Fumător la 16 ani

Mama mea fumează, tatăl meu fumează, bunicul meu fuma, eu fumez. Nu am trecut de vârsta majoratului, dar fumez. Cred că deja nu mai este niciun secret că marea majoritate a magazinelor vând ţigări minorilor şi deja pot zice că nu mai am nicio ruşine să mă duc la magazin ca să cer ţigări, ştiu că vânzătoarele nici măcar de amuzament nu mă vor întreba ce vârstă am, ci mai degrabă mă vor întreba ˝Lung sau scurt?˝. Partea cea mai interesantă la a fuma când eşti adolescent e modul în care vei ascunde asta de părinţi. Ne ascundem ţigările peste tot, buzunare secrete de la genţi, ghivece, le dăm la prieteni să le ţină la ei, le mai pui în dulap, la haine. Loc de ascuns vom găsi mereu. Problema apare la miros. O prietenă fuma în mijlocul verii cu mănuşile puse. Mai ştiu de cineva care avea mănuşi chirurgicale şi le folosea când fuma. Şerveţelele umede devin cele mai bune prietene împreună cu parfumul. Alţii mai norocoşi au părinţii fumători şi nu îi simt.

Eu mă regăsesc în aceştia, deşi şi aşa nu am scăpat.Alt aspect al experienţei de fumător este ierarhizarea ţigărilor. Aici intervine preferinţa, mai tari, mai slabe, poate mentolate sau poate făcute. În grupul meu pot zice că există o preferinţă pentru ce e mai tare: Lucky Strike roşu sau Malboro roşu sau Pall Mall negru. Dar în lipsa mărcii favorite şi în prezenţa nevoii, orice e bun. Ţigară să fie! Mai ales când bursele nu intră şi trebuie să ceri de la un prieten sau coleg. Te apropii de persoana respectivă care de obicei ştii sigur că are, şi o întrebi cu jumătate de gură ˝Nu îmi poţi da te rog o ţigară?˝. Foarte mulţi primesc bani de buzunar de la părinţi, eu nu. Aşa că mai primesc ceva bani de la rude sau prieteni sau mă bazez pe banii de bursă. Am noroc că am un prieten care mereu îmi dă, chiar dacă nu îi cer dintr-un amestec de suflet bun, simpatie şi recunoştinţă. Dar există şi situaţiile comice, în care cam nimeni nu are ţigări, dar toată lumea fumează şi nimeni nu are foc, dar toată lumea are ţigara aprinsă.

Bricheta e mai mult un obstacol în a fuma, decât un adjuvant, prin absenţa ei veşnică. Brichetele se pierd în buzunare şi nu le mai găseşti niciodată, nu se aprind bine, li se termină gazul. Când tu ai 10 minute de pauză, din care profesorul îşi ia undeva la două minute pe puţin şi te grăbeşti la ora următoare care e le etajul 2, bricheta e cea mai malefică piedică în actul de a fuma.

De fumat, marea parte fumăm la şcoală. Profesorii ştiu, iar cât timp suntem decenţi şi fumăm la locul desemnat ne lasă în pace. Marea parte fumează şi noi ştim asta. La liceu profesorilor nu la mai pasă de asta cât timp la orele lor mergi bine şi taci. De apucat se apucă multă lume, normal, cei consideraţi derbedei, cei care sunt mai asociali şi încearcă să se integreze, copii inteligenţi, artiştii. Cam ăştia s-au apucat de fumat din clasă. Oricum nu avem niciodata conflice fumători – nefumători. Colegii care nu se ocupă de asta nu au nici cea mai mică treabă cu noi şi nu le pasă că facem asta. Şi pot zice sincer, că de la fumătorii de la mine din şcoală am învăţat multe despre relaţiile internaţionale, despre probleme de politică. Am un prieten într-o clasă mai mare care e foarte inteligent şi se şi ocupă să fie educat aşa că e foarte bine ca în timp ce savurez o ţigară să aud o discuţie despre să zicem politica externă a Rusiei. Pentru că după aceea mă duc acasă, mă informez şi vin şi eu cu o opinie. Dar normal că nu numai aşa ne petrecem timpul, vorbind despre idei măreţe. Adesea facem glume, haz de necaz. Printre elevii liceului meu mereu rezolvarea problemelor prin umor a fost metoda principală de a trece peste ceva, iar ce poate fi mai bine decât să ai sentimentul de control şi nepăsare?

Cine se apucă de fumat? De obicei persoanele care au părinţi fumători, persoanele cu dorinţă mare de integrare într-un grup sau de adaptare la un mediu nou, cei care simt nevoia unui viciu în viaţa lor, cei care i-au văzut pe prietenii lor că fac asta şi se întreabă ce le place aşa tare. Şi niciodată nu voi nega că există o plăcere în a fuma o ţigară. Să fie momentul când deschizi pachetul tău, fumul tras în piept şi dat afară, fumul în sine, forma acestuia, să fie modul în care parcă eşti conştient de distrugere şi îţi place, să fie povestea de ţigară, nu ştiu. Totuşi sunt sigură că ţigara seduce prin acest mister al plăcerii de a o fuma. Eu m-am apucat în a 9-a. Locul de fumat al şcolii noastre e în curte. De obicei se formează grupuri în care oamenii vorbesc despre profesori, despre teste, fac glume, etc. Cum cu mine şi prietena mea mai stăteau nişte fete din a 8-a care fumau şi din când în când ne întrebau foarte amuzate dacă nu vrem şi noi. Am tot zis nu, până într-o zi, în care nu ştiu exact ce m-a mânat şi am zis da. De atunci am fumat. Nu cred că e o poveste specială şi marea partea aşa ne-am apucat de fumat, normal fiecare cu variabilele lui.

Nu cred că e un obicei sănătos, e plăcut, dar nu încurajez. Bunicul meu din cauza fumatului a făcut arteopatie obliterantă, o boală în care ţi se îngroaşă arterele. Când eram la grădiniţă i-au amputat primul picior din cauza unei răni care nu se vindeca şi pe care el refuza să o trateze dintr-o frică de medici de neînţeles. De atunci nu a mai ieşit din casă, dar a continuat să fumeze, normal. Al doilea picior a fost amputat când eram în ciclu primar. Înainte să moară, ţin minte cum fuma, deşi el era paralizat pe o parte. Şi cu toate că am acest exemplu, eu tot fumez. Şi în ciuda faptului că în jurul meu toată lumea încearcă să se lase (şi nu reuşeşte), eu nu îmi propun asta. Îmi place, e ceva cu care m-am obişnuit şi care deja face parte din mine. Nu am fost niciodată pusă în situaţia de a mă lăsa pentru că cineva, înafară de mama, îmi cere asta. De la băieţii care nu fumează îmi iau repede gândul pentru că îmi e clar din start că există o incompatibilitate deja la nivelul psihic şi că se va supăra pe mine dacă nu voi renunţa la fumat pentru el. Uneori îmi pus sincer problema dacă aş renunţa într-un caz de boală gravă. Totuşi dacă de abţinerea mea de la acest viciu ar depinde foarte tare cineva la care ţin, aş fi dispusă să fac acest sacrificiu.

Experienţa mea cu fumatul nu poate fi extrem de diferită de a celorlalţi, dar totuşi e a mea şi nu e lipsită de momente amuzante. Ca atunci când mi-am aprins filtrul din neatenţie, sau blestemul incapacităţii mele de a îmi aprinde bine ţigara din prima, sau faptul că mereu o scap din mână. Da, fumatul mi-a dat un plus de experienţă şi posibilitatea de a deschide nişte prietenii şi de a găsi noi mentalităţi. De aceea când văd că o personă apropiată se apucă de fumat, eu nu ma apuc să fac isterii false, ci îi zic că ce face nu e bine, dar nici nu mă omor să îl fac să renunţe la decizia luată. Ştiu că nici eu nu am ascultat vocile care mi-au zis că mai bine nu fac asta.

Text: Sofia Olaru