Tandemul România-Polonia. Un proiect fezabil sau doar iluzia unei noi „axe strategice”?

Pe 6 noiembrie a.c. va avea loc la Cracovia, în organizarea Clubului Jagiellonian din cadrul prestigioasei universităţi poloneze, prima masă rotundă dedicată parteneriatului strategic româno-polon. Ideea mi s-a părut de la început foarte interesantă şi promiţătoare, atât academic cât şi politic, mai ales că evenimentul este planificat să aibă loc la puţină vreme după alegerile legislative din Polonia, care vor duce, prin rezultatul lor astăzi cunoscut (dar oricum previzibil, în urma scrutinului prezidenţial din luna mai, aşa cum am mai scris) la înlocuirea guvernului liberal al Platformei Civice cu unul conservator, al Partidului Justiţie şi Dreptate (PiS). Cu toate consecinţele aş adăuga imediat, interne şi externe, care decurg de aici.

Polonia tocmai începe aşadar un proces de schimbare politică la toate nivelurile, care se va dovedi probabil substanţial şi destul de contondent, virând din nou spre o dreaptă naţională fermă, principială până la rigiditate, intrată în trecut în coliziune cu Bruxelles-ul şi cu politicile Uniunii Europene. Din precedenta experienţă a regimului conservator al gemenilor Kaczynski, din perioada 2005-2007 (din care doar fostul premier Jaroslaw mai trăieşte acum), reţinem în special încordarea şi chiar crizele care au însoţit dialogul Varşovia-Bruxelles, pe diverse teme, stinse de fiecare dată cu greutate şi prin compromisuri de ultim moment.

Spuneam totuşi, în precedentul meu articol dedicat Poloniei, că practica guvernării conservatoare ar putea aduce o atenuare a „asprimii” discursului electoral al PiS, în esenţă unul populist, naţionalist, intransigent şi antieuropean. Una a fost campania, şi alta va fi guvernarea, iar prin asta nu sugerez nicidecum că noii lideri de la Varşovia îşi vor uita alegătorii şi promisiunile (cum nu au făcut-o nici după câştigarea prezidenţialelor din octombrie 2005), ci doar că guvernul care se va instala va intra până la urmă în mecanismul inevitabil al procedurilor, deciziilor şi rutinei comunitare, deci în „matca” apartenenţei la Uniune. Nu va exista, de fapt, o alternativă reală la această opţiune politică. Noul guvern va face unele schimbări, dar nicidecum o Revoluţie. Relevantă în acest sens este şi observaţia lui Piotr Buras de la European Council on Foreign Relations, care semnalează importanţa gestului politic discret al Partidului Justiţie şi Dreptate de a retrage de pe site, înaintea alegerilor, un „proiect orbán-esc de revizure a Constituţiei Poloniei”, şi de a se dezice sec de el, ca şi când nici n-ar fi fost. Polonia va trebui cu alte cuvinte, dincolo de retorica din timpul campaniei recent încheiate şi de respectarea angajamentelor electorale interne, să rămână parte a Proiectului European, ca primă putere a Europei Centrale postcomuniste şi a şasea naţiune, ca mărime, a Uniunii Europene. Personal, nu mă îndoiesc că aşa va fi, iar schimbarea de tonalitate la Varşovia şi posibilele asperităţi iniţiale în relaţia cu Bruxelles-ul vor fi depăşite.

Un aspect inedit îl va constitui relaţia conducerii conservatoare a Poloniei (preşedinte, premier) cu Preşedintele Consiliului European, polonezul Donald Tusk, pe care Partidul Justiţie şi Dreptate l-a criticat sever în calitatea anterioară de prim-ministru, pentru „trădarea intereselor poloneze în faţa Uniunii Europene”.

Dacă Polonia tocmai a ieşit din ecuaţia alegerilor, România, cea mai importantă ţară din sudul Europei Centrale şi a şaptea naţiune a Uniunii, intră în schimb într-un an electoral complicat, cu alegeri locale şi parlamentare, la capătul căruia Preşedintele Iohannis va desemna, cel mai probabil, un premier din partea PNL. Va avea loc o schimbare de guvernare şi la Bucureşti, la fel cum am prevăzut-o şi pe cea de la Varşovia, când alegerea lui Andrzej Duda a fost semnalul clar al apropierii unui guvern de aceeaşi culoare politică cu noul preşedinte.

Teoretic, două guverne de centru-dreapta au şanse mai mari să se plaseze pe diverse teme în discuţie de aceeaşi parte a mesei decizionale de la Bruxelles, deşi avem suficiente exemple şi în sens contrar. Considerentele doctrinare contează însă mai puţin decât interesele strategice ale statelor membre. În fine, ar mai trebui spus şi că, în materie de politică externă cel puţin, colaborarea poate avea loc, la urma urmei, în bune condiţii şi între state guvernate de partide aflate în grupuri parlamentare europene diferite. Deci, nu văd un impediment (din acest punct de vedere) în apropierea celor două ţări, nici înainte, nici după alegerile legislative din România.

Un aspect cu adevărat major în ecuaţia relaţiei bilaterale ar putea fi mai degrabă colaborarea şi „chimia” personală între cei doi preşedinţi, ambii aflaţi la început de mandat. Preşedintele Iohannis a declarat dealtfel, în primăvară, cu ocazia vizitei pe care i-a făcut-o fostului preşedinte Bronislaw Komorowski (cu două luni înainte de alegerile pierdute de acesta din urmă), că pentru Bucureşti „relaţia cu Polonia este o prioritate, atât pe plan european cât şi transatlantic”. Din câte cunosc, Polonia ar fi dat recent României semnalul unei dorinţe de colaborare mai strânsă, cel puţin punctual, în vederea unei poziţii comune la Summitul NATO de la Varşovia, din iulie 2016, dar poziţia pe care ar pregăti-o Polonia şi ţările baltice (cererea de înfiinţare de baze militare permanente ale NATO pe flancul estic) nu este deocamdată agreată de tandemul Germania-Franţa.

Dar să vedem, pe scurt, care ar fi argumentele şi contra-argumentele unui tandem România-Polonia, în cadrul Uniunii Europene şi al NATO. Când spun „tandem” (fireşte, termenul nu este şi nu va fi brevetat în limbaj oficial, deşi „tandemul franco-german” este demult acceptat de analişti şi jurnalişti), am în vedere mai mult decât parteneriatul strategic actual, un concept bun dar oarecum banalizat prin numărul cam mare de astfel de acorduri încheiate de România. La urma urmei, şi Coreea de Sud este partener strategic al României, dar presupun că suntem cu toţii de acord că relaţia cu Polonia ar avea o altă încărcătură.

Argumente certe:

• Apartenenţa comună la Uniunea Europeană şi la NATO (deci, state partenere şi aliate);
• Apropierea geografică;
• Compatibilitatea ca dimensiuni populaţionale şi de teritoriu, ca dezvoltare economică şi influenţă regională (desigur, cu un plus incontestabil pentru Polonia, dar nu unul care să o includă în categoria marilor puteri occidentale);
• Relaţiile bilaterale tradiţional bune (după 1918, de la crearea statului polonez modern independent), nefericita experienţă comunistă comună (1945-1989) şi lipsa diferendelor de orice fel;
• Actualul parteneriat strategic, pe care se poate clădi o apropiere substanţială a economiilor şi societăţilor din cele două ţări, desigur cu mai multă voinţă, creativitate şi inspiraţie la nivel guvernamental, non-guvernamental şi privat decât până în prezent;
• Ponderea combinată a Poloniei şi României în structurile decizionale ale Uniunii Europene (60 de milioane de locuitori), ca număr de voturi, ar depăşi-o pe cea a unor puteri consacrate precum Spania, Italia, Marea Britanie sau chiar Franţa;
• Interesele geostrategice convergente, care fac ca ambele ţări, poziţionate pe Flancul Estic al Alianţei Nord-Atlantice („coridorul” de la Marea Baltică în nord la Marea Neagră în sud), să fie interesate de coordonarea şi consolidarea securităţii militare regionale;
• Relaţiile de parteneriat strategic al ambelor ţări cu Statele Unite, Bucureştiul şi Varşovia fiind aliaţii cei mai importanţi ai Washington-ului în Europa Centrală.

Printre contra-argumentele posibile (nicidecum certe, aşa cum sunt argumentele) care ar putea apărea în timp, se cuvin menţionate:

• O eventuală pretenţie a Varşoviei ca Bucureştiul să susţină automat toate iniţiativele şi interesele poloneze, pe criteriul unui presupus leadership regional. De exemplu, în 1920 mareşalul Pilsudski, şefului noului stat polonez, a adresat Guvernului Averescu propunerea de a participa împreună la administrarea Ucrainei de Vest, dar România a respins oferta, pentru a nu se angrena în războiul polono-sovietic. Totuşi, România a permis tranzitarea teritoriului său de către trupele şi armamentul Poloniei, precum şi de către refugiaţii civili polonezi din Ucraina, fiind indirect de partea Varşoviei în războiul cu Uniunea Sovietică;
• Deranjarea tandemului Berlin-Paris, dacă noul regim conservator de la Varşovia va alege calea obstrucţionării frecvente a deciziilor europene (de exemplu, încercarea de formare a unor minorităţi de blocaj în Consiliu, la care să atragă şi România). Bucureştiul nu ar fi interesat de o asemenea atitudine, ci de consolidarea relaţiilor cu Berlinul şi Parisul;
• Incapacitatea administraţiilor de a da substanţă efectivă tandemului politic, deci de a transpune enormul potenţial al alianţei celor două ţări în proiecte comune specifice (infrastructură de transport şi comunicaţii, industrie, investiţii comune, comerţ, educaţie, cultură, turism etc.), ceea ce ar putea lăsa ideea la nivelul unor semnături puse pe hârtie, fără valoare practică şi reflectare în oportunităţi de colaborare directă (un exemplu: ca să zbori de la Cluj la Cracovia, în regiuni „înfrăţite” aflate la o distanţă de circa 650 km, trebuie să faci escală la München iar costul biletului devine demotivant, undeva în jur de 500-600 de Euro – la urma urmei, asta este ceea ce contează pentru oamenii de rând);
• Neutralitatea (în cel mai bun caz) a opiniei publice din cele două ţări faţă de ideea unei apropieri foarte strânse a relaţiilor, din cauza lipsei unei imagini deosebit de atractive a României în Polonia şi invers, fiind necesar probabil un efort îndelungat de diplomaţie publică reciprocă pentru a asigura suportul unui asemenea proiect politic, în condiţiile în care opinia publică ar favoriza probabil o apropiere strategică de una sau alta din marile puteri ale Uniunii Europene (Germania, Franţa, Marea Britanie).

Bilanţul beneficiilor şi al riscurilor este totuşi, în opinia mea, pozitiv. Decidenţii vor trebui să evalueze trei aspecte: dacă „blocul” româno-polon în Europa Centrală este necesar, dacă este posibil şi dacă este benefic. Proiectul merită oricum analizat cu mare atenţie, mai ales în condiţiile în care, aşa cum am spus cu alte ocazii, România nu are în acest moment, la aproape opt ani de la aderare, nicio relaţie bilaterală foarte apropiată (şi asta se vede!) cu vreuna din marile puteri europene, respectiv Germania, Franţa sau Marea Britanie, în pofida tuturor „axelor” şi parteneriatelor strategice pe care le-am aşternut de-a lungul timpului pe hârtie.