Criza muzeelor

Privit la macroscară, Clujul nu stă mai prost decât alte oraşe ale României ci la fel de prost, în privinţa muzeelor. Pentru că foarte puţine au bani să se ţină pe picioare, multe sunt încremenite în timp, altele au clădirile retrocedate. Ici colo câte o excepţie, cum ar fi “Grigore Antipa” de la Bucureşti. Dar zilele acestea aflăm că după 60 de ani se închide Muzeul Bran. Clădirile au fost retrocedate, iar Consiliul Judeţean Braşov trebuie să găsească un loc pentru exponate. Muzeul de Artă din Timişoara este subiect de scandal între vechea şi noua conducere, iar casa George Enescu din Botoşani stă să cadă. Ministrul Culturii spunea recent că 100 de clădiri de muzee sunt pierdute prin retrocedare. Ce e de făcut?

Muzeul de Istorie a Transilvaniei este în criză de ani de zile. După repetate scandaluri legate de ocuparea funcţiei de director, de renovări şi cheltuieli ilegale, muzeul a intrat în hibernare şi stă cu uşile închise de ani buni. În noaptea muzeelor, doar uşile lui stau ferecate. Abia acum va avea loc din nou o licitaţie privind lucrările de renovare. Nu ştim când vor începe, dar se spune că vor dura doi ani.

În acest moment Clujul a intrat în criza de timp în privinţa muzeelor. Clădiri importante cum este cea a Muzeului de Artă ca şi a Muzeului Farmaciei au fost retrocedate foştilor proprietari, iar soluţiile au întârziat să apară. Inevitabil a venit scadenţa. Ca pentru multe alte chestiuni grave, s-a ajuns la data limită. Statul nu are bani, iar restanţele celorlalte guvernări vin toate în avalanşă.

Criza spaţiilor se suprapune peste o criza de management. Muzeele băltesc în promiscuitate, n-au reuşit să achiziţioneze exponate noi, nu reuşesc evenimente de succes, au programe de lucru care nu încurajează vizitarea. Dar mai ales, nu au muzeografi bine plătiţi care să se preocupe destul de ce ar trebui făcut. În alte părţi ale lumii muzeele sunt fabrici de venituri, vizitatorii lor aduc bani serioşi la bugetele unor oraşe precum Viena, Praga sau Budapesta. La noi, singurul muzeu care se mişcă mai bine este cel Etnografic, dovadă că el a şi primit distincţii şi premii de excelenţă.

Muzeul Etnografic al Transilvaniei este condus de un istoric de meserie şi a cunoscut în ultimii ani o înflorire demnă de admirat. Organizează evenimente şi expoziţii care îi atrag pe clujeni chiar dacă unele nu sunt legate de istorie sau etnografie, dar sunt ocazii cu care participanţii iau contact cu muzeul, intră în spaţiul lui. Iar acesta este un prim pas. La “Etnografic” au fost expoziţii de grafică ale unor autori celebri precum Durer, Rembrandt sau Toulouse-Lautrec. Alte muzee n-au reuşit. Managerul lui spune că secretul este să fii conectat la ce se întâmplă în lume şi să fii activ, să vrei să faci. Îndrăzneala de a ieşi din tipare este încă un ingredient important. Aici au loc expoziţii de lego sau de minerale şi reptile. Dar şi proiecţii de filme. Acest muzeu ar fi un bun studiu de caz pentru ceilalţi manageri, dacă orgoliile şi lipsa de comunicare n-ar îngreuna schimbul de experienţă.

Dar dacă problemele de management mai pot fi rezolvate din mers, cele legate de statutul clădirilor sunt arzătoare. Pentru că s-au amânat şi acum sunt deja prea multe, par tot mai greu de soluţionat. Bugetele naţionale se împart după priorităţi naţionale, iar autorităţile locale se prevalează de tutela Ministerului Culturii ca să nu se implice. Toată lumea ţipă după bani şi nimeni nu sparge cercul vicios. Negocierile cu noii proprietari merg greu după ce au fost umiliţi de comunişti şi târâţi prin justiţie decenii întregi după căderea comunismului. Umilirea nu netezeşte negocierea.

Ce se va întâmpla? Nu am reuşit să primim decât răspunsuri evazive. “Prea multe nevoi, prea puţini bani, prea târziu.” România n-a reuşit încă să afle cum se fac bani din muzee.