urmare aproape jumătate din victime au fost copii și femei musulmani. Din 76 de oameni decedați numai 14 au fost identificați drept creștini. Așadar aproximativ 80% din victimele care au decedat au fost musulmani.

Reporter: Cum a fost perceput atacul? Cum au acționat forțele de ordine? Cât de rapid s-au mobilizat salvările?

Maria Marcus: Populația a fost furioasă pentru lipsa de securitate din ziua Sfintelor Paști, zi de mare alertă în Pakistan. La slujba de Înviere se intră ca la aeroport și zona era patrulată continuu de militari. La fel și în malluri și lângă obiectivele turistice. Din păcate, acest parc, fiind frecventat des de oameni mai săraci, nu a fost securizat deloc în ziua de Paști. După atac, serviciul de urgență a acționat impecabil, zeci de ambulanțe ajungând în mai puțin de șapte minute în parc. Generalul Musraf a modernizat acum câțiva ani serviciul de ambulanțe și acum a salvat zeci de vieți. Mai mult de 300 de oameni au ajuns la mai multe spitale din Lahore.

Pakistanezii s-au unit impecabil și mii de cetățeni, musulmani și creștini deopotrivă, stăteau la coadă și la trei dimineața să doneze sânge. Un important activist și avocat pakistanez le-a transmis teroriștilor că au pierdut în fața unității și iubirii pentru că acum zeci de musulmani donează sânge pentru creștini și viceversa. La spital am văzut și am ascultat atât de multe povești care mi-au demonstrat încă o dată ca umanitatea și dragostea triumfă în fața lașității și a fricii. Am avut pacienți și familii musulmane care m-au implorat să fac o rugăciune lângă patul copilului care respiră numai cu ajutorul aparatelor, am întâlnit voluntari musulmani care sunt zilnic la spital și care m-au rugat să aduc biblii pentru pacienții creștini. Aveam la mine 50 de cruciulițe de lemn lucrate de părinți în Sfântul Munte Athos și începusem să le ofer răniților creștini.

Prietena mea, voluntar care venea la spital zilnic și care m-a văzut oferind cruciulițe, m-a întrebat timid dacă religia îmi îngăduie să îi ofer și ei o cruciuliță cadou. Apoi și alți cinci studenți musulmani m-au rugat să le ofer și să le povestesc despre creștinism. Am fost surprinsă când un băiat musulman mi-a spus că îi place că sunt ortodoxă pentru că simte că tradițiile ortodoxe sunt mai profunde și mistice decât cele protestante sau catolice. Nu îmi venea să cred cât de multe știe despre credința mea. M-am așteptat să întâlnesc o societate în care creștinii sunt discriminați și am întâlnit generația tânără și educată care este curioasă și care dorește să învețe și să se dezvolte.

Pot spune că Pakistanul este o țară a extremelor: pe de-o parte există o minoritate care discriminează și abuzează minoritățile religioase și pe de altă parte avem o societate civilă formată din tineri cu acces la internet, educați la nivel universitar în țara sau în vest și care doresc că Pakistan să progreseze.

Reporter: Cum vezi tu evenimentele? Cum le-ai trăit tu, ca om, ca vizitator, ca voluntar, ca fotograf?

Maria Marcus: Sincer, ne așteptăm. Chiar și când am intrat în biserică mă uităm cu atenție să observ dacă cineva pare a avea o vestă pe sub haine sau dacă cineva se comportă suspect. Deja la 19:30 seara teama îmi trecuse și eu împreună cu restul profesorilor ne pregăteam să ieșim în Lahore. Șeful meu m-a anunțat că a fost o bombă și nu mai putem merge în partea aceea a orașului și că ne vom duce într-un mall securizat.

Pentru mine a fost șocant că după două zile de când mă aflăm în Pakistan să fie o bombă. Teamă nu am pentru că Hristos ne-a cerut să fim curajoși și eu cred că teamă nu este un sentiment creștin, ci dimpotrivă. A două zi începeam școala și mai puțin de jumate din copii au venit. Se simțea teamă în aer. Parcuri închise. Școli închise. Obiective turistice închise. Multora le era teamă. Așa că am anulat ce aveam în programă și i-am rugat pe toți să facă niște felicitări pentru copiii din spital. Le-am spus să deseneze ceea ce simt și să le ofere o rugăciune și un mesaj de încurajare copiiilor care suferă în spital. Am strâns cam 80 de scrisori colorate: „Însănătoșire grabnică”, „Doamne miluiește”, „Iubim Pakistanul”, „Nu ne este teamă” sau „Toți suntem unul” fiind câteva din mesajele copilașilor și adolescenților de la Miracle School din Lahore către copiii internați la Sheik Zeid și Jinnah.

Reporter: Ești voluntar în cadrul spitalului unde sunt internați copilașii răniți în urma atacului. Ai inițiat o campanie pe Facebook prin care dorești să ajuți acești copii. Ce fel de condiții sunt în spitalele de acolo? Cât de dificil este pentru o familie să plătească tratamentele copiilor?

Maria Marcus: În prezent tratamentele sunt plătite integral de către stat. Acest atac nu a fost prevenit de către autorități așa că acum au asigurat cetățenii revoltați că toate tratamentele vor fi gratuite pentru „blast victims”(n.r. victimele exploziei). Pot spune că doctorii au făcut minuni. Condițiile sunt bune, dar avem câțiva răniți care cel mai probabil vor muri datorită lipsei de tehnologie.

Unul dintre cei mai dragi mie este un adolescent, Chand. Prima data ne-am întâlnit la două zile după explozie. Părinții lui m-au rugat să merg la terapie intensiva să mă rog cu el: „Soră, te rog, pe patul 18, este fiul meu Chand. Te rog, o rugăciune”. Majoritatea lumii crede că sunt maică sau misionară creștină. Ei cred că albii nu vor să stea printre săraci și bolnavi. Le-am explicat că sunt profesoară, dar toți mă strigă „soră Maria” sau „domnișoară Maria”. Mă duc la patul lui Chand și un zâmbet larg de sub o mustăcioară abia răsărită mă întâmpina. L-am iubit imediat. L-am strâns tare de mână plină de fire și i-am spus să fie puternic pentru că are multe de făcut. „Câți ani ai Chand?” „16 ani soră” „16 ani… Of Doamne, ce tare ești, eu la vârsta ta stăteam pe Facebook și tu uite, te bați cu bombele”. Îl văd zâmbind. Îi ador zâmbetul. Nu se poate mișcă ușor deloc.  „Chand ce-ți dorești, ce vrei să îți aduc mâine?” „Soră, eu vreau doar să învăț. Și să mă însor, vreau să am o familie creștină. Acum am o familie mai mare, tu ești soră mea acum”.

„Allah hafiz!” (n.r. Doamne ajută!). Am plecat aproape țopăind de bucurie, copilul asta mi-a intrat în inimă. Două zile mai târziu l-au mutat de la terapie intensivă în salonul comun. Starea lui s-a înrăutățit imediat. Primesc un mesaj de la un amic voluntar: „Avem nevoie de șase sticle de sânge A pozitiv. Chand, care este în stare critică”. Ajung la spital cât de repede pot și îl văd pe fratele meu în niște dureri incredibile. Câteva ore mai târziu i-a cedat plămânul. Apoi creierul i-a fost afectat și doctorii l-au programat pentru o nouă intervenție. Un bărbat îmi spune că degeaba îl operează, nu există aparate avansate pentru operații pe creier în Pakistan. Nu vor să admită că sunt depășiți de situație. În plus starea lui era critică, avea sub 5% șanse să trăiască. Nu vreau să accept că marți a fost prima și ultima zi în care l-am putut cunoaște. Din păcate Chand a murit  pe 11 aprilie.

Cât despre restul copilașiilor cei mai mulți au o evoluție pozitivă, mulți dintre cei pe care i-am cunoscut au plecat acasă deja. Aici te lasă să pleci înainte ca vindecarea să fie completă. După ce pericolul a trecut, pot continua tratamentul acasă. Am fost însă surprinsă să văd diferențele din spital. Durerea există, dar speranța domnește în saloanele de arși și amputați. La terapie intensivă e multă durere pentru că majoritatea victimelor sunt în comă. În schimb în restul saloanelor voluntarii au transformat spitalul într-o petrecere. În fiecare seară studenții au organizat câte ceva pentru ai face pe cei mici să uite de dureri: teatru cu păpuși, citim din Biblie sau Coran, facem poze, selfie-uri, desenăm, citim basme, ne jucăm. Au venit și Spiderman, Dora și Batman la copii. De unde în primele zile erau speriați și extrem de triști acum râd cu gură până la urechi de fiecare dată când vrem să facem poze sau să ne jucăm. În spital sunt toate sentimentele umane într-un singur loc.

Reporter: Ce alte cazuri te-au impresionat?

Maria Marcus: Cel mai mult m-a impresionat liderul voluntarilor. Este student și voluntariatul social este activitatea lui principală. La orice oră îl găsești fugind între cele două mari spitale. Râde, filmează și se joacă. Plânge numai cu familiile. Familia uneia dintre victime, o profesoară de liceu, l-a rugat pe el să ceară detalii doctorilor: „Noi nu putem să auzim direct, spune-ne tu dacă scăpa, te implorăm”. Doctorii i-au spus că este ca și moartă. Doar aparatele o mai țin în viață. Tatăl ei a murit. Mama, mătușa și unchiul ei dorm de două săptămâni pe holul spitalului, pe niște covorașe de rugăciune. Amicul meu s-a întors cu inimă strânsă, hotărât să le spună cea mai îngrozitoare veste pe care ei o vor auzi vreodată: fata lor tânără, nu se va mărită niciodată, nu va mai preda, nu va naște copii, nu va mai râde și nu va mai trăi. Cum să îi spui unei mame singure toate acestea? Când a ajuns la ea, chipul plin de speranță al mamei l-a făcut să o mintă: „Totul va fi bine, fata ta e mai bine azi”. Acum este plin de regrete și nu știe cum să își îndrepte greșeala de moment. A hrănit speranța unei femei a cărei copilă nu mai are nicio speranță.

Un alt om și-a pierdut trei copii din șase. Un tată singur a trei fete și-a pierdut o fiică măritată doar de două luni. Fiica mijlocie, Maryam, este la Terapie Intensivă, cu șanse mici. Încă are părul împletit cu pompoanele de sărbătoare. Soră mai mică a scăpat cu răni ușoare. Tatăl lor este un bărbat chipeș, masiv. Un munte de om. Să îl văd plângând și rugându-se a fost extrem de greu pentru mine. Tot ce doream era să îl strâng în brațe să îi iau din durere. Aici nu este permis însă să îi îmbrățișezi pe cei de sex opus. Așa că prietenul meu îl bătea pe spate, îmbărbătându-l cu falsul „Totul va fi bine”.

Altă poveste dragă mie este cea a piciului meu care vrea să devină ofițer și să ucidă toți teroriștii. Numele lui este Awaiz. El mi-a spus că atunci când a simțit explozia și-a dat seamă că este o bombă. Vedeți voi, cum la noi înveți copiii să nu vorbească cu străinii, aici copiii sunt educați cum să reacționeze în cazul unei bombe. Așa că piciul meu îmi spune că atunci când a simțit că îi ia foc tot trupul știa că trebuie să caute pe cineva care să îl ducă la spital. „Și nu ți-a fost frică deloc? Nici măcar puțin, puțin?” , l-am întrebat. „Nu, miss Maria, eu vreau să fiu soldat. Eu sunt foarte puternic”, a spus acesta și cu mâna arsă mă strânge puternic de mână. Nu îmi venea să cred câtă putere avea în trupușorul ăla ars. Dar el zâmbește mereu. La fel și tatăl lui care îl îngrijește. Este cea mai zâmbăreață familie din spital. Este puștiul care vrea poze mereu. „Click me, Miss Maria”. Inițial mie mi-a fost rușine să public fotografiile cu ei. Dar cultură aici este diferită. Pentru ei este o mândrie că au trăit. Și se simt frumoși când pot să râdă în poze. Am Facebook-ul plin acum cu fotografiile copiilor și voluntarilor din spital.

Reporter: Activezi în domeniul educației. Cum e sistemul de învățământ acolo? Ce e diferit față de sistemul nostru? În ce condiții învață copiii? 

Maria Marcus: Este foarte diferit. În primul rând ca și la noi există școli gratuite și școli private. Până acum câțiva ani, copiii născuți în sclavie începeau muncă de foarte mici și nu mergeau deloc la școală. După ani de muncă și lupte ale activiștilor, câteva sute de copii care trăiesc și muncesc în fabricile de cărămizi au câteva școli gratuite. Una din ele este cea unde lucrez ca voluntar,  Miracle School. Copiii se trezesc la 4:00 dimineață, lucrează până la 7:00, apoi vin la școală până la 12:00. după care merg apoi la cărămizi până se întunecă. E o viață foarte grea pentru ei: trăiesc în case de chirpici, nu își primesc leafă pentru munca depusă. Cei mai mulți primesc cam 1.000 de rupii pakistaneze pe luna (6 lire), bani care deseori nu ajung nici măcar pentru hrană.

Restul banilor sunt opriți pentru „datorie”. Chiar în perioada în care am fost eu aici, guvernul a adoptat o lege prin care interzice muncă forțată pentru copii. Mergând cu patronul ONG-ului în fabrică, a fost foarte surprins să vadă că nu mai sunt copiii la muncă, sub soarele fierbinte. Mi-a spus însă că speranțele i-au mai fost înșelate și în trecut și că de fiecare dată „minunea” durează câteva luni după care copiii sunt aduși din nou la muncă. Aparent energia lor îi face foarte productivi pentru patron. De asemenea, copiii sunt folosiți la cuptor, unde mânuțele lor sunt mai potrivite dimensiunilor mici ale cuptoarelor.

Școală este rudimentară. Până acum o lună nu aveau scaune și învățau câte cinci după o carte. Nu îi deranja. Le place foarte mult să învețe și sunt extrem de disciplinați. Din donații am cumpărat scaune și cărți pentru toți cei 200 de copii de la Brick Kiln (n.r. școala de lângă fabrică de cărămizi).

Reporter: Ce visează să devină copilașii cu care ai interacționat?

Maria Marcus: Nu au aspirații mari, mulți nici nu-și cunosc vârstă. Dar toți visează la o viață liberă, la hrană bună și la un viitor diferit de prezent.

Reporter: Ce posibilități le oferă școala, societate pentru a-și putea îndeplini visele?
Maria Marcus: Societatea nimic. Școala, o șansă.

Reporter: Vorbește-ne puțin despre elevii tăi, despre părințiilor. Cât de conștienți sunt că educația poate să le ofere o șansă? 

Maria Marcus: La început părinții nu au văzut rostul școlii și Miracle School a trebuit să negocieze cu părinții. Copiii îi ajută mult la îndeplinirea rației zilnice de cărămizi. Școală le ia timp de patru, cinci ore de la muncă. Dar acum, la câțiva ani de la deschiderea școlii, părinții sunt mulțumiți și nimeni nu se mai opune școlii.

Reporter: În ce limbă te înțelegi cu cei mici? Elevii știu engleză sau te adaptezi tu?

Maria Marcus:  Și, și. Eu vorbesc foarte puțin urdu, așa că de obicei ne înțelegem în engleză, urdu și semne. Dar la școală este relativ ușor pentru că adolescenții știu o engleză de bază deja. La spital mă ajută și ceilalți voluntari cu traducerile.

Reporter: Sub ce forme persistă sclavia acolo? 

Maria Marcus: Sclavia modernă este hrănită de analfabetismul celor care lucrează în sclavie. Mulți patroni spun că acești oameni nu sunt sclavi, ci că sunt obligați să muncească numai până își plătesc datoriile. Cu toate acestea, ei îi mint de ani de zile pe muncitori spunându-le că datoriile cresc pentru că ei trăiesc pe pământul proprietarului. De asemenea, în sezonul ploios când ei nu pot construi cărămizi, se împrumută din nou și datoriile cresc. Desigur nu sunt plătiți niciodată corect pentru muncă depusă și nici nu li se spune sumă datorată. Unii încă plătesc  datoriile părinților și bunicilor. Sclavia a fost interzisă în anii ’90, dar la Brick Kiln se acceptă tacit deoarece este o întreagă mafie. Mi s-a spus că dacă un sclav fuge, este readus de poliție înapoi. Ei nu au hârtii, nu-și cunosc vârstă, nu știu să facă nimic altceva. Asta este viață lor și propietarul îi exploatează pe viață. Acești sclavi pot fi eliberați prin plată datoriilor. Miracle School a eliberat în trecut câteva familii cumpărându-le libertatea. Dar stăpânul nu vinde/eliberează mai mult de două familii pe an. Sumă cerută este undeva între 600 și 800 de lire de familie.

Reporter: Ce te-a impresionat cel mai mult în Pakistan?

Maria Marcus: Este greu de spus. Pozitiv, am fost impresionată de blândețea și ospitalitatea oamenilor. Nu mă simt în pericol. Și bărbații au mult bun simț. Ce mă deranjează este că femeia nu are independența și este mereu văzută ca onoarea unui membru de sex masculin al familiei. Așadar respectul pe care îl primești ca femeie nu îți este direcționat ție, ci soțului, tatălui sau fratelui tău. Mă bucur să văd că între studenți lucrurile încep să stea altfel și noua generație educată a Pakistanului îmi dă speranța unui progres social real.

Viață privată, o fantezie

Reporter: Vorbește-ne puțin despre Lahore. Ce îți place acolo? Ce nu îți place?

Maria Marcus:  Este foarte greu ca femeie. Nu am voie să merg nicăieri singură. Dreptul la intimitate este inexistent. Dacă mă sună cineva trebuie să spun cine era și ce dorea. Dacă vreau să merg la un mic dejun cu prietenii, gazda mea mă însoțește. Am vrut mult să merg la o întâlnire, de curiozitate și interogatoriul gazdelor mele a durat cam 20 de minute asupra mea și alte 15 asupra lui. Până la urmă au acceptat pentru că domnul lucrează în poliție. Date-ul a fost reușit și interesant. Am vrut să mergem după cină să dansăm, dar el a râs și mi-a spus că în Pakistan nu se dansează în public decât la nunți. Îmi e foarte greu să mă restrâng mereu la aceste reguli. Sexismul aici este incredibil. Și nu mă refer la lucrurile foarte importante: libertatea de a alege cu cine te căsătorești, când divorțezi sau ce să porți pe stradă. Mă obosesc lucrurile mici de genul: mergi încet ca o domnișoară bine educată, nu dansa în mașină sau pe stradă, nu mergie singură nicăieri, nu da numărul tău nimănui, îl poți da pe al meu, nu poți vorbi cu băiatul acela, nu poți îmbrățișa sau pupa pe obraz persoane de sex opus etc.

De asemenea, când am călătorit, mereu trebuia să mă prefac că sunt căsătorită cu șeful meu. Prima întrebare a tuturor era dacă m-am convertit. Și el mintea că da, cu toate că și el este creștin. De asemenea, este o cultură în care se minte foarte mult pentru că toată lumea se bagă în treburile tale. Familia trebuie și vrea să știe mereu tot, viață privată este o fantezie. Pot spune că alături de China, Pakistanul mi se pare o țară în care îmi este imposibil să mă simt acasă sau să mă integrez.

Reporter: Cât de mult te identifici cu cultura de acolo? 

Maria Marcus: Puțin spre deloc. Simt o nevoie nebună de libertate. Dar am întâlnit oameni incredibili și oamenii fac țara asta mai frumoasă. Unitatea în fața pericolului, ospitalitatea, prietenia, tolerantă celor tineri și educați, îmi plac mult. Dar lipsă dreptului la viață privată și islamul politic nu mi se potrivesc.

Reporter: Porți portul specific. Te-ai obișnuit? Îți e greu?

Maria Marcus: Nu se poate umbla fără salwar kameez. Dacă în India am văzut în capitală am văzut persoane în blugi și chiar fuste mai scurte noaptea, în Pakistan regulile sunt foarte stricte. Pakistan este stat islamic și toate regulile sociale sunt derivate din religia musulmană. Spre exemplu, femeile și bărbații poartă salwar kameez din motive religioase. Ca femeie nu poți merge cu pantaloni și fără kurta (bluza lungă până la genunchi sau glezne). De asemenea nu este acceptabil să porți o kurta scurtă (cămașă scurtă până la genunchi) și colanți. Dacă bluza este până la genunchi se folosesc salvari largi. Numai când kurta este aproape de glezne se pot folosi colanții.

Capul nu este obligatoriu acoperit, dar cele mai multe femei preferă să se acopere cu o eșarfă largă, care acoperă doar puțin părul și umerii. Mânecile scurte de asemenea nu sunt acceptate. Nu se poate ieși din casă fără dupatta (eșarfa care se pune deasupra pieptului). Personal sunt îndrăgostită de portul pakistanez, la fel de mult ca și de cel indian. Chiar și când sunt în Londra folosesc la universitate haine asiatice. Sunt confortabile, elegante și pline de culoare.

Reporter: Cât timp vei rămâne în Pakistan? 

Maria Marcus: În total stau o lună, cât timp durează vacanța mea de Paști la master.

Reporter: Te vei mai întoarce? Cum ai fost percepută ca străină? Crezi că dacă mergeai singură,  adică pe cont propriu,  oamenii erau la fel de deschiși?

Maria Marcus:  Mă voi mai întoarce cu siguranță. Mi-am făcut mulți prieteni buni. E bine că turist, dar că localnic de sex feminin este greu. Și dacă veneam singură oamenii ar fi fost deschiși. Doar că nu aș fi putut stă singură deoarece aici lumea merge numai în grupuri, foarte rar vei vedea o femeie singură pe stradă. Eu nu știu dacă am văzut până acum. Dacă un bărbat nu este disponibil să o însoțească, de obicei merg două sau trei femei împreună.

Reporter: Mai sunt români acolo? 

Maria Marcus: Eu nu am auzit. Și am văzut doar doi albi până acum.

Reporter: Dacă ai fi președinte pentru o zi ce ai schimba? Ce ai vrea să fie altfel?

Maria Marcus: Nu cred că președintele poate schimbă nimic într-o zi. Și nu cred în schimbările rapide. Schimbarea durează generații câteodată. Cel mai important este să începi cu educația celor mici. Generațiile trecute de 40 de ani nu mai pot fi schimbate. Numai generațiile noi pot învăța să fie toleranțe și să producă legislație și progres prin dezbateri democratice și nu bazându-se pe superstiții și practici culturale sau religioase care nu se potrivesc lumii moderne. Globalizarea, metodele de chat instant, internetul, accesul la restul lumii, pot ajuta progresul societății pakistaneze.

Este mult de muncă, dar cred că sunt pe drumul cel bun. Se dorește eliminarea muncii forțate pentru copii, acum se încearcă implementarea unei legi care să protejeze femeile de violentă domestică și deja tot mai mulți copii merg la școală. Eu cred că dacă statul se va lupta să ofere educație tuturor copiilor, atunci Pakistanul se va dezvolta. Educația este cheia reducerii violenței de toate tipurile. Sper ca în 20 de ani să pot reveni și să mă plimb singură prin Pakistan așa cum fac în India.