Globalizarea corupţiei în versiunea Mossack Fonseca şi Revoluţia Anti-Sistem care va veni

Ce ne arată, în cuvinte simple, mega-scandalul „Panama Papers”? Că şmecherii la putere din toată lumea, indiferent de religie, naţionalitate, ideologie, cauza nobilă pentru care luptă etc., se întâlnesc în dorinţa comună de a fenta sistemele fiscale din propriile lor ţări şi de a plăti cât mai puţine impozite şi taxe, dacă se poate deloc.

Globalizarea corupţiei pare aşadar adevărul ultim, suprem, al bogăţiei, puterii şi politicii lumii, cel puţin cel relevat în versiunea cinică oferită de cele 11, 5 milioane de documente „scurse” prin bunăvoinţa sursei „John Doe” din arhiva firmei de avocatură panameze Mossack Fonseca, a căror veridicitate nu a pus-o până acum nimeni la îndoială. Relevarea acestui adevăr nu poate decât să toarne gaz pe focul mocnit al Revoluţiei Anti-Sistem care se coace peste tot în lume, sub diverse denumiri şi platforme ideologice. Nu numai bugetele şi sistemele financiare clasice sunt lovite de aceste dezvăluiri, ci şi întreaga ordine politică internaţională, care îşi arată unui public din ce în ce mai nemulţumit de guvernarea şi guvernanţa de astăzi intestinele putrede şi moralitatea decrepită a unei „generaţii a păcii” care şi-a atins limitele.

Cu cât au mai mulţi bani, cu atât creşte dorinţa şmecherilor globalizaţi de a plăti mai puţin statului, chiar şi aceluia pe care ei înşişi îl conduc şi căruia, în fond, ei i-au fixat taxele. Aici nu e vorba de a ultrasimplifica discuţia despre o imensă fraudă (cel puţin morală, dacă ne referim la liderii politici), pe o puerilă şi ipocrită dihotomie stânga-dreapta. Publicaţia germană care a făcut cercetarea, Süd Deutsche Zeitung, este, la urma urmei, una dintre cele mai serioase din Europa iar scenariul unui fals nu am văzut să-l fi invocat cineva. Pe de altă parte, nu marxiştii, ci economiştii americani şi chiar miliardarul Warren Buffet au remarcat că bogaţii plătesc statului taxe mai mici decât cei cu venituri obişnuite, magnatul arătând acum câţiva ani că secretara lui plăteşte, procentual, mai mult decât el şi asociaţii lui din topul Forbes, care beneficiază de multiple forme permise de sistem (deduceri, reinvestiri, sponsorizări şi donaţii pentru apropiaţi, fundaţii de familie etc.) pentru facilitarea reducerii fiscalităţii celor avuţi. Buffet nu menţiona atunci, dacă îmi amintesc corect, şi firmele offshore.

„Ferestrele” legislative sunt lăsate în mod intenţionat deschise, şi nu pentru salariaţii ordinari care trăiesc de la o chenzină la alta, ci exact pentru cei care se află în fruntea sistemului politic şi economic actual, pentru a-l „frauda legal”. Insulele Virgine Britanice şi alte asemenea paradisuri fiscale au fost create şi lăsate să supravieţuiască pe oceanul de fiscalitate uneori insuportabilă a lumii în care trăim, tocmai pentru a exista un debuşeu ocult de care să se servească cei care conduc lumea, pentru a-şi proteja averile (de cele mai multe ori ilicite) de ochii poporului. Pe acelaşi principiu fusese lăsată chipurile „neutră politic” şi cu secretul bancar neatins Elveţia (astăzi situaţia s-a schimbat, din perspectiva reglementărilor bancare locale), neocupată nici de Germania nazistă vecină, care oricum nu mai respecta nicio regulă internaţională, în afara celei universale a protejării intereselor corupte ale elitelor de pretutindeni.

Discuţia se cere acum rafinată iar apele separate. Mossack Fonseca a ajutat la deschiderea a peste 240.000 de companii offshore, din 1977 până în prezent. A dezvoltat practic, în timp, un mod crepuscular de administrare a averilor. Avem aici mai multe categorii de clienţi iar imperativele morale sunt esenţial diferite, de la Lionel Messi şi Sorin Ovidiu Vântu sau Cristian Borcea (adică zero pretenţii) la preşedinţii în funcţie ucrainean sau argentinian, fratele preşedintelui Chinei, prietenul „cel mai bun” al lui Putin, tatăl lui David Cameron, regi şi premieri etc.

Când clienţii unei firme de „consultanţă” gen Mossack Fonseca (câte sute sau mii de astfel de firme de consultanţă nu or mai fi în lume?), dornici să îşi deschidă firme offshore în paradisuri fiscale pentru a-şi ascunde banii obţinuţi prin corupţie, sunt infractori notorii, cu condamnări şi istorie penală încărcată în ţările ai căror cetăţeni sunt, nu merită să ne pierdem vremea, ca analişti sau comentatori. E treaba fiscului. La fel, dacă sunt fotbalişti, sau vedete din zona tabloidelor, ridicăm de obicei din umeri, spunem că asta este în fond „categoria” din care aceştia fac parte, „nivelul” lor, nu suntem surprinşi şi aşteptăm ca autorităţile să îşi facă datoria, recuperând prejudiciul adus bugetului statului în care aceştia şi familiile lor trăiesc, bucurându-se de oportunităţile, infrastructura şi forţa de muncă de pe continente, nu din exoticele insule. Când aceşti clienţi selecţi sunt însă preşedinţi şi premieri, rude apropiate şi prieteni din copilărie ai acestora (reţine atenţia violoncelistul rus Serghei Roldughin, cu două miliarde de dolari, prietenul din copilărie al lui Putin), practic din toată lumea, din Argentina, Ucraina, Rusia, China, până în ţările arabe şi monarhiile conservatoare din Golf, oricât ai fi de pro-libertate a capitalului financiar începi să te întrebi cutremurat, ca bătrânul Marx odinioară, cine conduce lumea şi pe ce baze.

Bun, n-ar fi tocmai în regulă acum nici să cădem în tentaţia celeilalte extreme, a aruncării în aer a sistemului global impus de liberalismul occidental, care a dus totuşi la crearea celei mai prospere şi mai largi clase mijlocii din istorie şi a celui mai generos sistem de libertăţi umane, din cauza unor scheme extinse de fraudare a sistemelor fiscale şi a frustrării pe care noi, ca cetăţeni de rând, o resimţim. Un astfel de scandal convine însă de minune tuturor platformelor contestatare şi radicale din Occident şi din afara lumii occidentale, tuturor anti-globaliştilor, anti-capitaliştilor, anti-americanilor, euroscepticilor şi populiştilor de stânga (Podemos, Syriza) şi de dreapta (Alternativa pentru Germania, Frontul Naţional al Franţei, UKIP-ul britanic), de ce nu chiar şi discursului jihadist şi Statului Islamic, pentru că dezbracă establishment-ul actual, atât de decrepit moral, de veşmintele şi uniformele mincinoase pe care le poartă, arătându-l publicului în întreaga şi ruşinoasa lui corupţie şi lipsă de loialitate cu standardele cerute alegătorilor şi contribuabililor de rând.

Mi-e greu să spun ce ar fi de făcut acum. Nu sunt finanţist, dar probabil un început urgent de asanare a sistemului financiar global, de curăţare a acestor reglementări voit permisive şi încurajatoare ale evaziunii fiscale, de închidere a „ferestrelor” lăsate deschise de guverne pentru a favoriza ascunderea averilor ilicite şi sustragerea de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale pe care le au toţi muritorii de rând, ar fi câteva idei de bun simţ.

Vor fi fiind probabil cei care vor spune că e de domeniul suveranităţii şi propriei voinţe guvernamentale legislaţia financiară din Panama sau din Insulele Virgine, sau din multe alte „tax havens” (OECD publică periodic o listă a ţărilor care nu cooperează la schimbul internaţional de informaţii de ordin fiscal), dar la fel de bine se poate contra-argumenta cu posibilitatea ca aceste guverne să fie constrânse prin eventualitatea unor sancţiuni internaţionale să îşi corecteze legislaţia financiar-fiscală şi să închidă ferestrele de oportunitate pentru evaziunea şi spălarea banilor la nivel mondial, care întreţin ceea ce putem deja numi „corupţia globală”.

Din perspectiva opusă, a statelor păgubite, dacă ar exista cu adevărat voinţa politică a elitelor politice locale, ar putea fi adoptate legi care să interzică participarea la companii offshore a celor care deţin funcţii publice şi rudelor lor apropiate (nu ştiu, zău, ce am putea face totuşi cu prietenii din copilărie, cu „violonceliştii” de încredere deveniţi miliardari, dacă nu cumva se vor plânge de discriminare şi neconstituţionalitate etc.), pe principiul simplu (spuneţi-mi vă rog dacă greşesc) că, dacă tot ai ajuns să conduci o ţară, poate ar fi moral şi indicat să îţi ţii banii şi să îţi plăteşti impozitele în ţara respectivă.