Întreaga lume o fi o comedie ?

Ca umorist incurabil ce sunt, îl plagiez – tot e la modă această belea a civilizaţiei – pe Petronius, marele antic, care zicea direct, fără menajamente, la începutul erei noastre, că întreaga lume e o comedie. O fi ştiind el ceva. Şi voi intra direct în nişte fapte care certifică afirmaţia filozofului…

În cartea sa intitulată AUTOBIOGRAFIE, scriitorul american Marc Twain povesteşte. În istoria Statelor Unite a existat un singur ofiţer căruia i-a fost dat să poarte titlul suprem, impunător totuşi, de general. Nu era un grad militar, devenise mult mai târziu. Era un titlu special ce nu se acorda decât de Congres la propunerea preşedintelui. Nu putea fi dobândit printr-o promovare. Titlul fusese acordat lui Ulyses Simson Grant, eroul care a comandat trupele Nordului în războiul civil american şi a învins Sudul. Dar Grant a renunţat la titlu pentru că a candidat la preşedenţia Statelor Unite. Si a fost preşedinte între1869-1876… Când Grant era pe moarte, întreaga naţiune voia să-şi arate recunoştinţa faţă de eroul ei. Prietenii ştiau că ambiţia cea mai scumpă inimii sale era să moară general. În ultima zi a mandatului preşedintelui Chester Alan Arthur a fost introdus pe ordinea de zi a Congresului un proiect privind acordarea amintitului titlu. Nu mai era vreme de pierdut. Mesageri au fost trimişi în mare grabă la Casa Albă. Preşedintele Arthur s-a deplasat de urgenţă la Capitoliu, unde domnea o atmosferă de nelinişte şi nervozitate. Din păcate aceste eforturi erau întreprinse prea târziu! În toiul votului asupra proiectului de lege, termenul pentru care fusese ales Congresul a expirat. Adică ar fi trebuit să expire, dar cineva a avut ideea de a da înapoi orologiul cu o jumătate de ceas, astfel că proiectul de lege a putut fi votat, iar domnul Arthur l-a semnat imediat. Iată cum se ştie şi se poate descurca o mare ţară, un mare imperiu. Dar şi noi, românii, daţi-mi voie să merg mai departe, am dat înapoi de nenumărate ori orologiul istoriei, şi ne-am întors în trecut nu cu o jumătate de oră, ci cu decenii chiar. Iată un prilej de a reflecta la ceea ce suntem si ce facem noi… Si vom vedea de ce!

Un alt caz cu semnificaţii adânci s-a petrecut recent tot în Statele Unite. Cetăţeanul american Jonathan Pollard, evreu de origine poloneză, născut în Texas, a ajuns analist la serviciul de spionaj US Navy. În această calitate, el a dat mai mulţi ani o serie de informaţii strict secrete sau clasificate serviciilor de specialitate din Israel. Urmărit, dovedit ca spion, a fost condamnat în 1987 la închisoare pe viaţă. Nu i s-a putut ierta faptul că a spionat, fără milă, zicem noi, USA. Din 1987 au urmat zeci de eforturi ale statului Israel menite să-l elibereze pe Pollard şi tot atâtea refuzuri ale tuturor preşedinţilor americani în acea perioadă. După aproape 30 de ani de închisoare, preşedintele Obama a acceptat anul trecut ca spionul Israelului să fie eliberat. Deşi bune prietene, cele două ţări nu s-au înţeles în faţa acestor infracţiuni niciodată. Ei bine, acum vine poanta. Ceva nu i-a convenit lui Pollard. Ce anume? Greu de imaginat! Data oficială a eliberării fusese stabilită pentru o zi de sâmbătă. Dar sâmbăta e zi de Sabat şi nu-i convenea lui Pollard. După 30 de ani de închisoare!! Din fericire pentru Pollard, practica este – au scris ziarele – ca deţinuţii ce urmează a fi eliberaţi într-o zi de week-end să poată ieşi din închisoare încă de vineri. Până la urmă, Pollard s-a împăcat cu ideea.

La finalul acestor două povestioare pline de tâlc, să pun o întrebare. Oare noi nu dăm ceasul înapoi şi azi ?

L-am dat mereu, înainte şi înapoi, după cum ni s-a cerut. De ce zic că l-am dat înapoi ? A venit CCR, instituţie la nivelul celorlalte, nici mai bună, nici mai rea, dar cu lipsuri, aservită puterii care a şi numit-o (mă refer aici la aruncarea la coş a celor 7, 4 milioane de voturi de la referendum!), care descoperă că SRI face lucruri care nu ţin de competenţa sa. Şi, practic, le ia şi le dă la DNA şi DIICOT. N-am nimic împotrivă, dar mă întreb: oare instituţiile amintite dacă au dreptul de a asculta, cerceta, aresta, dacă au poliţiştii şi tot restul, nu devin nişte surori mai mici ale fostei Securităţi? Care pot creşte şi ele mari! Nu ne întoarcem acolo?! Deci, oameni buni, nu dăm ceasul înapoi ? Nu cu o juma de oră, ci cu decenii?! Întreb doar ca Stan păţitul… Alte exemple ?

Din Documentele Arhivelor ruseşti, cercetate şi puse nouă la dispoziţie de Tatiana Andreevna Pokivailova şi Tofik Islamov (Ed. Eikon 2014 ) aflăm că, în 6 septembrie 1946, Petru Groza, prim-ministrul României s-a întors dintr-o vizită la Budapesta şi s-a dus de îndată la Generalul colonel Susaikov, vicepreşedintele Comisiei Aliate de Control. De ce? I-a relatat tot ce a vorbit si a auzit la Budapesta, La sfârşit, Susaikov l-a informat: „Am citit toate cuvântările ţinute acolo şi găsesc că conţinutul lor produce o puternică impresie pozitivă”. Ştia generalul tot ce mişcă în ţara asta şi cum.

În cartea sa „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni”, americanul Larry Watz povesteşte cum România mândră liberă, democrată şi independentă a trimis la Moscova spre aprobare proiectul Constituţiei. Pe atunci nu exista CCR, Iar acolo, Molotov şi Stalin au verificat-o şi pus-o la punct, înfiinţând cu de la sine putere Regiunea Autonomă Maghiară. Iată, ni s-a dat ceasul înapoi! Oare greşesc?

Azi domnul ambasador al SUA, Klemm, ne spune ba că trebuiau exilate din sediile lor posturile TV Antena, ba că activitatea DNA e foarte bună şi că doamna Codruţa Kovesi trebuie să, rămână în fruntea DNA, întreb iar? Oare nu umblă cineva la ceasul istoriei noastre? Ca ieri?! Din nefericire, asemenea exemple mai sunt. Prea mult umblă la ceasul istoriei noastre partenerii şi foarte rar noi. Din ce în ce mai rar. Si atunci dăm ceasul înapoi…