1 mai strămoşesc – Armindeni

1 mai este conform calendarului bisericesc ziua sfântului Ieremia, unul dintre sfinţii care provin din Vechiul Testament şi care avea darul prorociei. În slavonă, era numită „Ieremiin dini”, dar termenul  prin românizare şi simplificare a devenit Armindeni.

1 mai boieresc – la porţile Orientului

Într-un articol publicat în 2008 în România Literară, Ioana Pîrvulescu adună mărturii ale scriitorilor din secolul al XIX-lea despre felul în care se deschideau petrecerile în aer liber, cu băi şi manele, în pădurile de lângă Bucureşti de 1 mai. „Despre obiceiurile mai degrabă păgâne legate de această zi vorbesc, între alţii, Alecu Russo, Ion Ghica, Dimitrie Pappasoglu, în Istoria fondării oraşului Bucureşti, Nicolae Vătămanu în Odinioară în Bucureşti şi Alexandru Predescu în evocările din Dâmboviţă, apă dulce… E obligatorie o ieşire în natura aflată într-un moment de maximă prospeţime şi însufleţire. «Parfum, culoare, sunet se-ngână şi-şi răspund” , vorba poetului. Ciudat: s-ar zice că de 1 mai vremea e întotdeauna frumoasă: nimeni nu pomeneşte de vreun obstacol meteorologic, fie şi trecător, în calea petrecăreţilor. (…)

Băneasa – Pe vremuri, la nord de Bucureşti se afla dumbrava Banului Dumitrache Ghica, lăsată moştenire doamnei sale, Băneasa. De Armindeni pădurea se umplea de boieri şi, «la o bătaie din palme se iveau de prin tufişuri robii cu feţele tuciurii şi cu zâmbetul de porunceală, purtând pe talgerele de aramă gustările pregătite din vreme” (N. Vătămanu). Zâmbetul de porunceală, multiplicat prin mijloace moderne, supravieţuieşte sărbătorii. (…)

Cişmigiu – «În Cişmigiu petreceau Armindenul tineri zurbagii, printre care se găseau şi beizadele. Ei veneau însoţiţi de femei dispuse să le risipească aleanul, cântându-le ŤAh, puiule, mor!ť şi ŤInima mea multe areť” (N. Vătămanu). Zurbagiii, «cată-ceartă» cum sunt numiţi în dicţionarele vechi, îi fac pe familiştii prevăzători să ocolească sălbatica şi chiar primejdioasa grădină. (…)

«Ziua Armindinei în care pelinului i se dă cep!» scrie Alecu Russo în Amintiri. Apa curată de izvor, împreună cu vinul, cafeaua şi tot felul de bunătăţi aduse de acasă fac parte din veselia obligatorie a sărbătorii.

Cu o pasiune nedezminţită a descrierii detaliului culinar, memorialiştii înşiră masa de Armindeni, luată în chioşcuri sau direct pe jos, pe ştergare întinse în iarbă. Chefuri pantagruelice aveau loc, de pildă în livezile lui Bellu: «Negustorii, arendaşi ai grădinii baronului, umblau printre mesele muşteriilor ori printre pâlcurile întinse pe iarbă, cu tărgile în braţe şi potrivindu-le gâtul lung peste bărdacele setoase, slobozeau vinul cu buricul degetului. Când li se istoveau puterile şi banii, clienţii trânteau cu oala în pământ, ca să nu mai bea alţii după ei. Nu era de mirare atâta sete, când pe grătare sfârâia pastrama de capră, iar pe tarabe spânzura semiluna ardeiată a ghiudemurilor. Chiar şi plăcintele răsturnate în uriaşe tăvi de aramă, peste cotloane cu jar, când erau cu brânză, aveau atâta piper că abia se mai cunoştea tocătura. Cum de obicei se mânca şi cu carne şi cu brânză, doar vinul alina necazurile muşteriilor» (Al. Predescu). (…)

Manele – Lui Alecu Russo îi plăceau manelele care, pe la 1828, în copilăria lui, se cântau de Armindeni. Le numeşte: dulci, mângâioase şi dureroase «ce rup inimile». Pocnetul puştilor şi pistoalelor sunt un acompaniament sui generis pentru orientalul vaiet «înecat în amor»”.

1 mai la ţară

Numită şi „ziua pelinului” sau „ziua beţivilor”, 1 Mai semnifică în tradiţia populară începutul verii.  În unele regiuni din Banat şi Transilvania, Armindeniul este sărbătorit în ajunul de Sf. Gheorghe sau de Ispas. Armindeniul este semnificat printr-un o ramură verde sau chiar de către un trunchi de arbore tânăr, curăţat de crengi până aproape de vârf şi care este decorat cu flori şi spice de grâu, amintind de zeii păgâni ai vegetaţiei, desemnaţi să patroneze recoltele şi animalele. Lemnul cu pricina era adus din padure în ajun, iar de 1 Mai se înfingea în faţa casei, unde rămânea până la seceriş. Din el apoi se făcea apoi foc şi în el se cocea prima pâine din grâul cel nou. În ajunul zilei, femeile nu lucrează nici în casă, nici pe câmp, pentru ca viforul şi grindina să nu se abată asupra satului. De Armindeni nu se folosesc boii la nici o muncă pentru că este „ziua boilor”. Nerespectarea acestei reguli atrage după sine moartea animalelor sau îmbolnăvirea oamenilor. Sunt sate în care lemnul de Armindeni este un semn care se pune la casele celor mai gospodari oameni şi ale fetelor frumoase şi nemăritate. Omagiul vegetal secret era aşezat în crucea nopţii de către ceata feciorilor satului.

O altă credinţă este că ramura verde din poarta casei are meritul că alungă strigoii, dar ea aduce aminte şi de prigonirea lui Iisus. Se crede că, pe vremea când Irod omora copiii, la sfârşitul zilei a pus o ramură verde la o poartă, pentru a şti de unde să înceapă măcelul a doua zi. Numai că a doua zi, apăruseră ramuri verzi la toate casele, iar Irod nu l-a mai putut găsi pe Iisus.

Se organizează petreceri la pădure sau la câmp, unde se frige un miel, se aduc lăutari şi se bea doar pelin sau vin roşu. Vinul roşu are rolul că declanşează schimbarea sângelui şi apără de boli. Înspre seară, oamenii se întorc în sat cântând, având flori de liliac sau pelin verde la pălării.

Totuşi dacă Armindeniul cade miercurea sau vinerea, nu se fac petreceri, se respectă ziua de post. Au voie fetele, femeile şi copiii să se spele de dimineaţa cu rouă, pentru a fi curaţi şi sănătoşi tot anul. De asemenea, este bine ca oamenii să se plimbe în zori, pentru a fi agili şi puternici. Se mai spune şi că toată luna mai trebuie să bea dis-de-dimineaţă un pahar cu apă şi să mănânce unt cu pâine. Se crede că, dacă plouă în această zi, va mai ploua încă 40 de zile. În afara petrecerilor există şi o muncă permisă în această zi. De fapt, femeile sunt chiar obligate să semene fasolea care numai aşa va creşte cu spor.