Din nou despre Constituţie

Persistă în viaţa noastră politică o preocupare, esenţială în fond, legată de reforma constituţională, asupra căreia, în mod firesc există mari deosebiri de opinii, cel mai adesea venite dinspre cele mai diverse unghiuri profesionale, mai puţin din partea specialiştilor în drept constituţional, ignoraţi din motive greu de înţeles, în contextul în care ni se spune mereu că aportul specialiştilor, într-un domeniu sau altul este nu numai imperativ necesar ci şi stimulent pentru dezvoltarea socială.

Unele lucruri ne pun pe gânduri în legătură cu seriozitatea pe care o pun în joc cei implicaţi în reforma constituţională pentru că nu este clară ierarhia opţiunilor care se propun, începând cu caracterizarea regimului politic şi apoi cu cea a formei de guvernare, raportate la structura administrativ teritorială. Deliberat sau nu, dezbaterile amestecă aceste trei paliere care se adaugă ingredientelor provenite din preocupări menite să introducă o confuzie între priorităţile propuse.

În stilul caracteristic, preşedintele se joacă de-a alba – neagra cu un referendum care nu are nici o legătură cu reforma constituţională aşa cum nu a avut nici o legătură – atunci când a fost făcută – cu alegerile prezidenţiale: obsesia limitării numărului de parlamentari şi introducerea parlamentului unicameral nu sunt probleme de principiu pentru funcţionarea unui regim politic democratic. Personal, dacă aş susţine un parlament unicameral aş accepta o cifră în jurul celei de 300 dar cu condiţia să fie impar (pentru a evita balotajul) şi cât mai aproape de cifra parlamentarilor care au votat pentru suspendarea preşedintelui, să dea fiori tuturor preşedinţilor care vor veni, pentru a nu crede că cine este la putere constituie neapărat o „gaşcă”. Desigur, este vorba de şicanele unui preşedinte care se crede personalizarea statului, partidului şi poporului într-o unică voinţă, într-o poveste pe care am mai auzit-o şi încă ne dă spaime. Însă ceea ce mi-a atras atenţia în zilele trecute a fost o intervenţie a preşedintelui Senatului, în acelaşi timp preşedinte al Comisiei de revizuire a Constituţiei, care, raportându-se la rezultatele unui sondaj de opinie în care se declara simpatia pentru monarhie a 20% dintre intervievaţi, declara că la un eventual referendum ar vota pentru instaurarea monarhiei în România. Afirmaţia m-a intrigat în măsura în care declaraţia aparţinea preşedintelui Partidului Naţional – Liberal şi care ar trebui să exprime şi o anumită opţiune de principiu şi nu de conjunctură a liberalismului din totdeauna, ataşat de ideea libertăţii şi egalităţii cetăţenilor şi, pe cale de consecinţă, a ideii republicane.

Scriu aceste rânduri cu conştiinţa clară că republicanismul este consecinţa normală a unei opţiuni pentru valorile modernităţii, în care figura centrală a vieţii politice este cetăţeanul, individul pentru filosofiile materialiste, persoană pentru cele creştin-democrate, egal cu semenii săi, reprezentat în instituţiile politice de oameni pe care îi alege şi de idei, doctrine sau filosofii în care crede.

Într-o logică de minimă consecvenţă acest cetăţean poate participa – în principiu – la punerea şi soluţionarea tuturor problemelor societăţii lui într-o democraţie directă, impracticabilă la scară mare în versiunile moderne dar compensată de reprezentarea lui. Având o voinţă unică, pentru că el este unic, cetăţeanul nu trebuie reprezentat decât de către un reprezentant al său. Prin urmare o singură cameră reprezentativă a puterii în stat ar fi suficientă dacă tradiţiile vieţii politice ale unei ţări şi voinţa colectivă nu ar susţine altă opţiune. O reprezentare simplă şi clară a voinţei colective ar trebui să conducă la simplificare  întregului sistem instituţional: administrarea ţării ar trebui încredinţată unui guvern cu competenţe clare şi cu o răspundere parlamentară fără echivoc. Dacă guvernează cu greşeli Parlamentul îl poate înlocui în orice moment, conform jocului de forţe din cadrul lui. Rolul preşedintelui în cadrul puterii executive diminuează pentru că nu se poate pune în balanţă voinţa unei singure persoane contra voinţei sutelor de reprezentanţi ai societăţii.

Există o vorbă în popor care spune că dacă doi oameni îţi spun că eşti beat te duci la culcare chiar dacă nu ai văzut băutură în acea zi iar faptul acesta trebuie să se reflecte în structura de putere a ţării. Dacă şapte milioane şi jumătate de cetăţeni îţi spun că eşti beat (de putere) reacţia de bun simţ este să faci câţiva paşi înapoi iar dacă nu îl ai Constituţia trebuie să stabilească limitele beţiei.

Aşadar, o republică parlamentară ar răspunde în mod logic şi riguros preceptelor liberalismului şi spiritului vremurilor pe care le trăim. În mod firesc, ce rost mai au discuţiile despre monarhie în acest cadru ? Ele pot fi reflexul unei nostalgii istorice pentru o formă de stat care dă impresia unei stabilităţi, a unei continuităţi a vieţii de stat care însă în zilele noastre nu se mai află sub semnul întrebării. Pot fi, de asemenea, expresia unei nemulţumiri faţă de viaţa politică, faţă de partide sau faţă de clasa politică (şi mai grav faţă de Parlament) dar ele se pot depăşi printr-o responsabilă participare la alegeri, printr-o creştere a seriozităţii activităţii partidelor politice, printr-o transparenţă a întregii vieţi politice. Aprecierea monarhiei poate răspunde unei nevoi umane de ritual şi de poveşti, de basme cu prinţi şi prinţese, cu regi înţelepţi şi războaie cavalereşti sau cu personaje de operetă, în nici un caz legată de nevoile conducerii unei societăţi structurată în reţele complexe la scară planetară.

Reciteam în aceste zile cartea lui Ph. Nemo consacrată ideilor politice din Antichitate şi Evul Mediu, unde se afirmă că în acele vremuri nu a existat cuvântul Stat ci cel de corp politic, regnum, respublica. Pentru a simboliza o unitate politică, autarhică, suficientă sieşi se folosea termenul de coroană a regatului, distinsă de cea a purtătorului şi supusă unor legi fundamentale. Vasalii se supun Coroanei şi nu regilor, cărora li se pot opune. Avem exemplul nobilimii engleze care se opune regelui Ioan fără ţară născându-se astfel, la 1215, Magna Carta, un prim document al drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Treptat se dezvoltă ideea că monarhia are un rol simbolic care poate fi  susţinut de un mecanism democratic ceea ce a făcut ca multe ţări să renunţe la regalitate, să separe viaţa politică de cea religioasă şi să supună actul politic de organizare şi conducere a unei societăţi numai voinţei populare, a cetăţenilor. Care, pentru a-l parafraza pe Lăpuşneanu, nu sunt proşti şi, în plus, sunt şi mulţi.