Despre colind

Cuvântul „colind” sau „colinda”provine din latinescul „Calendae” nume ce se dădea vechilor sărbători păgâne de Anul Nou când era obiceiul să se facă urări de belşug şi fericire pentru noul an ce începea. De aceea cuvântul „colind”este pus în legătură cu sărbătoarea păgână „Calendae Ianuarii” şi cu urările ce se făceau pentru Anul Nou precum şi cu împărţirea darurilor de unde avem şi noi obiceiul să împărţim copiilor colindători daruri precum: colăcei, cunoscuţi sub numele de colindeti sau bolindeti în unele părţi ale ţării, fiind făcuţi din grâu curat, proaspăt măcinat.

Obiceiul colindelor este preluat de la romani care sărbătoreau în această perioadă „Naşterea Soarelui”deoarece în această perioadă a iernii soarele atinge punctul său cel mai jos în emisfera sudică, începând apoi, asemenea unei ridicări apoi o mişcare treptată spre nord. Calendele erau sărbători romane închinate soarelui , ele desemnează un obiect rotund, o trimitere directă la discul solar, de aici şi obiceiul de a împărţi colaci şi nuci colindătorilor, toate simboluri ale cercului, ale perfecţiunii.

Cu ocazia acestei sărbători timp de 6 zile un grup de colindători formaţi din bărbaţi şi băieţi, trecea pe la fiecare casă pentru a aduce vestea cea bună formând un cerc în timp ce cântau colindele. La capătul celor 6 zile colindătorii realizsera un cerc în jurul întregii comunităţi, principala motivaţie a obiceiului fiind aceea de protecţie, căruia i s-a impus sensul binecuvântării şi cel al Naşterii Domnului.

Românescul „colinda”nu vine direct din latinescul „Calendae”, ci prin intermediul cuvântului bulgar „koleda”.Majoritatea colindelor au provenienţa laică.

Colindatul este obiceiul cel mai bine păstrat .Cu colindatul umbla copiii, flăcăii, iar în unele sate chiar şi bărbaţii însuraţi astfel: copiii merg ziua cu colindul, până la apusul soarelui merg flăcăii, iar noaptea bărbaţii.

Colindele poartă prin veacuri cuvântul tainic al Naşterii Sfinte. Ele sunt o sinteză a spiritului creator şi religios al poporului român.

Bucuriacolindului este nemărginită. De cum se lasă seara, copiii se adună şi pornesc colindă. Chiar dacă ninge sau este ger de crapa pietrele, micuţii se adună în cete şi pornesc pe uliţele satului ca să vestească Naşterea Mântuitorului. Aşa se obişnuieşte de mii de ani, ca la Crăciun să se meargă cu colindul după un anumit ritual.Astfel bunicii îşi poartă nepoţii în cârcă şi nu uita să ia cu ei şi un băţ ca să îşi facă drum prin zăpadă şi să se apere de câini. Înainte să plece de acasă copiii primesc trăistuţe cusute de mâna din pânză în care adună nucile, covrigii şi merele.

Gazdele care îşi primesc colindătorii îşi deschid atât porţile sufletului cât şi porţile caselor din care ne îmbie un miros dulce de mere, colaci calzi şi bomboane… precum şi mirosul bradului proaspăt împodobit.

Colinda a reuşit să se păstreze până în zilele noastre marcând din Ajun şi până în a treia zi de Crăciun viaţa spirituală a comunităţii. În unele zone ale ţării cum ar fi zona Bihorului colindătorii sunt însoţiţi de Turcă, o înfăţişare fantastică a Caprei, cu dublu rol, de a aduce prosperitate şi de a alunga spiritele rele. În Bihori flăcăii sunt invitaţi în case unde cântă superbe cântări: colinde de bătrâni, colinde pentru gazde, colinde dedicate agricultorilor, pescarilor, vânătorilor, glorificând aceasta eschidere către înţelegerea muncii omului nu numai că o activitate trudnică ci şi că pe o expresie a rugăciunii. De aceea colinda este cantarea către Dumnezeu, este cântare pentru munca omului, este concretizarea verbală a tot ceea ce ţine de nivelul, de speranţele oamenilor.

Se spune că la Crăciun cerurile sunt deschise, Dumnezeu aude aude rugăciunea omului corect, aude sufletul curat care este purificat în timpul postului, iar acum are dreptul de a-i cere lui Dumnezeu clementa pentru munca lui şi sprijin pentru îndeplinirea dorinţelor.

În timp ce feciorii intonează colindele, Turca realizează un dans frenetic, hârjoneşte femeile şi fetele. Alături de Turcă, în sudul ţării, se regăseşte Brezaia care aduce în atenţie tot simbolismul Caprei. Colinde precum: „Steaua sus răsare”, „Trei magi de la răsărit”, „O ce veste minunată”, „O brad frumos”, „Florile dalbe”, „Bună dimineaţa la Moş Ajun”, sunt colinde care amintesc de naşterea Domnului şi de bucuria omenirii la auzirea veştii.

Colindatul atât la ţară cât şi la oraş a rămas o sărbătoare a comunităţii, a copiilor şi tinerilor care colinda ca şi a celor care primesc colindători rasplatindu-i cu daruri şi contribuind astfel la păstrarea datinilor străvechi.

Ştiaţi că…

Obiceiul sacrificării porcului de Ignat este unic în lumea creştină şi îşi are rădăcinile pe teritoriul ţării noastre în ritualurile vechilor daci din ziua Solstiţiului de iarnă.

Istoria sărbătoririi Crăciunului

În urmă cu 4000 de ani, primii care au sărbătorit perioada din mijlocul lunii decembrie au fost mesopotamienii prin celebrarea Anului Nou, care dura 12 zile. Ei venerau mai multe zeităţi, iar cel care îi conducea era Marduk. În fiecare iarnă, Marduk ducea o luptă cu forţele raului, ale întunericului. Oamenii îl ajutau sărbătorind Zarmuk, iar la sfârşitul acestei sărbători regele se sacrifică pentru a-l ajuta pe Marduk în luptă (de fapt sacrificatul era un tâlhar îmbrăcat în hainele regelui).

Babilonienii şi persienii aveau Sacaea. Romanii sărbătoreau Saturnalia, în cinstea zeului Saturn. Aceasta era ţinută din mijlocul lunii decembrie până la începutul lunii ianuarie. În aceste zile se organizau carnavaluri, mese festive, se ofereau cadouri şi se mergea în vizită la prieteni.

În anul 274, împăratul Aurelian a proclamat ziua de 25 decembrie “Ziua soarelui invincibil” iar în 320 Papa Julius I a declarat această zi că ziua Naşterii Mântuitorului Iisus Hristos pentru a contracara Saturnalia, sărbătoare ce era ţinută şi de creştinii convertiţi. Cu timpul această credinţă a fost adoptată, iar data de 25 decembrie este cunoscută ca ziua Naşterii Domnului.

Acesta sărbătoare a devenit populară în anul 1860, când Washigton Irving l-a portretizat prima dată pe Moş Crăciun în cartea “ Cum se sărbătoreşte Crăciunul la Bracebrige Hall”. Tot în 1860, Thomas Nast, celebru caricaturist a promovat imaginea unui bătrân vesel, îmbrăcat într-un costum roşu cu nasturi negri şi cu o curea din piele în cotidianul Harper’s Illustrated Weekly. Nast a contruit imaginea lui Moş Crăciun timp de 30 de ani, timp în care a stabilit reşedinţa Moşului la Polul Nord şi a construit legenda comercială.

Moş Crăciun aşa cum îl ştim în zilele noastre a fost creat de Harddon Sundblom, el atribuidu-i Moşului burtă, costum rosu-alb şi curea. Această imagine a fost promovată de o companie producătoare de băuturi răcoritoare, care avea culorile produsului similare cu costumul Moşului.