O categorie socială pe care se poate conta la mitinguri şi mişcări de stradă

Asemenea multor noţiuni sociologice, gloata numită, uneori, şi „vulg” sau „plebe” este înţeleasă în diferite feluri. Ne raliem opiniei politicianului şi sociologului american Hannah Arendt, potrivit căreia ea trebuie percepută ca „un grup în care sunt reprezentate reziduurile tuturor claselor sociale”. Este un punct de vedere care ni se pare corect întrucât gloata nu poate fi identificată, aşa cum mulţi obişnuiesc, nici cu oamenii de rând, nici cu sărăcimea în ansamblul ei.

Este adevărat că individul-gloată poate fi întâlnit într-o semnificativă proporţie în rândul sărăcimii de la oraşe, mai ales, în marile aglomeraţii urbane. Faptul nu poate constitui însă un argument pentru a fi identificată cu această categorie socială, în cadrul cărora trăiesc multe persoane cu alese virtuţi comportamentale. N-ar fi corect s-o identificăm nici cu indivizii declasaţi din lumea interlopă, categorie socială caracterizată prin violenţă, alcoolism cronic, infracţiuni, parazitism, provenite, în cele mai multe cazuri, din familiile destrămate din marile oraşe, indivizii din „lumea a patra” cum sunt numiţi în Occident. Şomerii, categorie socială nouă apărută în România după 1990, odată cu renaşterea „capitalismului luminos” de la noi, nu fac parte din „lumea a patra”, dar pot constitui o pepinieră a acestei lumi. Privită, deci, dintr-o perspectivă arenditiană, sfera noţiunii de gloată cuprinde indivizi din toate categoriile sociale şi profesionale, foarte diferite ca bunăstare materială: bogaţi, foarte bogaţi, săraci, foarte săraci, şcoliţi sau analfabeţi. „Lumea interlopă sau societatea bună – spune Hannah Arendt – sunt uneori foarte legate între ele”. În Grecia Antică se făcea o demarcaţie între „demos”, ceea ce astăzi numim „mase populare” sau „oamenii de rând” şi „ochlocraţie” care desemna actuala noţiune de gloată. Spre deosebire de „individul-gloată” care avea ca specific un comportament imoral, dezordonat, individul-demos se caracteriza prin moralitate şi alese maniere. «Omul-demos» –  scrie Cătălin Bădiliţă – cultivă anumite virtuţi pe când «omul-ochlocrat» se află în faţa unei axiologii fundamentale.

Dincolo de faptul că nu există identitate între gloată şi oamenii de rând (între ochlocraţie şi demos), acestea au şi unele caracteristici comune. Enumerăm doar câteva: cultul eroilor, cultul personalităţii însoţit de o percepţie eronată a valorii reale a oamenilor, susceptibilitate pronunţată la influenţa socială, la manipulare. Gloata care este formată din „răzvrătiţi spontani” cum se exprima Bakunin, teoretician al anarhismului de la sfârşitul secolului al XIX-lea, este întotdeauna atrasă de „eroi”, de „lideri carismatici” care o antrenează şi o folosesc în diferite mişcări de stradă. Aşa apare dictatura gloatei. Dictatură care, în lipsa unei culturi a mişcărilor de stradă, poate avea urmări nedorite pentru orice ţară. Faptul că gloata este formată din indivizi proveniţi din diferite categorii sociale şi profesionale poate fi observat la toate mitingurile şi mişcările de stradă, indiferent de orientarea politică, de dreapta sau de stânga, unde alături de mutre lombrosiene înceţoşate, pot fi observate fizionomii limpezi ale unor persoane cultivate.

Observăm că,   în foarte multe cazuri, mişcările de stradă cer schimbarea clasei politice. Există credinţa, aproape generală, că răsturnarea acesteia ar rezolva toate neajunsurile existente. În funcţie de contextul social s-ar putea ca această cerere să fie justificată sau nu. Adică, este posibil să apară la conducere o altă clasă politică, descinsă dintr-un alt partid cu o orientare doctrinară diferită celei aflate la putere în perioada protestelor, care să remedieze erorile guvernării anterioare, dar, în aceeaşi măsură, nu este exclusă posibilitatea ca noua conducere să nu se deosebească prin nimic de cea care a fost răsturnată.

Apariţia „eroilor”, conducători ai gloatei, este un fenomen foarte vechi. Se pare că el este determinat de entuziasmul mitic pe care aceştia îl stârnesc. Căci gloatei, creatoare de mituri şi legende despre persoane presupuse a avea un anumit rol în viaţa socială, îi place să trăiască în mit. Ea contribuie, totodată, la formarea notorietăţii multor persoane cu reale merite sau, pur şi simplu, impostori. Are, de asemenea, o aparte predispoziţie pentru imitare. Mimetismul este, în ceea ce o priveşte, o trăsătură esenţială. În general, individul-gloată se conformează unor practici la modă, chiar dacă este conştient de absurditatea lor. Ceea ce este bine să amintim e faptul că gloata, în stare de agitaţie, poate să ucidă personaje pe care altădată le-a slăvit cu sinceritate (v. Gustav le Bon, Psihologia mulţimii). Probabil, tocmai de aceea, în acţiunea de răsturnare a unor regimuri politice, toate revoluţiile au apelat la indivizi din această categorie socială. Şi poate, n-ar trebui să uităm că gloata, alături de masele populare, atunci când au luat hotărâri în probleme care se situează mult peste capacitatea lor de înţelegere, au comis grave erori. Să ne gândim că acestea au optat, atunci când Pilat din Pont le-a dat dreptul de a decide, pentru eliberarea lui Barabas şi nu a lui Hristos.

Se mai spune despre gloată, că este foarte atrasă de structurile totalitariste, implicit de dictatori. Probabil aşa este. Altfel, cum ne-am putea explica faptul că oameni politici, cu tendinţe dictatoriale, caută întotdeauna să se sprijine în acţiunile lor mai îndrăzneţe pe indivizi din gloată. Căci „dictatorul va căuta să obţină «sprijinul» tuturor celor docili şi creduli, care nu au convingeri ferme, ci sunt pregătiţi să acepte un sistem de valori gata confecţionat, numai dacă li se impuie urechile cu el suficient de zgomotos şi des” (Friedrick Hayeh, Drumul spre servitute. Bucureşti, Humanitas, 1997, p. 159)

Text: Gheorghe Cordoş, sociolog