Întoarcerea Americii în Europa. Semne, argumente, iluzii

Puncte cheie:

*La finalul administraţiei Obama, destul de dezamăgitoare din perspectiva rezultatelor politicii externe şi în particular a angajării Washingtonului pe direcţia unei politici apropiate de Europa, Statele Unite dau primele semne concrete că iau în considerare o consolidare reală a prezenţei strategice şi militare în Centrul şi Estul Europei;

*Recenta propunere a guvernului american, de creştere la 3, 4 miliarde de dolari (de circa patru ori mai mult decât în prezent) a bugetului care va fi alocat în anul fiscal 2017 cheltuielilor militare în cadrul programului ERI (European Reassurance Initiative) a produs deja un val de comentarii în mass-media din întreaga regiune, care pendulează între minimalizarea impactului acestui anunţ şi afişarea unui entuziasm debordant, în opinia mea ambele tipuri de atitudini distorsionând semnificaţiile şi proporţiile reale ale gestului;

*Nu e, cred, nicio îndoială că anunţul Pentagonului, întărit de Casa Albă, vine în perspectiva Summitului NATO din Polonia, de pe 8-9 iulie, eveniment relativ ignorat până acum, ca interes politic şi mediatic, în Germania şi Franţa, principalele puteri ale Uniunii Europene. La Varşovia se va da o „bătălie” importantă în spatele uşilor închise, între opţiunea angajantă, sprijinită de Polonia, România şi ţările baltice (rămâne de văzut dacă pe aceeaşi voce sau fiecare cu interesele şi proiectele proprii) şi opţiunea minimalistă (sau „pacifistă”, cum ar spune ministrul de Externe al Germaniei), sprijinită de ţările care nu au angoase legate de scenariul unei agresiuni a Rusiei asupra vreunui membru al Alianţei Nord-Atlantice;

*Propunerea de creştere a bugetului ERI nu are numai o valoare de semnal transmisă Rusiei (arătarea „pisicii”), în contextul discutării unor dosare importante pe agenda internaţională, dar are şi valoare tactică internă, în cadrul NATO, generându-se astfel o nouă balanţă de putere între statele membre înaintea Summitului, cu posibil rol de influenţare a deciziilor ce urmează a fi luate;

*Prin consolidarea pachetului financiar alocat ERI, Statele Unite îşi întăresc poziţia în faţa partenerilor europeni şi îşi creează un ascendent evident înaintea Summitului NATO, creând cu alte cuvinte un intrument politic şi de negociere care va fi „jucat” tactic la maxim în discuţiile pregătitoare din lunile care vin;

*Dar flota militară a NATO la Marea Neagră, aşteptată de România? Dacă acest anunţ al Washingtonului e şi un mod diplomatic de a spune că deocamdată „asta este oferta pentru Estul Europei” şi nu mai e loc de altceva, rămâne de văzut în lunile următoare. După cum nu este exclus ca, sub umbrela programului ERI, să încolţească germenii unei viitoare concretizări a acestui proiect extrem de important şi de benefic în ecuaţia de securitate a Mării Negre, o ecuaţie tot mai confuză după anexarea Crimeei şi agravată de nesiguranţa privind stabilitatea regiunii Odesa;

*Americanii mută astfel interesant, pe vechea tablă de şah a marilor puteri, anunţând deopotrivă Rusia, dar şi Germania că vor rămâne puternic înşurubaţi politic, militar şi strategic în Europa Centrală şi de Est. Vestea este, pentru noi (cei care înţelegem de ce această parte a Europei nu poate fi niciodată sigură fără prezenţa Statelor Unite), minunată. De aici şi până la a vedea cum vor curge investiţiile marilor companii americane pe piaţa noastră mică este însă un drum teribil de lung şi o enormă prăpastie de imagine (brand) de străbătut, chiar dacă Ambasada României la Washington vede astăzi această distanţă mai scurtă şi mai accesibilă;

*Pesimiştii spun că nu se va întâmpla nimic concret şi că ţările de pe Flancul Estic al Alianţiei vor rămâne la fel de expuse ameninţărilor de diverse tipuri ale Rusiei vecine. Optimiştii cred că, în sfârşit, Statele Unite au „reevaluat” pe toate planurile importanţa regiunii şi au luat decizia unei intrări masive în Centrul şi Estul Europei, respectiv că acestui anunţ de natură militară îi vor urma investiţii americane substanţiale în economiiile ţărilor din zonă. În opinia mea, se înşeală şi unii, şi alţii.

***

Pentagonul şi Casa Albă anunţă că vor propune Congresului să aprobe de patru ori mai mulţi bani, în 2017, pentru prezenţa militară asiguratorie a Statelor Unite în Flancul Estic al NATO. Prepoziţionare de armament şi echipamente militare, rotaţie de trupe, exerciţii şi antrenamente împreună cu armatele ţărilor din regiune. De ce o asemenea creştere? De ce acum?

Contextul politicii internaţionale este cum nu se poate mai favorabil unei asemenea decizii strategice. America punctează inteligent şi inspirat, la momentul oportun, cu trimiteri esenţiale atât spre Est (Rusia) cât şi spre Vest (Germania): „nu vom pleca de acolo şi nu vom lăsa neprotejat spaţiul dintre voi!”

Apropierea Summitului NATO din Polonia, cu ţările de la frontiera răsăriteană a Alianţei cerând insistent, de la Marea Baltică până la Marea Neagră, măsuri suplimentare de garantare a securităţii militare, discuţiile prelungite ale Washingtonului cu Rusia privind Ucraina, dar şi Siria (conferinţa de la Geneva, deocamdată întreruptă), la care se adaugă declaraţia îngrijorătoare a preşedintelui ucrainean Poroşenko privind riscul unei confruntări militare deschise cu Rusia, mai mare anul acesta decât anul trecut, ideea înfiinţării unei flote a NATO la Marea Neagră, susţinută de România, dorinţa Poloniei şi a ţărilor baltice de a avea baze militare permanente ale Alianţei pe teritoriul lor, şi, în fine, contextul electoral intern din Statele Unite, în care administraţia democrată vine cu o propunere care pune în umbră una din criticile republicanilor din ultimii ani, toate acestea la un loc fac din anunţul consolidării programului militar în Estul Europei o lovitură de imagine a preşedintelui Obama şi a Statelor Unite.

La câteva ore după semnalarea pertinentă din presa internă (era oare nevoie?), purtătorul de cuvânt al Guvernului şi MAE[4] au salutat anunţul administraţiei americane. Ştim că se pregăteşte o vizită oficială în Germania, la cel mai înalt nivel, dar desigur aceasta nu poate fi un motiv pentru a ignora un subiect care ţine de esenţa parteneriatului strategic cu Statele Unite.

Pe de altă parte, poate nu ar strica un consilier prezidenţial de politică externă, după o pauză de aproape trei luni. Pe cel al Securităţii Naţionale (în alte capitale ale lumii, o adevărată eminenţă cenuşie pe lângă şeful statului) nu ştiu dacă l-a auzit sau citit cineva cu vreo frază sau vreun text articulat pe teme de securitate, şi nici nu îi prea ştim viziunea strategică asupra ordinii mondiale sau asupra locului şi rolului României în sistemul relaţiilor internaţionale. Ştim doar că este un distins general format educaţional, profesional şi intelectual în anii ‘80. Bun, hai să admitem că „militarii tac şi fac”, că ei sunt oameni de acţiune, nu de discurs, că exprimarea publică (orală sau în scris) nu e neapărat punctul lor tare. Închidem aici, pentru moment, discuţia.

America şi-a anunţat aşadar, mai clar ca oricând în ultimii opt ani, interesul politic şi militar pentru securitatea ţărilor aflate pe Flancul Estic al NATO dar şi, prin extensie, interesul pentru ce se întâmplă în Ucraina, în Republica Moldova, în Marea Neagră. Este un lucru foarte bun, care se adaugă celor şase comandamente NATO (Unităţi de Integrare a Forţelor NATO – NFIU) din regiune, care vor fi finalizate şi operaţionalizate până în iulie, la data Summitului, când sperăm să obţinem şi declararea capacităţii iniţiale a scutului antirachetă al NATO, cu alte cuvinte integrarea scutului american de la Deveselu în sistemul de apărare al Alianţei Nord-Atlantice.

Nu e cazul nici să ne facem iluzii sau să aşteptăm lucruri care nu se vor întâmpla. Pentru economia americană, România nu este o piaţă deosebit de interesantă. Pot fi oricând listate cincizeci de ţări mai atractive în lume, cu rate de profit mai înalte, în Europa, Asia-Pacific, Asia Centrală, chiar Africa sau America de Sud. America nu va privi prea curând România ca pe o destinaţie de afaceri serioasă, persistând din păcate ideile alternative de „ţeapă că-i pe bani publici” (Bechtel) sau experiment limitat, nesemnificativ ca pondere (Ford).

Creşterea masivă a bugetului Iniţiativei de Reasigurare Europeană este un semn că vin vremuri interesante în politica internaţională. Mai mult ca oricând în ultimul deceniu de reaşezare a plăcilor tectonice, în Europa şi în balanţa de putere a lumii, România trebuie să aibă abilitatea politico-diplomatică de a fructifica oportunităţile care apar în regiune şi de a se plasa în calea resurselor alocate noii ordini internaţionale. Statele Unite nu vor părăsi Europa, dar trebuie să admitem că există şi o competiţie zonală pentru resurse, căreia trebuie să îi facem faţă cu succes. Totul contează: dincolo de poziţia pe hartă şi dimensiunea teritoriului sau a populaţiei, contează şi disponibilitatea politică, infrastructura, capacitatea administrativă şi eficienţa managementului de proiecte, statul de drept şi combaterea corupţiei, inteligenţa şi creativitatea, calitatea societăţii civile, eventualul „bruiaj societal” desfăşurat de propaganda anti-occidentală sponsorizată de Rusia în toată Europa etc. Banii şi securitatea nu vin de la sine, doar prin argumente geopolitice, doar prin faptul că avem deschidere la Marea Neagră, doar pentru că există prin tradiţie o atitudine anti-rusească în societate. Şi alţii luptă pentru resurse şi pentru securitatea lor, cu propriile argumente, din ţările baltice şi Polonia până în Bulgaria, ca să nu mai vorbim de Ucraina, Republica Moldova sau Georgia, aflate „dincolo” de frontiera Occidentului. Dar pentru a participa cu adevărat la redesenarea Europei sigure şi prospere, în secolul XXI, avem nevoie de ceea ce, cu un termen poate banalizat, se numeşte „inteligenţă strategică” şi performanţe: ca stat, ca economie şi ca societate.