Școala românească – next generation: „Sistemul de învățământ de la noi nu a învățat încă libertatea!”

Transilvania Reporter a lansat recent o campanie în care îi îndeamnă pe elevi, profesori, părinți și specialiști să își spună părerea legat de ceea ce ar trebui să însemne școala românească, ce schimbări ar trebui să se facă, cum anume visează ei să arate ȘCOALA.

„Copiii de azi sunt văzuți că fiind superficiali, „tehnologizatț” și alienați social, sunt blamați pentru comportament și acuzați de lipsă de respect și lipsă de interes. În același timp se strigă împotriva sistemului, al profesorilor, e plin de clipuri compromițătoare atât cu elevi cât și cu profesori pe Youtube și se pot vedea din ce în ce mai mulți copii stresați și copleșiți de teme.

Elevii acuză că nu sunt ascultați de nimeni. Adevărat, psihologul liceului este, de obicei, și profesor de cultură civică sau de psihologie. Un conflict de interese: nu poți fi și confesor și evaluator.

Este o prăpastie între profesori și elevi ce reflectă prăpastia dintre școală și viață, dintre teorie și practică, dintre sistemul educațional și nevoile sociale reale. Un curs de didactică, o carte de pedagogie încep cu diferențele paradigmatice dintre tradițional și modern cu sublinieri la implicarea mai semnificativă a elevului în „procesul de învățământ”.  Este ca un fel de justificare fără fond de genul„elevul are un pic mai multă libertate” și se presupune că ar trebui să fie de ajuns. Acceptăm că vremurile se schimbă, ne plângem că „decad” fără să ne gândim că vremurile noi, bune sau rele, presupun măsuri, modele și idei noi. Faptele demonstrează că școală ignoră realitatea elevilor săi, dar pătrunde abuziv de normativ în viață lor privată, pătrunderi legale sintetizate oficial prin formula sterilă „aptitudini atitudinal afective” și legitimate prin faptul că sunt parte integrantă a unui curriculum național. În traducere liberă trebuie să le imprimăm o atitudine pozitivă față de ceea ce-I învățăm, nu cumva să nu o aibă și, dacă se poate, să evaluăm în ce măsură o au. A se evalua cât de mult au învățat și cât de mult ne-au crezut. Fără a pune în discuție faptul că poate greșim.

Exemplu concret: un coleg face un comentariu pe un cont privat al unei rețele de socializare, părinții merg la școală, directorul îl bagă în consiliu de disciplină pe elev. Singură legătură a școlii cu acest lucru este că acești tineri s-au cunoscut acolo. Este o chestiune privată, petrecută în mediul priva, a se regla privat, între părinți, de exemplu. Școala, aceeași care impune un anumit model comportamental într-un anumit context, nu are ce caută în alte contexte. Unui tânăr i se spune: „aici ești la școală, astea sunt regulile, nu mă interesează ce faci tu acasă”. În aceste condiții nici școală nu ar trebui să reglementeze problemele de acasă. Și să decidă cât se implică în ele, pentru că atunci ar trebui s-o facă la mai multe nivele. Dacă se ia în considerare componenta personală în evaluarea cunoștințelor, atunci poți să amesteci contextele; dacă elevul este sfătuit să facă, învețe și să se comporte altfel în școală, nu-l hăitui și în afară ei.

Nu pot ști ce vor la vârste fragede.  Atunci  de ce nu i-am manipula, de ce i-am asculta?! Doar n-o să credem miturile alea despre cum oamenii celebri spun că știau de mici ce vor să devină. Pe de altă parte, este important să le vârâm cu pâlnia cunoștințe de care poate că vor avea nevoie dar să subliniem că română și matematică sunt importante. Da, este bine să ai mai multe opțiuni și să cunoști mai multe domenii. Dar opțiunea nu înseamnă presiune.

Am văzut elevi leneși, am văzut elevi pentru care a sta pe internet sau la bar e ocupația de bază, dar a extinde la nivel de regulă generală este stupid. Sistemul de învățământ actual se arată a fi contrar prezumției de nevinovăție. Pare să presupună că elevul este un amețit  superficial și lenes prin natura sa, rebel prin vocație, hotărât să îngreuneze viața bietului profesor plin de intenții bune.

Visez la școala care să îl considere pe elev un semen mai mic ca vârstă, care să nu pedepsească diferențele ci să le considere firești, să poată folosi aceste diferențe ca bază de construcție, să ghideze mai mult decât să schimbe, să respecte mai mult decât să impună respect. Visez la profesori care pot demonstra elevilor că dragostea pentru meserie, că pasiunea pentru cunoaștere nu se lasă influențate de lipsa de bani. Visez un sistem care să îl învețe pe tânărul de mâine că poate lua decizii, că poate greși și că asumarea responsabilității este la fel de firească precum reușitele și eșecurile.

Sistemul de învățământ românesc nu a învățat încă libertatea; prăpastia se cască între viață și școală pentru că acești copii învață mai repede decât sistemul. Standardele de performanță și le stabilește într-o mare măsură o societate, valorile, la fel. Educația trebuie să fie un drept, mai mult decât o obligație. Părintele are obligația de a respecta dreptul la educație al copilului. Dar copilul nu are obligații ci îndatoriri; dacă aceiași copii sunt considerați incapabili să decidă propriul viitor intelectual sau profesional cum se face că sunt blamați despre tot ce înseamnă relația profesor-elev sau responsabilizați pentru tot ce merge prost în școală?”

Text: Alina Staicu, 30 de ani, profesor de pictură.