Femeile care au îndrăznit să schimbe lumea (II)

În 1975, Simone de Beauvoir era creditată cu mari şanse să primească Premiul Nobel pentru literatură, însă asta nu s-a întâmplat, totuşi. În mod ironic, 1975 fusese declarat „Anul Femeii”, iar scriitoarea a comentat, amar: „Probabil s-au gândit să nu fie un conflict de interese!”.

Transilvania Reporter vă propune o continuare a prezentării poveștilor unora dintre cele mai îndrăznețe femei care și-au câștigat pe deplin merit locul în istorie, în luna în care în întreaga lume sunt sărbătorite toate femeile pentru realizările lor,  pentru ceea ce au reuşit să obţină până acum, de la dreptul la educaţie, la vot, la muncă, până la recunoaşterea faptului că sunt cel puţin la fel de capabile ca şi bărbaţii. Iar aceste realizări s-au datorat, în mare parte, unor femei curajoase, care au refuzat să se supună normelor, urmându-şi chemarea şi visurile. 

Cea mai cunoscută feministă

Una dintre aceste curajoase, care au rămas în istorie datorită încăpăţânării lor, a inteligenţei sclipitoare şi a nonconformismului, este Simone de Beauvoir. Scriitoare, activistă şi feministă, Simone de Beauvoir a marcat secolul 20 şi a „zguduit” normele care cereau femeilor să trăiască doar pentru familie şi copii. Destinul ei a fost legat de filosoful existenţialist Jean-Paul Sartre, cel care i-a fost partener de-a lungul vieţii, din toate punctele de vedere. Simone de Beauvoir s-a născut în 1908, la Paris, în familia lui Georges de Beauvoir, avocat şi burghez cu vederi înguste. Simone şi sora ei, cu doi ani mai mică, Hélêne, au fost educate la şcoala Désir, o instituţie onorabilă pentru tinere fete. Încă de la 14 ani, Simone abandonase religia şi planurile de viitor în care ar fi devenit soţie şi „mamă de familie”. După ce şi-a dat bacalaureatul, nu i s-a permis nici măcar să se înscrie pentru a deveni studentă la Şcoala Normală Superioară şi pentru frecventarea cursurilor de filosofie de la Sorbona, astfel că a ajuns la Sainte-Marie de Neuilly. La 21 de ani, l-a cunoscut pe Jean-Paul Sartre, care avea 24 de ani şi era, de asemenea, student la Filosofie. El a curtat-o intens, însă ea îl vedea urât; în final, s-au împrietenit şi au convenit să înceapă o relaţie. A fost o relaţie ce a durat toată viaţa, în ciuda faptului că amândoi au avut diverse legături cu alte persoane. Sartre spunea că Simone este pentru el ”relaţia necesară” şi că „toţi ceilalţi sunt întâmplători”. Tot el era convins că relaţiile dintre bărbaţi şi femei sunt posibile şi esenţiale doar dacă cei doi au culturi egale sau chiar aceeaşi cultură. „Trebuie să avem aceeaşi cultură pentru a dori aceleaşi libertăţi”, credea filosoful. De-a lungul anilor, legătura lor s-a strâns tot mai tare, având o compatibilitate atât intelectuală, cât şi emoţională.

Manifest pentru drepturile femeilor

Simone de Beauvoir este cunoscută mai ales pentru lucrarea sa „Al doilea sex”, apărută în 1949. Aceasta a devenit carte de căpătâi a feminismului, cu cele o mie de pagini ale sale, care provoacă opinii diverse în opinia publică, lansează dezbaterea în rândul intelectualilor şi în mass-media. A scris despre oprimarea masculină, despre inegalităţile inevitabile din lumea muncii, unde femeile sunt supuse discriminărilor, hărţuielilor, concedierilor abuzive din cauza faptului că rămân însărcinate, dar şi despre viaţa intimă, unde femeile sunt victimele violenţelor fizice şi morale, reduse la tăcere şi ţinute în ignoranţă, lăsate gravide împotriva voinţei lor, menţinute în limitele activităţilor domestice sau ale distracţiilor din timpul liber. În ciuda aparenţelor, Simone de Beauvoir nu îi acuză pe bărbaţi pentru aceste situaţii, ci le invită pe femei „să-şi ia destinul în mâini“, să manifesteze, să lupte. Evident, răspunsul a fost unul violent: scriitoarea a primit ameninţări cu moartea, e copleşită de injurii din presă, mai ales în cea de orientare catolică. Lumea o cataloghează „nebună” şi „isterică”. Însă, odată cu evenimentele din mai ’68 şi cu mişcările feministe americane, “Al doilea sex” devine o nouă biblie, iar textele ei vor inspira cu adevărat generaţiile noi de femei libere. În 1954, Simone de Beauvoir primeşte Premiul Goncourt pentru cartea „Mandarinii”, în care descrie mediile intelectuale de după război şi din timpul războiului rece. Între timp, organizează discuţii pe marginea libertăţii sexuale şi a avortului. Aceasta va fi lupta sa de căpătâi, având ca aliate alte intelectuale, precum Anne Zelenski, filosof şi viitoare fondatoare a organizaţiei Mouvement de Libération des Femmes, avocata Gisele Halimi, scriitoarea Claire Etcherelli sau actriţa Delphine Seyrig. Ele au lansat ideea „Manifestului celor 343″, publicat în Le Nouvel Observateur: trei sute patruzeci şi trei de semnături de femei care declarau că au făcut un avort. Acţiunea lor concretă, pe străzi, în tribunal, pe lângă puterile publice, pe lângă medici, va duce, în 1976, la „Legea Veil”, care legalizează avortul.

Curajoasa Amelia Earhart

O altă curajoasă, pentru care doar „cerul a fost limita”, cum se spune, a fost Amelia Earhart, prima ”eroină” americană modernă apreciată pentru reuşitele sale într-o ”lume a bărbaţilor”. Amelia Earhart s-a născut pe 24 iulie 1897, în Atchison, Kansas, şi a devenit o celebritate de talie mondială la începutul anilor 1930, când a stabilit mai multe recorduri în domeniul aviaţiei, cu ajutorul unui model de avion Lockheed Vega vopsit în roşu, pe care îl numea “micul ei autobuz roşu”. În 1921, cu primul ei avion, un „Kinner Airster”, a stabilit recordul de înălţime de zbor, pentru femei, cu o altitudine de 4300 de metri. În 1928 a intrat în atenţia presei internaţionale ca prima femeie pasageră care traversează cu avionul Oceanul Atlantic, fiind sărbătorită şi declarată „femeia anului”. Succesele s-au ţinut lanţ. În 1932, ea a fost prima femeie care a zburat singură deasupra Oceanului Atlantic şi prima femeie care a traversat Statele Unite ale Americii în timpul unui zbor fără oprire. Earhart a dispărut în 1937, deasupra Oceanului Pacific, în timp ce încerca să stabilească un record mondial, zburând în jurul lumii, deasupra ecuatorului. Nimeni nu a mai aflat nimic despre ea, iar avionul nu a fost găsit. În anul 1991, în atolul izolat Nikumaroro din Oceanul Pacific a fost descoperită o bucată de aluminiu.

Prima paraşutistă din România

Şi în România am avut o astfel de eroină, din păcate foarte puţin cunoscută. Smaranda Brăescu a fost prima femeie paraşutist din România şi printre primele din lume, deţinătoare a numeroase recorduri, pionier în aviaţie şi paraşutism. Ea s-a născut într-o familie modestă din judeţul Giurgiu, pe 21 mai 1897, ajungând să studieze la Bucureşti, unde a urmat cursurile Academiei de Belle-Arte în perioada 1924 – 1929. În vara anului 1928 a plecat la Berlin, pentru a urma cursuri de paraşutism. Aici a executat primul său salt, în urma căruia România a devenit cel de-al patrulea stat european, după Franţa, Cehoslovacia şi Elveţia, cu o femeie paraşutist brevetată. În anul 1931 a primit de la Comandamentul Aviaţiei Militare aprobarea de a încerca să doboare recordurile feminine stabilite în Europa şi America. Iar pe 2 octombrie 1931, Smaranda Brăescu a efectuat saltul cu paraşuta, fără mască de oxigen, de la altitudinea de 6000 de metri. Saltul a durat 21 minute şi 25 secunde şi a fost confirmat de Federaţia Aeronautică Internaţională. În acest fel, Smaranda Brăescu deţinea recordul naţional la saltul cu paraşuta, atât la femei cât şi la bărbaţi, precum şi recordul feminin la nivel mondial. Pentru acestă performanţă a fost decorată cu Crucea de Aur a ordinului Virtutea Aeronautică. În 1942, a reuşit să doboare, în SUA, şi recordul mondial de coborâre cu paraşuta, sărind de la 7.400 de metri. În 1934 a urmat cursuri de pilotaj la şcoala Curtiss Weight din Valley Stream, New York, obţinând brevetul de pilot civil şi devenind astfel prima femeie din Europa brevetată ca pilot al SUA. Din cauza regimului comunist, în ultimii ani ai vieţii a fost nevoită să se ascundă. Tot pe ascuns a fost tratată de cancer la Cluj-Napoca, sub supravegherea profesorului doctor Iuliu Haţeganu. A pierdut, însă, lupta cu boala şi a fost înmormântată într-un loc secret – despre care se presupune că ar fi situat în Cimitirul Central din Cluj.

Prima femeie în spaţiu

Valentina Tereşkova – prima femeie în spaţiu, primul civil în spaţiu (1963)

Dincolo de cer a ajuns şi rusoaica Valentina Tereşkova, cea care a devenit, pe 16 iunie 1963, prima femeie care a efectuat un zbor în spaţiu. La doi ani după zborul istoric al lui Iuri Gagarin, primul om ajuns în spaţiu, Valentina Tereşkova a ajuns în spaţiu la bordul vehiculului Vostok-6 şi a devenit, la vârsta de 26 de ani, o eroină naţională. Ea a rămas până în zilele noastre singura femeie din lume care a efectuat un zbor individual în spaţiu, fără coechipier. Tereşkova era o simplă muncitoare, provenită dintr-o familie de ţărani, însă avea la activ 90 de salturi într-un club de paraşutişti amatori – de aceea a fost selecţionată, dintr-un grup de 5 finaliste, cinci femei sovietive de ispravă. De fapt, a ajutat-o şi biografia, perfectă pentru propaganda sovietică. Antrenamentele au durat şapte luni şi s-au desfăşurat în cel mai mare secret. Familia Valentinei a aflat despre succesul acesteia odată cu lumea întreagă, atunci când s-a anunţat oficial evenimentul.  Valentina Tereşkova a decolat de pe cosmodromul Baikonur din Kazahstan, în timp ce un alt vehicul spaţial sovietic, Vostok-5, lansat cu două zile înainte şi pilotat de cosmonautul Valeri Bykovski, se afla deja pe orbită. În timpul misiunii sale de trei zile, capsula Vostok-6 în care se afla Valentina Tereşkova a efectuat 48 de rotaţii în jurul Terrei. Tereşkova a aterizat cu destule peripeţii, însă întreagă, şi a rămas în istorie. Cel de-al doilea zbor spaţial al unei femei, sovietica Svetlana Saviţkaia, a avut loc în 1982, în timp ce prima americancă, Sally Ride, a ajuns în spaţiu abia în 1983. Valentina Tereşkova are acum 79 de ani, iar între timp a ocupat diverse funcţii onorifice în epoca sovietică şi după aceasta, fiind chiar şi deputat în Duma, camera inferioară a Parlamentului rus. În 2013, ea s-a oferit voluntar să meargă pe Marte, chiar dacă era conştientă că ar fi un drum fără întoarcere.

Prima maratonistă

“Nu ştiam că voi face istorie. Nu alergam la Boston pentru a demonstra ceva. Eram doar un copil care voia să participe la primul lui maraton” – Kathrine Switzer

Chiar dacă acum nu concepem aşa ceva, au fost vremuri (destul de recente), în care femeilor le era interzis şi să participe la competiţii sportive. Spre exemplu, nimeni nu ar fi crezut că femeile pot lua parte cu succes la un maraton – iată de ce o americancă de 19 ani pe nume Kathrine Switzer a creat controverse atunci când a alergat la maratonul de la Boston. Acesta este unul dintre cele mai mari maratoane din lume, iar reuşita tinerei le-a încurajat pe femei să participe fără teamă la competiţii care până atunci erau dedicate exclusiv bărbaţilor. Kathrine a luat hotărârea nebunească de a participa la maraton în 1967, pe când era studentă la Jurnalism, în New York. Antrenorul ei, Arnie Briggs, era un veteran al maratonului de la Boston şi a refuzat iniţial să o ajute, convins fiind că femeile sunt prea fragile pentru asemenea competiţii.  Tânăra s-a înscris folosind doar iniţialele, K.V. Switzer, a plătit taxa şi s-a prezentat la start alături de iubitul său Tom Hiller, jucător de fotbal american, cunoscut şi pentru performanţele sale la aruncarea cu ciocanul. Erau peste 700 de participanţi, toţi bărbaţi, iar mulţi dintre ei au încurajat-o şi s-au bucurat la vederea primei femei ce a îndrăznit să li se alăture. După câţiva kilometri, Kathrine a fost prinsă din urmă de maşina ce transporta jurnaliştii, fiind observată de aceştia. Maşina s-a oprit, iar un bărbat a coborât şi a început să alerge după Switzer, încercând să o oprească şi să îi smulgă numărul de pe tricou. Fotografia ce surprinde momentul a făcut înconjurul lumii. Bărbatul s-a dovedit a fi managerul evenimentului şi a fost oprit de iubitul tinerei îndrăzneţe. Încurajată mereu şi de antrenorul său, după 4 ore şi 20 de minute, Kathrine Switzer a trecut linia de final a maratorului de la Boston. După 5 ani, în 1972, femeilor li s-a permis oficial să participe la competiţia de la Boston. Kathrine Switzer a organizat apoi o campanie de includere a maratonului pentru femei pe lista jocurilor olimpice, iar iniţiativa ei a fost încununată de succes.

[stextbox id=”info” caption=””Emblema unei profesii nobile””]Florence Nightingale a fost cea mai celebră infirmieră (asistentă medicală), cea care a schimbat percepţia asupra acestei profesii nobile. Cu toate că se născuse într-o familie bogată şi ar fi putut duce o viaţă liniştită, fără să muncească, Florence şi-a urmat chemarea şi a devenit infirmieră. A salvat nenumăraţi soldaţi englezi, în timpul războiului din Crimeea (1854), datorită inteligenţei sale şi a extraordinarei capacităţi de organizare. Florence şi echipa ei, formată din asistente „antrenate” de ea însăşi, au igienizat spitalul de campanie, a sterilizat instrumentarul, a organizat tratamentele şi alimentaţia; mai mult, s-a dovedit un foarte bun psiholog, reuşind să recupereze pacienţi consideraţi fără speranţă. Toate acestea i-au adus respectul şi admiraţia armatei britanice, apoi a întregului popor. Datorită ei a fost inclus personal feminin în spitalele armatei, unde până atunci lucrau doar bărbaţi. De asemenea, Florence Nightingale a fost cea care a ridicat asistenţa medicală la rang de profesie de sine stătătoare. Tot ea a fondat prima şcoală de profil, ale cărei cursuri şi examene practice se desfăşurau în spitalul St. Thomas din Marea Britanie. Florence şi-a dedicat tot restul vieţii activităţii acestei şcoli, îmbunătăţind mereu condiţiile de studiu şi baza materială didactică. Cursurile concepute şi predate de ea au fost traduse în mai multe limbi străine şi reprezintă şi în prezent un material de studiu nepreţuit.[/stextbox]

Citiți și Femeile care au îndrăznit să schimbe lumea (I)