Zarva puterilor şi vulnerabilul stat de drept

Doamne cât am vrut, cât am dorit pe vremea dictaturii să avem un stat de drept, modern şi democrat. Deşi nu prea ştiam ce e aia! Un stat în care puterile, mici şi mari, să fie libere, independente, nesupuse nimănui din ţară sau din afară, respectabile şi respectate.  Iată, se zice, că avem un asemenea stat. Ce deziluzie! Constatăm că puterile sunt mari şi mici, că ele îşi schimbă poziţia şi…părul după nevoile unor personalităţi sau ale unor partide. Teoretic sunt trei puteri fundamentale: legislativă, executivă şi judecătorească. Între ele e o dispută, o concurenţă („legea de bază a capitalismului!”), o luptă dură, când în surdină, când cu zgomot public. Aceste puteri au devenit orgolioase, mândre, voind fiecare rolul principal. Ca nişte fecioare în satul lor se uită chiorâş una la alta şi fiecare vrea să fie cea mai înţeleaptă, mai frumoasă, mai bogată. Mai avem şi alte puteri mai mici, în aparenţă, şi ele cu veleităţi, ambiţii şi orgolii: preşedintele, guvernul, DNA, CCR şi CSM. Uneori, acestea din urmă devin mai mari şi se vor mai importante şi mai utile decât cele trei amintite. Rolurile se inversează.

Puterile mari şi mici, fiind multe, se calcă – la vedere sau în taină – pe picioare şi atunci ţipă toate, uneori în cor, alteori pe rând, că li s-a ştirbit independenţa, demnitatea şi libertatea. Ele văd paiul…nu şi bârna din ochii lor. Cum ne explică ele că oameni nevinovaţi sunt condamnaţi la ani grei de închisoarea pentru crime ce nu le-au făcut?! Şi eliberaţi după ce li s-a distrus viaţa, prezentul şi viitorul. Dar puterile, ce zic? Greşesc şi invocă legea. Dar legea e făcută şi ea de oameni care sunt la fel ca acei ce le-au gândit şi aprobat: fragile, superficiale şi strâmbe. Dar poporul, ce face? Stă, doarme somnul lui tradiţional, se uită la disputele şi spectacolele fără sfârşit ale televiziunilor şi ziarelor, îngrozit sau doar scârbit de ceea ce vede şi aude. Nu vede lupta de clasă a partidelor, puterilor, jefuitorilor – milionari şi miliardari, nu aude zornăitul cătuşelor, nu înţelege că s-a vândut ţara pe părţi şi bucăţele. Unde sunt cetăţile industriale – Hunedoara, Reşiţa, Câmpia Turzii, Galaţiul şi Călăraşii? Dar gazul şi ţiţeiul din pământul nostru? Dar CFR – azi Căile Furate Române? Dar ogoarele, acum ale străinilor, unde grâul şi porumbul creşte pentru ei. Poate vom ara şi culege recolta cu rachetele de la Devesel. Toată avuţia ţării a fost cumpărată de străini pe două pălării şi o pereche de mănuşi. Iar nouă ni se cere azi bon fiscal pentru orice fleac.

Vor zice unii că puterea judecătorească lucrează foc continuu. Dar cu ce folos? Cu ce logică? Cu ce câştig? Infractorii sunt arestaţi acasă, la domiciliu, iar procurorii şi judecătorii la serviciu. Cei condamnaţi stau în puşcărie pe cheltuiala noastră şi scriu cărţi să iasă mai repede afară. Ce handicapaţi au gândit şi creat o asemenea lege? Ies hoţii afară la bani, la jaf. Cine e hoţ şi bandit în libertate aşa va fi şi în puşcărie. Unii au scris câte cinci cărţiîntr-un an, multe plagiate,   şi sunt eliberaţi. Scriitorii care scriu cărţi acasă nu i-au un leu onorariu. Oare în ce stat trăim?!

De recuperat din ceea ce au furat milionarii nici vorbă. Marii noştri capitalişti, îmbogăţiţi de reforme, licitaţii şi proiecte, de economia de piaţă, sunt supuşi exterminării. Pe drept, zicem noi. Dar străinii care au cumpărat pe nimic România, apropo de firmele şi fabricile înşirate mai sus, cine îi pedepseşte?! Ei şi-au umplut sacul şi au plecat. Ne bucurăm de democraţie, de statul de drept, că suntem în UE şi în NATO. Ce frumoase umbrele de vreme bună sunt UE şi NATO!! La vreme rea.. ni le ia vântul cât ai clipi. La asta nu se gândesc politicienii noştr? Mie nu de duşmani mi-e frică, ci de aliaţi. Duşmanii ştim ce vor. Aliaţii nu ştim când şi ce vor. Cea mai grea trădare este a aliaţilor. Mai grea decât loviturile duşmanilor…

Bravul şi paşnicul popor e trezit de cei ce-l stăpânesc să voteze pe cine vor ei. Şi ei votează turmă, cu entuziasm şi elan, pe unii, iar după câteva luni îi huiduie şi-i spurcă, fără jenă şi regret.

Istoria a fost mereu vitregă cu noi, laşă şi neiertătoare. Meritam oare o alta? Întreb doar. Nu avem curajul să spunem nici cine suntem, nici ce vrem. Ni se dau conducătorii pe care-i vor alţii şi ne bucurăm. Dăm străinilor toată avuţia ţării şi noi ne bucurăm. Priviţi cum ambasadorii din vest ne iau de urechi şi ne ceartă pentru că nu lăsăm justiţia, legea să-şi facă datoria. Că o împiedicăm, parlamentarii nevotând ridicarea imunităţii unora dintre ei. Aceşti ambasadori, în frunte cu cel american, un fel de Moş Crăciun chinuit, care cară cu sacii, nu bunătăţi, cadouri, jucării, ci revoluţii mici, portocalii, s-au zburlit la noi. Mă doare că nici unul din politicienii care ne conduc nu i-au întrebat pe americani de ce nu au lăsat legea să-şi facă datoria, când acel puşcaş marin de la Ambasada SUA l-a omorât, beat fiind la volan, pe Teo Peter? De ce domnilor?! Mi-e ruşine mie de ruşinea domniilor voastre.

Ca o încheiere la aceste gânduri şi idei, voi apela la un citat al lui Thomas Jefferson, cel de al treilea preşedinte american, autorul Declaraţiei de Independenţă: „Nu am observat ca onestitatea omului să crească o dată cu avuţia, cu puterea lui economică.” Aş adăuga o întrebare: „Dar onestitatea marilor puteri, creşte o dată cu forţa lor economică, militară şi politică?”