De la hot dog la insecte prăjite: ce mănânci pe stradă

Rezultatelele unui studiu realizat recent arată că americanii mănâncă aproximativ 20 de miliarde de hot dogs pe an. Pentru a sărbători acest preparat mult iubit, în fiecare an, pe 23 iulie, în New Orleans şi alte oraşe americane au loc diverse parade şi carnavaluri.

„Street food” înseamnă ”mâncare de stradă” – mâncare pe care o poţi servi în timp ce te plimbi printr-un oraş, în drum spre serviciu sau, pur şi simplu, când ai chef de ceva bun şi rapid. Asta nu înseamnă că street food e acelaşi lucru cu fast food. Street food e deja o cultură, o componentă a brandului turistic al unei ţări. În această categorie intră mult mai multe preparate culinare decât la fast food, mult mai savuroase, mai autentice. În ceea ce priveşte asemănările cu fast food-ul, putem aminti preţul mic şi faptul că se prepară pe loc, rapid, şi se poate lua la pachet.

Unele produse care şi-au început cariera ca street food sunt acum atât de populare, încât s-au răspândit în toată lumea, iar originea lor rămâne disputată. Dacă luăm celebrul hot dog, de exemplu, acesta este atât de iubit, încât are chiar şi o zi a lui, una internaţională, pe 23 iulie.

Queijo Coalho

Street food, din Antichitate

Clienţii caută mâncarea de stradă oferită de bucătarii ambulanţi din multe motive. Unul ar fi faptul că este la îndemână – un stand cu gustări rapide şi delicioase e perfect amplasat pe drumul spre birou ori pe străduţele vizitate de turişti. Aceştia pot experimenta, astfel, mâncarea locală. În plus, îi sprijină pe micii comercianţi. Un alt argument în sprijinul popularităţii mâncărurilor de stradă este preţul scăzut.

Conceptul de street food exista până şi în Grecia Antică, iar urme ale unor standuri mobile de mâncare au fost găsite şi la Pompei. Se pare că acest gen de mâncare era consumat mai ales de săraci, de acei cetăţeni care nu aveau nici măcar un cuptor acasă – adică nu aveau posibilitatea să gătească. Cel mai adesea, de pe străzile Romei se puteau cumpăra peşti mici prăjiţi sau supă de năut cu pâine.

La fel, în China antică mâncarea de stradă era destinată săracilor; însă era atât de gustoasă, încât bogaţii îşi trimiteau servitorii să le cumpere şi lor delicioasele produse, pe care le mâncau apoi în intimitatea casei.

Aztecii aveau în fiecare piaţă standuri cu hrană şi băuturi specifice – specialităţi ce includeau carne de iepure, curcan, broaşte, dar şi peşte, ouă, fructe, insecte prăjite sau turte de porumb.

Primii amatori de street food

În timpul lui Genghis Han (1167 – 1227) nu era prea multă vreme care se putea dedica gătitului, astfel că armatele de mongoli se hrăneau cu bucăţi de carne de oaie sau de capră, pe care le purtau cu ei sub şaua calului. Aşadar, şi această practică este considerată o posibilă origine a conceptului de street food.

Există relatări despre existenţa standurilor mobile de mâncare în Cairo, în anii 1300. Oamenii cumpărau de pe stradă kebab de miel şi orez; aveau la ei un fel de pături de picnic, pe care le aşterneau pe jos şi se aşezau pe ele, pentru o masă rapidă.

În perioada Renaşterii, în Turcia se găseau standuri mobile cu mâncare caldă la fiecare intersecţie de drumuri mai importantă. Se vindea mai ales pui şi miel, gătite la rotisor. De altfel, în Turcia otomană a fost pentru prima dată recunoscut oficial conceptul de street food, fiind date şi legi pentru a organiza această activitate.

Începuturile bucătăriei din stradă

În primele colonii americane, la standurile mobile se vindeau supe calde, fructe, dulciuri şi foarte multe stridii, care erau ieftine pe vremea aceea. În anii 1700 activitatea acestor vânzători ambulanţi a fost restricţionată, iar apoi a fost interzisă, cel puţin în New York – ciudat, dacă ne gândim cât este de populară acum mâncarea de stradă în metropola americană.

După 1800 au apărut şi cartofii prăjiţi, despre care se crede că şi-au început “cariera” tot ca mâncare de stradă, în Paris. Iar în Londra epocii victoriene puteai cumpăra de la vânzătorii ambulanţi supă de mazăre şi chiar creveţi. În ţările asiatice s-au răspândit celebrii tăiţei, duşi de imigranţii chinezi şi în Japonia.

Aşadar, fiecare ţară avea, încă de atunci, produse specifice, tradiţionale, pe care le vindeau şi încă le vând. La aceste standuri mobile poţi să faci cunoştinţă cu bucătăria locului, la preţuri mici, de aici şi popularitatea conceptului street food. În unele state, însă, acesta nu este la fel de bine tolerat, în special din cauza preocupării autorităţilor faţă de igienă.

Turiştii nu se sperie de ameninţarea bolilor, însă. Nimeni nu ratează o porţie de “fish and chips” în Londra, o tortilla în Mexic, sau un hot dog în New York.

Cel mai iubit: hot dog-ul

Un studiu recent arată că americanii mănâncă circa 20 de miliarde de hot dogs într-un an. Putem spune, deci, că au o adevărată pasiune pentru cârnăciorul servit într-o chiflă. O pasiune atât de mare, încât a fost oficializată: ziua de 23 iulie este sărbătorită la nivel naţional în S.U.A. ca ”Ziua Naţională a hot-dog-ului”. În fiecare an, pe 23 iulie, în New Orleans şi alte oraşe americane au loc diverse parade şi carnavaluri – oamenii se strâng pe străzi, participă la concursuri trăznite, de băut bere, de mâncat, curse de câini etc. De asemenea, pentru a întări caracterul internaţional, ziua este sărbătorită şi în Marea Britanie sau Australia.

2, 5 miliarde de oameni mănâncă street food în fiecare zi – de la cele mai simple sandvişuri la bucăţi de carne, insecte, fructe de mare (toate prăjite), până la felii de pizza sau varietăţi ale şaormei aşa cum o ştim noi, fiecare ţară are propria tradiţie şi în ceea ce priveşte mâncarea de pe stradă. Singura condiţie este să se poată mânca în picioare, în timp ce te plimbi.

Faima hot dog-ului a început să crească după ce a fost servit de imigranţii germani în parcul de distracţii din Coney Island, în America, fiind ridicat între timp la rang de mâncare naţională; e ironic, dacă ne gândim că acest preparat exista încă înainte de descoperirea Americii.

Cuvântul latinesc “salsus” se referă la sarea care conserva carnea de porc sau de vacă, tocată. Acesta stă la originea termenului “saucisse” în franceză, sau “sausage”, în engleză – cârnat, pe româneşte. Istoricii susţin că acesta exista în China încă din anul 1500 î.e.n., fiind consumat şi de babilonieni; apare inclusiv în “Odiseea” lui Homer.

Cine a inventat cârnatul?

În Evul Mediu, cârnaţii se răspândiseră în toată lumea. Erau uscaţi în ţările mai calde, precum Italia, Spania sau Franţa, fiind păstraţi în şiruri lungi, legaţi unul de altul. În celelalte ţări, cu o climă mai rece (Germania, Austria), se făceau cârnaţi proaspeţi, în pereche, gata pentru prăjit sau fiert. De la nemţi vine şi termenul “crenvurşt”, dar şi cea mai celebră reţetă, cea din Frankfurt, care a fost importată şi în America.

Circulă mai multe legende referitoare la apariţia hot dog-ului, respectiv cârnatul fierbinte servit într-o chiflă. Una spune că a fost ideea nevestei unui negustor din New York. Omul vindea cârnaţi fierbinţi şi le dădea clienţilor mănuşi, ca să nu se ardă. Văzând că mănuşile nu se întorceau de la clienţi, nevasta i-a sugerat să pună cârnatul în pâine, aceasta fiind un “ambalaj” ieftin şi comestibil.

Altă legendă îl are în centru pe un vânzător bavarez pe nume Anton Feuchtwanger, care s-a dus la un bâlci în Louisiana împreună cu un cumnat al său, brutar, în 1904. Anton vindea cârnaţi, iar cumnatul, pâine – împreună ar fi creat hot dog-ul de astăzi.

Șerpi Cambodgia

Povestea verificată şi cel mai des vehiculată este, însă, cu un măcelar de origine germană, pe nume Charles Feldman, care vindea cârnaţi în pâine în chioşcul său din Coney Island, o staţiune de lângă New York. Aici consideră americanii că s-a “născut” hot dog-ul şi aici îl sărbătoresc.

Poftiţi la câini fierbinţi!

Şi povestea numelui “hot dog” (câine fierbinte, în engleză) are mai multe variante. Se pare că preparatul şi-a căpătat denumirea în urma unor glume făcute pe seama imigranţilor germani, care au dus cu ei în America nu doar cârnaţii, ci şi acei câini teckel, denumiţi şi şoricari, care au o formă mai lunguiaţă. Imediat a fost observată asemănarea patrupedelor respective cu nişte cârnaţi, iar oamenii au început să facă glume pe seama comercianţilor, făcând insinuări şi la adresa originii “dubioase” a cărnii din cârnaţii germanilor. Iar miturile puteau fi şi adevărate în urmă cu sute de ani, când germanii chiar consumau carne de câine.

În jurul anului 1890, standurile vânzătorilor ambulanţi erau denumite “dog carts”, iar de aici a mai fost nevoie de un singur pas – comercianţii au început să îşi facă reclamă strigând “Hot dogs! Hot dogs!”. Astfel s-a ajuns de la “hot frankfurter”, cum se numea iniţial, la hot dog.

Cel mai aşteptat concurs de mâncat hot dogs este cel organizat de Nathan’s Famous – un lanţ de restaurante dezvoltat dintr-un stand mobil deţinut de un imigrant polonez, Nathan Handwerker. Acesta a început să vândă hot dogs în Coney Island, în 1916, după ce a luat un împrumut de 300 de dolari de la nişte prieteni. Astăzi, Nathan’s sunt celebre pentru cârnăciorii lor – iar restaurantul iniţial încă există în Coney Island.

Astăzi există o mulţime de variante de hot dog numai în New York, unele locuri căpătând faimă numai datorită acestui preparat, pe care îl pregătesc într-un anume mod: unii fierb cârnatul, alţii îl prăjesc, unii pun varză murată, alţii, ardei iuţi. De obicei, orice hot dog conţine muştar, ketchup, maioneză şi ceapă.

Controverse

Ca orice lucru popular, hot dog-ul are partea sa de controverse şi de opozanţi. În America, produsul se vinde gata gătit şi ambalat. Aşadar, se poate consuma ca atare. Totuşi, se recomandă măcar încălzirea lui, întrucât există riscul să existe bacterii, ce pot fi distruse cu ajutorul căldurii.

Preşedintele american Barack Obama şi premierul britanic David Cameron au mâncat împreună hot dog la un meci de baschet, în timpul unei vizite în SUA, în 2012. Preşedintele Obama apare în nenumărate fotografii cu cel mai îndrăgit preparat culinar american.

Institutul American pentru Cercetarea Cancerului a înaintat o acţiune în instanţă, cerând ca producătorii să pună pe produs etichete de avertizare, după ce au realizat un studiu care arată că un consum zilnic de 50 de grame de carne procesată, echivalentul unui crenvurşt, creşte cu 20% riscul de apariţie a cancerului colorectal. Crenvurştii nu sunt foarte apreciaţi de nutriţionişti, întrucât conţin multe grăsimi şi diverşi conservaţi.

Nu în ultimul rând, crenvurştii sunt periculoşi pentru copiii mici, care se pot îneca atunci când îi mănâncă. Se pare că, tot în America, 17% dintre cazurile de asfixiere cu mâncare în rândul copiilor sub 10 ani au fost cu hot dogs.

Toate aceste neplăceri sunt ignorate de marea majoritate a americanilor, care sărbătoresc hot dog-ul şi i-au dedicat o zi naţională – pe 23 iulie. Sunt organizate concursuri de mâncat hot dogs, carnavaluri şi parade, mai ales în jurul New York-ului, unde la fiecare colţ de stradă se poate găsi un vânzător ambulant de cârnăciori.

Produse specifice street food

Fiecare ţară are preparatele sale specifice, iar multe dintre ele se găsesc la vânzătorii ambulanţi – de obicei, sunt şi cele mai delicioase. Iată numai câteva exemple:

Tacos

• Fish & Chips – mâncare specific englezească. După cum arată şi numele, este vorba despre peşte (de obicei cod, prăjit într-o crustă crocantă) şi cartofi prăjiţi.
• Covrigi (Pretzel) – cei mai autentici se găsesc în Germania, mai ales în Munchen.
• Specialităţi cu paste – în Italia, bineînţeles. Pe stradă în Rimini, de exemplu, se găsesc adesea “gnochetti”
• Creveţi – se pot găsi pe străzile Barcelonei (Spania), alături de alte delicatese
• Currywurst – Nemţii au rămas tot la cârnăciori, iar cei mai delicioşi se pot găsi în Berlin, celebrii currywurst.
• Souvlaki – Grecia (bucăţi de carne pe frigărui, se servesc în pita, cu tzatziki)
• Balik-ekmek – Turcia (un sandviş specific, ce conţine peşte de obicei)
• Bessara – o supă din boabe de fava, foarte populară pe străzile din Maroc
• Boli – Nigeria (banane plantain prăjite)
• Tawa Pulao – În Mumbai, India, se mănâncă pe stradă acest preparat, care este compus din orez cu legume şi condimente specifice.
• Pani-puri – În Nepal întâlneşti pe stradă aceste sfere prăjite, cu umpluturi diverse.
• În Cambodgia poţi cumpăra de la vânzătorii ambulanţi şerpi prăjiţi, pe băţ.
• Supa Pho, foarte populară pe străzile din Bangkok, Thailanda.
• Siêu bánh – Vietnam
• Baozi sunt nişte găluşte ce se vând şi pe străzile din Beijing, China.
• Takoyaki – se găsesc în Japonia, sunt un fel de gogoşi, umplute şi prăjite.
• Creveţi pe băţ (Satay) – Indonezia
• Sausage sizzle – tot un fel de hot dog, dar care se găseşte în Australia
• Queijo Coalho din Rio, Brazilia, sunt bucăţi de brânză pe băţ, făcute la grill şi condimentate
• Tacos – Mexic (un fel de şaorma mexicană)
• Tot în China poţi cumpăra de la standuri “chuanr” – un fel de frigărui cu steluţe de mare, căluţi de mare sau scorpioni (după gust).

[stextbox id=”custom”]

Hamburger

Este un produs care a pornit ca street food, dar azi este asimilat mai mult industriei fast food. Nu se ştie exact cine a inventat chifteaua plată servită în chiflă; dar se ştie că denumirea vine de la numele oraşului nemţesc Hamburg, al doilea ca mărime din Germania, de unde au emigrat foarte mulţi nemţi în Statele Unite ale Americii. Aşadar, tot poporului german trebuie să îi mulţumim şi pentru hamburger.

Printre primii care a servit hamburger publicului este un american pe nume Charlie Nagreen, care vindea mâncare în la un festival local din oraşul american Seymour, Wisconsin. Văzând că oamenii nu se opreau să mănânce, fiind dornici de distracţie, el a hotărât să vândă bucăţi de carne între două felii de pâine, iar succesul a fost rapid.

Un alt posibil “pionier” al hamburgerului este bucătarul Fletcher Davis, care a susţinut că a avut ideea de a aşeza chifteluţa de carne tocată între două bucăţi de pâine, în 1880, în Atena, Texas.

Într-o altă versiune, hamburgerul ar fi apărut în Germania, prin 1891, când bucătarul Otto Kuasw, care-şi avea taraba în portul Hamburg din Germania, le vindea marinarilor sandvişuri cu file de vită prăjit în unt, servite cu un ou prăjit şi două felii de pâine, prăjite şi ele. E posibil ca aceşti marinari să fi dus cu ei ideea deliciosului sandviş nemţesc în America.

[/stextbox]