Echinocţiul de primăvară: magie, energie şi ştiinţă

În Mexic, oamenii sărbătoresc echinocţiul cu baloane imense cu aer cald, înălţate deasupra Piramidei Soarelui din Teotihuacan. Ei au un festival dedicat special primei zile de primăvară – toată lumea se îmbracă în alb şi îşi înalţă braţele către cer, ca să capteze cât mai multă energie.

Mărţişorul este considerat „vestitorul primăverii”, anotimp care începe, oficial, la data de 1 martie. Totuşi, din punct de vedere al Soarelui, primăvara începe abia după data de 20 martie, când are loc echinocţiul – sau echinoxul – de primăvară. Echinocţiul de primăvară reprezintă momentul începerii primăverii astronomice în emisfera nordică – în acelaşi timp, în emisfera sudică începe toamna.

Ce î nseamn ă echinoc ţ iul?

În 2015, echinocţiul nostru de primăvară are loc pe 21 martie, la ora 0.45, momentul în care Soarele trece prin punctul vernal, unul dintre cele două puncte în care ecliptica intersectează ecuatorul ceresc.

Ecliptica reprezintă cercul imaginar rezultat prin intersecţia planului orbitei Pământului cu sfera cerească şi constituie traiectoria descrisă de Soare în mişcarea sa aparentă.
Termenul “echinocţiu” provine din latinul „aequinoctium”, prin combinarea lui „aequus” (egal) cu „nox”, „noctis” (noapte). Aşadar, însăşi denumirea fenomenului arată că, la echinocţiu, ziua şi noaptea sunt egale. Începând de la această dată, durata zilei va creşte tot mai mult, în detrimentul nopţii, până la data de 21 iunie, când va avea loc solstiţiul de vară.

Echinocţiul are loc de două ori pe an. Prima dată este momentul când Soarele traversează ecuatorul ceresc trecând din emisfera cerească sudică în cea nordică, în jurul datei de 21 martie, reprezentând echinocţiul de primăvară în emisfera nordică şi echinocţiul de toamnă în cea sudică. Al doilea echinocţiu al anului este momentul când soarele traversează ecuatorul ceresc trecând din emisfera cerească nordică în cea sudică, în jurul datei de 23 septembrie, reprezentând echinocţiul de primăvară în emisfera sudică şi echinocţiul de toamnă în emisfera nordică.

Aşadar, echinocţiul de primăvară are loc în luna martie numai pentru latitudinile nordice ale Pământului. În emisfera sudică, fenomenul este tocmai invers, astfel că în regiunile respective acest moment marchează începutul toamnei astronomice. Totodată, în regiunile polare, în emisfera nordică începe lunga zi polară, iar în cea sudică începe noaptea polară, care vor dura, fiecare, şase luni.

Echinocţiul de primăvară reprezintă momentul când Pământul este cel mai aproape de Soare; începând de la această dată durata zilei va fi în continuă creştere, iar cea a nopţii în scădere, până la data de 21 iunie, când va avea loc solstiţiul de vară.

Echinoc ţ iul î nseamn ă crea ţ ie

Din punct de vedere al astrologilor, echinocţiul de primăvară reprezintă un moment ce aduce o stare de armonie, de transformare profundă. La nivel simbolic, echinocţiul de primăvară înseamnă creaţia, solstiţiul de vară apogeul, echinocţiul de toamnă începerea perioadei de resorbţie, iar solstiţiul de iarnă perioada de conservare, care echivalează cu momentul de pregătire pentru un nou ciclu temporal.

Tot în acest moment se face trecerea de la zodia Peştilor la cea a Berbecului; este, de fapt, începutul zodiacului. Se spune că este momentul prielnic pentru „planificare” – momentul în care poţi să îţi faci planuri, să ne propunem încotro vrem să ne îndreptăm. Atât la propriu, cât şi la figurat, se mai spune că orice sămânţă plantată acum, va creşte şi se va dezvolta până la maximum la solstiţiul de vară, urmând să culegem roadele la echinocţiul de toamnă. Iar ceea ce plantăm poate fi chiar o sămânţă, o plantă, sau poate sentimente ori planuri de viitor.

Tot din acest punct de vedere, astrologic, echinocţiul marchează o perioadă foarte efervescentă, plină de energie, de viaţă. Totul reînvie în soarele primăverii, natură şi oameni.

Piramida Soarelui

Unul dintre locurile preferate de turişti în timpul echinocţiului, mai ales de către cei pasionaţi de fenomenele ezoterice, este Piramida Soarelui de la Teotihuacan, din Mexic. Locul este luat cu asalt de sute de turişti dornici să celebreze echinocţiul de primăvară, an de an. Potrivit credinţelor străvechi, acolo cerul se deschide, în ziua respectivă, eliberând energie pozitivă. Aşadar, oamenii urcă pe Piramida Soarelui sau stau în jurul ei, îmbrăcaţi numai în alb, şi întind mâinile spre cer, pentru a capta cât mai multă energie.

La Teotihuacan se găseşte un întreg complex, un oraş care se întindea pe 30 de kilometri pătraţi, avea în jur de 2000 de construcţii şi era locuit de aproximativ 200.000 de oameni. Potrivit arheologilor, în perioada sa de maximă prosperitate, oraşul rivaliza ca mărime cu Roma antică.

Nu se ştiu prea multe lucruri despre civilizaţia care a ridicat oraşul; se ştie doar că oamenii au incendiat complexul pe care singuri îl ridicaseră, în jurul anului 700, din motive necunoscute, apoi l-au abandonat. Aztecii au descoperit piramidele de la Teotihuacan în secolul 13, în mijlocul celorlalte construcţii uimitoare din piatră. Impresionaţi de măreţia oraşului părăsit, ei l-au numit “locul unde oamenii devin zei”, iar pe cele două piramide mari le-au atribuit cultului Soarelui, respectiv al Lunii.

Focul care purific ă

Momentul echinocţiului nu a trecut nicăieri neobservat; şi românii marchează la această dată începerea unui nou an agrar sau organizează diverse ritualuri, în mai multe scopuri: alungarea frigului, a iernii, a spiritelor rele, protecţia gospodăriei, curăţarea acesteia. În multe zone ale ţării noastre se aprind focuri ritualice, menite să purifice casele; bărbaţii le aprind, copiii sar peste ele, femeile împrăştie cenuşă în jurul casei, pentru a o proteja – obiceiurile variază, dar au ca element comun focul, simbolizând însuşi Soarele.

Echinocţiul de primăvară este şi un prim indiciu pentru data când vom sărbători Paştele: în prima duminică după prima Lună Plină de după echinocţiu.

Strămoşii noştri daci urmăreau cu atenţie Soarele, îi cunoşteau mişcările, vedeau schimbările aduse de acesta şi îl sărbătoreau prin ritualuri păgâne; ei celebrau echinocţiul de primăvară mai ales pentru importanţa sa în creşterea fertilităţii pământului şi a naturii în general.

După introducerea creştinismului, tradiţiile respective nu au dispărut cu totul, ci au fost adaptate şi transformate. Focurile care se aprindeau în vechime, pentru a arde iarna şi a permite primăverii şi naturii să renască, au rămas mai departe în aşezările româneşti, sub forma Focurilor Sfinţilor. Despre aceste focuri se crede că ajută la depăşirea momentului crucial al echinocţiului, înclinând favorabil echilibrul dintre lumină şi întuneric.

Şi romanii sărbătoreau Anul Nou, numit Ianus, odată cu echinocţiul. Calendarul roman timpuriu era format din 10 luni şi doar 304 zile şi fusese creat de fondatorul Romei, Romulus. Abia după introducerea calendarului georgian, împăratul Caesar a stabilit ca prima zi a unui an nou să fie 1 ianuarie, chiar de ziua lui  Ianus, zeul roman al schimbării. Ianus era înfăţişat cu două feţe opuse: una privea înainte, cealaltă, înapoi. Era zeul uşii, al sărbătorilor şi riturilor de trecere şi al fenomenelor de tranziţie.

La momentul echinocţiului de primăvară Soarele traversează ecuatorul ceresc trecând din emisfera australă a sferei cereşti în cea boreală. Când Soarele se află în acest punct, numit punct vernal, el descrie mişcarea diurnă în lungul ecuatorului ceresc, fenomen ce determină, la data respectivă, egalitatea duratei zilelor cu cea a nopţilor, indiferent de latitudine.

Persanii s ă rb ă toresc Anul Nou

În toată lumea, de altfel, evenimentul este unul important, fiind marcat prin diverse tradiţii, şi asta încă de acum mii de ani. Şi pentru popoarele antice, echinocţiul însemna întoarcerea anotimpului „prietenos”, când va exista din nou hrană din belşug. Celebrul Sfinx, construit de vechii egipteni, are privirea îndreptată exact spre punctul în care răsare Soarele în ziua echinocţiului de primăvară.

Pentru alte popoare, precum persanii, această zi marca începutul unui nou an, astfel că ei sărbătoreau un fel de Revelion, care dura 13 zile. Soarele era principalul sărbătorit în această zi şi pentru amerindieni, care organizau ritualuri şi dansuri.

Despre echinocţiu se spune adeseori că este cea mai veche sărbătoare din lume; sumerienii marcau cu ajutorul echinocţiilor cele două anotimpuri: vara – Emesh şi iarna – Enten. Sezonul cald începea la data echinocţiului de primăvară, iar cel rece, la data echinocţiului de toamnă. Sărbătorile Akitu mai sunt respectate şi astăzi printre urmaşii străvechilor popoare mesopotamiene. A-ki-ti, în sumeriană, reprezenta iniţial o dublă serbare a înoirii pământului, corespunzătoare celor două echinocţii, veche de peste cinci milenii. Acestea sunt menţionate pentru prima dată la mijlocul mileniului 3 î.e.n., pe o tăbliţă din oraşul sumerian Ur. Dintre cele două Akitu, cel de toamnă era mai important în Sumer, o zonă aridă, pentru că aducea ploile şi, deci, belşugul. Pe de altă parte, asirienii şi babilonienii aşteptau mai nerăbdători primăvara şi o sărbătoreau fastuos, venerând Soarele. Akitu de primăvară, la babilonieni, era cea mai importantă sărbătoare şi era dedicată marelui zeu Marduk. Şi în zilele noastre putem întâlni tradiţii Akitu, la perşi, sciţi şi kurzi.

Cum era de aşteptat, echinocţiul era sărbătorit şi preţuit şi în Egipt, ţara unde Soarele era considerat zeu. Încă de la începutul celui de-al treilea mileniu se consemnează sărbătoarea echinocţiului de martie, numită azi Sham el Nessim.

Echinocţiul de primăvară marchează începutul primăverii astronomice, când ziua şi noaptea vor fi egale, iar, în 2015, acest fenomen are loc pe 21 martie, la ora 0.45

Legenda echinoc ţ iului

Există şi o legendă, legată de echinocţii. De origine celtică, legenda are în centru doi eroi: regele Stejar şi Regele Ilice, aflaţi într-un război continuu. Regele Stejar este stăpân peste jumătatea luminoasă şi călduroasă a anului, în timp ce regele Ilice conduce a doua parte a anului, când oamenii se odihnesc. Se spune că cei doi au dus lupte crunte, ani întregi, pentru a-şi impune domnia. Cu toate acestea, fiecare a obţinut victoria pentru numai o jumătate de an: Stejar este stăpânul primăverii, a cărei domnii începe la echinocţiul de primăvară, iar în toamnă vine Regele Ilice, care se instalează la putere prin echinocţiul de toamnă. Concluzia ar fi că cei doi nu pot exista unul fără celălalt, ci numai împreună, în echilibru.

Echinocţiul cade mereu pe datele de 19, 20 sau 21 martie. Ultima oară a căzut pe 19 martie în secolul 18, iar asta se va mai întâmpla abia în anul 2052. În secolele 19 si 20 a căzut numai pe data de 20 sau 21 martie. În secolul nostru, a căzut sau va cădea pe 21 doar de 4 ori: în 2003, 2007, 2011 si 2015. În rest, numai pe 20 martie, până în 2052.

Indiferent de data în care se produce, echinocţiul va aduce mereu primăvara. Va aduce mereu magia începutului, speranţa vieţii, căldura soarelui. Cel mai probabil, vor exista mereu oameni care să creadă în ”puterile” sale, în energia proaspătă pe care o revarsă în lume. Indiferent de locul în care trăiesc, de credinţe, toţi oamenii au nevoie de începuturi noi şi de speranţă, la fel cum au nevoie de lumina şi de căldura zeului Soare.

[stextbox id=”custom”]

C â nd va avea loc Echinoc ţ iul de prim ă var ă î n anii urm ă tori:

2016 – 20 martie, 06:30

2017 – 20 martie, 12:29

2018 – 20 martie, 18:15

2019 – 20 martie, 23:58

2020 – 20 martie, 05:50

Echinoc ţ ii ş i solsti ţ ii î n 2015

Echinocţiul de primăvară – 21 Martie, ora 00:45
Solstiţiul de vară – 21 Iunie, ora 19:38
Echinocţiul de toamnă – 23 Septembrie, ora 11:20
Solstiţiul de iarnă – 22 Decembrie, ora 06:48

[/stextbox]

Echinoc ţ iul pe alte planete

Şi pe Saturn se produce echinocţiul. Numai că, în timp ce noi îl avem de două ori pe an, acolo fenomenul se produce o dată la 15 ani. Acest lucru se întâmplă pentru că, în timp ce planeta noastră efectuează o rotaţie în jurul Soarelui în 365 de zile, Saturn o face în 30 de ani.

Cel mai recent echinocţiu de pe Saturn a fost observat în anul 2009, cu ajutorul navetei Cassini, aparţinând Agenţiei Spaţiale Americane. Cel mai interesant este faptul că, în timpul echinocţiului, cercurile de gheaţă şi gaze din jurul planetei dispar – mai exact, ele nu mai sunt vizibile, pentru că razele de lumină sunt paralele, Soarele aflându-se exact pe linia ecuatorului. Inelele lui Saturn, lungi de peste 270.000 de kilometri, dar cu o grosime mai mică de 10 metri, se văd de pe Pământ datorita faptului că reflecta lumina Soarelui. În momentul echinocţiului, lumina reflectată de acestea arată ca o bandă foarte subţire, încât ele par să dispară.

Primul om care a observat inelele planetei Saturn şi dispariţia lor a fost Galileo Galilei, care a construit unul dintre primele telescoape în secolul 17.