O copilărie altfel: lagăre și fericire
Are un nume, însă rar i-l rostește cineva. E cunoscut ca „beneficiar” al serviciilor de protecție socială. Trăieşte în instituțiile statului și e singur pe lume. Este vorba de fiecare copil sau tânăr cu dizabilităţi mintale, captiv în aceste locuri închise, numite centre de plasament, de recuperare și reabilitare sau rezidenţiale. În sistem, aceşti copii şi tineri sunt cifre: 24, 598 de „beneficiari” își duc viaţa în spatele porţilor încuiate care despart cele 717 instituții de lumea liberă. Mai există loc pentru fericire în lumea îngrădită, la propriu, a acestor copii? Pot fi cifrele fericite? Și dacă da, ce le-ar face fericite? Sunt locuri în care noi, cei din lumea de afară nu putem pătrunde, accesul fiind de cele mai multe ori restricționat.
Instituționalizarea copiilor și tinerilor cu dizabilităţi mintale lasă loc abuzurilor, în condițiile în care singura persoană care ar putea să sesizeze o încălcare a drepturilor acestor persoane este reprezentantul legal sau tutorele care a decis plasarea lor într-un centru social sau medical. Centrul de Resurse Juridice Cluj este un ONG și-a câștigat dreptul pe cale legală de a face vizite neașteptate în aceste centre și de a atrage atenția autorităților locale asupra problemelor identificate.
Lagărele de lângă tine
În perioada 6 – 10 iunie, CRJ va prezenta în Piața „Avram Iancu” din Cluj expoziția „Lagărele de lângă tine”, o expoziție ce cuprinde peste 120 de fotografii surpinse de foto-documentarista Odeta Catană în mai multe centre din România. Fotografiile sunt „montate” într-o structură de lemn realizată de un arhitect, urmând ca seara, aceasta să devină o instalație luminoasă. „Fotografiile vor fi închise, exact ca acești copii, iar lumina instalației are și ea la rândul său o semnificație. În centrele pentru persoanele cu dizabilități, lumina se stinge la ora 22:00. Nimeni nu are posibilitatea să aprindă lumina, nu există veioze la pat sau orice altă sursă de lumină”, a explicat Georgiana Pascu, de la CRJ.
Fotografa Odeta Catană s-a întors pentru o perioadă în România deși locuiește la Berlin, special pentru a face parte din acest proiect. Mărturisește că nu a fost suficient de pregătită pentru întâlnirea cu copiii instituționalizați, simțindu-se sufocată în cadrul centrelor. „Cei de la Centrul de Resurse Juridice m-au contactat, știau că fac fotografie documentară, știau că nu mai sunt în țară, dar mi-au propus să particip la acest proiect. Au dorit mult să introducă un segment foto în cadrul programului. Am fotografiat eu, dar în același timp, o mare parte dintre cei cu care vorbeam din cadrul instituțiilor, au avut și ei câte un aparat, să fotografieze și ei, să avem și perspectiva lor, a oamenilor din sistem. M-am întors în România pentru o perioadă, pentru a lua parte la acest proiect. Am fost în mai multe centre din țară. Nu intrasem niciodată până atunci într-un centru de acest gen pentru copii cu dizabilități. Nu eram pregătită și nu mă așteptam să fie așa. A fost un sentiment de îngrădire, de claustrofobie, pur și simplu m-am simțit închisă pe toată perioada vizitei. Nu m-am simțit confortabil.
De ce? Pe întreaga perioadă a vizitei eram însoțită de angajații centrelui. Eram cu alaiul după mine. Mă simțeam îngrădită. Dacă ceva nu era în regulă vroiau imediat să dea la o parte din fața camerei. Nici eu la rândul meu ca fotograf nu am avut o libertate foarte mare. Trebuia să respect regulile de a nu face portrete copiilor instituționalizați, pentru că au dreptul să nu le fie fotografiate chipurile. Tot ce trebuia puteam să fotografiez era atmosfera, cadre de ansamblu, fără chipuri. De aceea am încercat din răsputeri să redau atmosfera din interior prin orice altceva, alte părți ale corpului, dar fără chipuri. Chiar dacă sunt copii cu dizabilități, ca orice copii pe lumea asta au și ei nevoie de afecțiune. Fiind închiși în centrele acestea unde personalul e insuficient. Am întâlnit și angajți foarte calzi, foarte atașați de copii, dar efectiv erau depășiți de situație, în sensul că erau prea mulți copii. Odată ce apăream cu aparatul de fotografiat, venea, puneau mâna pe mine, vroiau aparatul. Se simțea foarte tare nevoie de afecțiune și de atenție”, povestește Odeta.
Aceasta a suprins și momente de fericire. Copiii îi îmbrățișau pe cei care se ocupau de ei, își doreau să fie fotografiați, pentru că mulți dintre aceștia nu aveau nicio fotografie. „Se vedea că sunt apropiați de cei care au grijă de ei, au existat momente de fericire, dar predomină sentimentul de închis, de lipsă de oxigen, pentru că peste tot sunt gratii. Și pentru un om care e în toate capacitățile mintale e greu să stea acolo. Dacă aș sta închis acolo, nu știu cum m-aș simți după o săptămână, cred că mi-aș pierde din luciditate, pentru că e un sentiment puternic de închis”, spune Odeta.
Aceasta are câteva fotografii de suflet care au marcat-o. „La un moment dat am intrat într-una din camere și un copil se legăna cu fața spre geam, un geam cu gratii. Am peste 20 de cadre cu acest copil, simțeam că nu pot să plec de lângă el până nu fotografiez exact ce am simțit în momentul acela. Empatizez foarte ușor cu oamenii pentru că am nevoie de asta în fotografie. De asemenea, foarte mulți angajați au fotografiat geamurile, gratiile. Copiii, de asemnea. Cred că cei de acolo își doresc să fie și altundeva, nu doar între acele ziduri”, explică fotografa.
Proiectul fotografic face parte din campaia socială „Lagărele de lângă tine” care are a scop prevenirea abuzurilor asupra persoanelor cu dizabilități mintale închise în instituțiile statului. Statul român nu a implementat încă prevederile articolului 33 al Convenţiei ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi astfel încât un Mecanism Național de Monitorizare Independent prin organizarea de vizite neanunțate să poată contribui la garantarea respectării drepturilor fundamentale ale copiilor și tinerilor cu dizabilităţi închiși în instituții. După 4 ani de amânări, propunerea de lege se află, în sfârșit, pe masa Parlamentului. CRJ a lansat o petiție și o petiție în acest sens. „Ne dorim ca pentru fiecare copil închis într-un astfel de centru, să existe o semnătură a unui om din afara sistemului. Aceste centre ar trebui desființate”, este de părere Georgiana Pascu. Aceasta crede cu tărie că singurul lucru care i-ar face cu adevărat fericiți pe acești copii este o familie, fie ea cea adevărată sau una formată din asistenți maternali.
Centrul de la Huedin este unicul centru din România care poate fi dat exemplu pentru bunele practici.
[stextbox id=”custom”]
În România peste 25.000 de copii și tineri cu dizabilităţi sunt închiși în instituțiile statului, cei mai mulți dintre aceștia trăind în condiții inumane – stare precară a spațiilor de cazare și sanitare, acces inadecvat la articole de igienă personală, malnutriție, utilizarea izolării ca pedeapsă și tratamentul degradant. Aproape 1.500 de copii și tineri cu dizabilităţi au murit în mai puţin de patru ani în instituții din 27 de judeţe. Aceste realități au fost confirmate atât în urma a 70 de vizite organizate de Centrul de Resurse Juridice în instituțiile unde locuiesc tinerii, cât și de cel mai recent raport al Comisarului pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei, ca urmare a unei vizite oficiale din primăvara acestui an.[/stextbox]
Puteţi susţine campania prin semnarea petiţiei „Sunt singur pe lume, cine mă apără?”, ajunsă la aproape 3.700 de semnături. Prin această petiţie, CRJ cere politicienilor să respecte legea şi să adopte un mecanism independent de monitorizare a instituţiilor.
La Cluj se vor trimite cărți poştale către factorii de decizie, pentru a le arăta că societatea civilă este solidară cu zecile de mii de copii şi tineri vulnerabili, care trebuie ajutaţi şi protejaţi.
„Lagărele de lângă tine” este un proiect inițiat de Centrul de Resurse Juridice și finanţat prin granturile SEE 2009 – 2014, în cadrul Fondului ONG în România.
Este foarte trist si cutremurator ce se intampla cu acesti copii, care sunt ai nostril….