Industralizarea comunistă și dezindustrializarea capitalistă

Deși dezindustrializarea (deindustrialisation) și delocalizarea (delocalasation) sunt considerate fenomene generale, aproape „normale” ale globalizării, situația țărilor din fostul Bloc Sovietic și implicit a României este specifică datorită parcursului istoric ditinct.

Industrializarea a fost cuvântul cheie încă din primele clipe ale instalării în România al economiei centralizate, prin care se urmărea în primul rând transformarea țării dintr-un stat cu profil mai degrabă agrar într-unul cu profil industrial, crearea unei economii eficiente, lichidarea decalajelor regionale respectiv dezvoltarea societății (cel puțin la nivelul indicatorilor sociali și economici). Realizarea acestei deziderat se vroia în primul rând prin dezvotarea sectoarelor extractive, a mecanizării complexe, a industriei grele (siderurgie, construcţii de maşini) și automatizarea producţiei.

Accentul pus pe dezvoltarea industriei grele este reflectat și de dinamica producţiei industriale. În perioada 1950-1989 producţia industrială totală a României a crescut de 44 ori, într-un ritm mediu anual de 10, 2%. Ritmul a fost mai acelerat până în 1980, după care a scăzut la 3, 3% pe an în perioada 1981- 1989 şi 2, 6% pe an în perioada 1986-1989. Ca urmare a acestor investiții a crescut producţia principalelor produse industriale pe cap de locuitor. De exemplu producția de energie electrică a crescut de la 130 la 3276 kWh, cărbunele extras de la 239 la 2871 kg, încălţăminte de la 1 la 5 perechi, carne de la 9 la 30 kg, frigidere de la 1 (în 1960) la 20 bucăţi/1000 locuitori, autoturisme de la 1 (în 1960) la 62 bucăţi/10000 locuitori etc. Este menționată adesea creşterea deosebită a producţiei de oţel, care atinge în 1988 621 kg pe locuitor, depăşind producţiile din ţări cum ar fi SUA de 363 kg, Suedia de 577 kg şi Franţa de 319 kg. Însă, cu tot acest progres, puterea de cumpărare a veniturilor muncitorilor în 1938, era de 1, 9 ori mai ridicată decât  în 1963.

Venit la putere în 1965, Ceauşescu a amplificat planul de industrializare al ţării. În perioada 1965-1970 rata de acumulare din industrie este foarte ridicată (11, 8%), investiţiile ajungând până la 47, 5% din totalul investiţiilor. În 1989 numărul intreprinderilor industriale este de 2102 unități cu 444 mai multe decât în anul 1965 respectiv aproape dublu comparativ cu 1945.  Numărul populației salariate crește în aceeași perioadă de la 4, 69 milioane la 8 milioane, iar numărul celor ocupați în industrie crește de la 1, 8 milioane (36%) la 3, 74 milioane de angajați.

Politica de industrializare impusă a implicat și o mișcare însemnată a forței de muncă către noile centre industriale implicit o creștere a populației urbane. În perioada 1948-1989 crește procentul populaţiei urbane cu mai mult de şapte milioane de persoane adică de la 23, 4% la 54, 3%. Creșterea este realizată nu doar datorită migrației în vechile centre urbane ci în același timp și prin acordarea statutului de oraș unor localități, cu precădere monoindustriale. În perioada 1948-1989, numărul orașelor a crescut de la 153 la 260.

Decizia strategică ca procesul industrializării să fie bazat pe industria grea s-a concretizat într-un efort investițional în defavoarea consumului populației și cu prețul unor profunde dezechilibre sectoriale și sociale. Un prim aspect negativ a fost faptul că alocarea a unor sume  uriaşe pentru dotarea cu fonduri fixe a industriei s-a desfăşurat concomitent cu prelungirea duratei de funcţionare a lor şi implicit cu menţinerea în funcţiune și după expirarea lor. În privinţa duratei de serviciu a utilajelor industriale, media în cazul României a fost de 20-30 ani, în timp ce această perioadă în SUA și Japonia este de 5-6 iar în URSS de 12, 5 ani.

Un al doilea aspect negativ al politicii de industrializare de tip românesc l-a constituit specializarea în industria construcțiilor de maşini, energie electrică şi termică, combustibili, chimie şi metalurgie. În condiţiile exploziei preţurilor pe piața globală încă de la începutul anilor ’70 ale surselor de energie, dezvoltarea extensivă a avut ca rezultat creşterea cheltuielilor de producţie şi scăderea profitabilităţii în unele situaţii fiind înregistrate pierderi, suportate de la bugetul statului. În același timp direcționarea investiţiilor în ramurile preferate ale politicii comuniste s-a făcut cu preţul neglijării ale altor ramuri ale industriei, între care şi industria alimentară, căreia, în anii 1980-1989, i s-a alocat mai puţin de 5% din totalul investiţiilor industriale. Rezultatul nu a întârziat să apară: oferta scăzută de produse alimentare a dus la diminuarea consumului populaţiei şi a nivelului de trai. Industrializarea în România nu a produs bunăstare, ci – după o scurtă perioadă de creștere – a dus la sărăcirea drastică a populației.

Deşi gradul de utilizare a capacităţilor de producţie ale industriei în anii ’80 nu a depășit procentul de 80%, construcţiile de obiective industriale nu s-au redus. În 1989 economia românească era angajată în lucrări la 21400 obiective de investiţii, în valoare de 311, 8 miliarde USD, care depăşeau în acel moment posibilităţile de realizare. În acel an, ar fi fost necesare fonduri suplimentare în valoare de 104, 4 miliarde USD, pentru ca obiectivele începute să poată fi date în funcţiune integral.

Cluj

Clujul, al doilea oraș ca mărime al României, capitala istorică a regiunii Transilvania, este unul dintre cele mai impotante centre economice, culturale, administrative. Populația orașului a crescut semificativ pe parcursul secolul XX; în decurs de 100 de ani crescând de peste 5 ori ca număr de locuitori. Populația orașului este astăzi de 324 mii locuitori, în 1989 fiind 328 mii locuitori. Sursa primordială a acestei ascensiuni a populaţiei oraşului o reprezenta migraţia rural-urbană, în perioada 1945-1989 sosind în oraș aproximativ 145 mii persoane. Proces direct legat de industrializare.

Un centru economic, industrial și educațional important încă din secolul XIX (Gyani, 2012), orașul devine un pol al industrializării impuse prin planificare de comandă specific sistemului socialist. În 1989 se regăsesc la nivelul orașului Cluj nu mai puțin 32 de unități industriale, majoritatea acestora fiind înființate în perioada 1959-1982. Domeniul de activitate specific al industriei orașului este industria prelucrătoare, cu specific foarte variat de la industrie alimentară, industrie ușoară (îmbrăcăminte, încălțăminte, hârtie, carton, tricotaje, cosmetice, bunuri de consum) până la industrie grea (mașini, unelte). Numărul angajaților variază de la câteva sute (țesături și mătase, morărit și panificație, cosmetice) până la mari combinate cu peste 10.000 angajați (Combinatul de pielărie şi încălţăminte Clujana respectiv Combinatul de Utilaj Greu).

Una din efectele vizibile ale acestei industrializări a fost schimbarea structurii ocupaţionale a populaţiei oraşului: în 1956 numărul populaţiei ocupate în industrie era de 48, 1 la sută, 37, 5 la sută reprezenta numărul funcţionarilor publici şi a intelectualilor, 7, 6 sutimi din populaţie era ocupată în agricultură, respectiv 5, 31 la sută erau mici meseriaşi. În anul 1989, din totalul de 108.904 de angajaţi ai populaţiei Clujului un număr de 81.113 erau ocupați în industrie, din care 77.531 – reprezentând 71, 2 % – erau muncitori. Această creştere continuă atât a numărului populaţiei cât și al celor ocupați în industrie a fost caracteristic perioadei socialiste, după care a urmat o restructurare însemnată a structurii ocupaţionale.

Dezindustrializarea

Alături de mari complexe industriale Combinatul de Utilaj Greu CUG era mândria industriei locale socialiste. Ce a cauzat decesul acestui colos industrial? Ce se naște din cenușa industriei socialiste? Întrebări cu o multitudine de posibile explicații și răspunsuri, dar fără diagnoze sigure. Căderea industriei în România începe imediat după 1990, moment în care începe pe de o parte tranziția de la o economie centralizată la una bazată pe economia de piață, în timp ce societățile occidentale încearcă globalizarea industriei. În timp ce în 1990 în România erau 8.1 milioane de salariați din care 47.1% în industrie, numărul lor scade la 4, 4 milioane în 2014, din care 31.1% lucrează în industrie. Județele cu scăderea cea mai importantă a numărului de salariați sunt cele în care s-au regăsit marile platrofme industriale, unde din mii de angajaţi au ajuns să lucreze doar câteva sute.

Declinul abrupt al industriei i-a împins pe români la căutarea unor strategii de supraviețuire, printre care cea mai însemnată s-a dovedit a fi cea a migrației. În primii ani ai tranziției o migrație internă urban-rurală, după care a urmat exodul forței de muncă în străinătate. Între 1989 şi 2012 populaţia stabilă a României s-a redus cu peste 3, 1 milioane de locuitori, mai bine de trei sferturi din această scădere a fost determinată de migraţie. Potrivit statisticilor oficiale, la 1 ianuarie 2013, peste 2, 3 milioane de români erau plecaţi în străinătate de un an sau mai mult. Într-un raport al Organizaţiei Internaţionale pentru Migraţie se estima că, în 2013, în străinătate lucrau 3, 5 milioane de români. Neoficial, însă, cifra românilor aflaţi la muncă în străinătate s-ar ridica putea ridica chiar și la 4 milioane.

Colapsul industriei socialiste a fost un fenomen care a afectat și orașul Cluj, chiar dacă datorită profilului social, economic și industrial mai echilibrat, aceasta nu a avut efectele devastatoare întâlnite în alte orașe monoindustriale. Deși numărul populației orașului în perioada de după 1990 este relativ stabil, analizând patternurile migratorice vom vedea că între anii 1990-2002 din Cluj au plecat 16800 persoane, numărul acestora fiind compensat cu cel al noilor veniti. Schimbarea structurii ocupaționale este însă una foarte grăitoare: dacă în 1989 procentul populației ocupate în industrie era de 74.5% (din totalul angajaților), în 2002 procentul acestora este de 47% iar în 2011 scade la 31.1%. Alături de câteva din fabricile socialiste restructurate și/sau privatizate (cum ar fi Clujana, Sanex, Iris sau Napolact), au fost înființate și altele noi din investiții străine sau autohtone.

CUG-ul, asemeni multor fabrici și uzine socialiste, deși restructurat și privatizat, a falimentat pe parcurs. Cu excepția câtorva hale mai mici folosite ca spații de depozitare și clădirile de birouri care funcționează și astăzi, restul suprafeței este o imensă ruină industrială, brown-field. La nivelul orașului Cluj sunt înregistrate 17, 9 ha de brown-field, aproximativ o treime fiind localizate la nivelul fostului CUG. În 1991 s-a încercat “salvarea” combinatului prin divizarea acestuia în opt societăți comerciale, pe baza activităților acestora, patru din acestea fuzionând în 1999 redevenind CUG. În 2004-2005 societățile au fost privatizate, însă în lipsa unor investiții activitatea de producție s-a restrâns aproape în întregime. Cea mai longevivă companie, Fortpress, al cărei pachet majoritar de acțiuni a fost cumpărat de către corporația ucraineană “Uniunea Industrială a Donbasului” (ISD) din Donetk a fost lichidată în 2014.

Text: Pásztor Gyöngyi