Zid mediatic al Berlinului între România și Republica Moldova

Dan Dungaciu este sociolog şi geopolitician, directorul Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române    

Interviu cu analistul geopolitic Dan Dungaciu realizat de Marius Avram

Reporter- Domnule Dungaciu, cum aţi caracteriza această campanie electorală din Republica Moldova şi, până la urmă, cât de importante sunt pentru Republica Moldova aceste alegeri parlamentare din 30 noiembrie?

Dan Dungaciu: Înainte de a vorbi propriu-zis de alegerile din Republica Moldova, aş vrea să punctez o idee apropo de importanţa relaţiei dintre România şi Republica Moldova acum, când am sărbătorit, de curând, 25 de ani de la căderea zidului Berlinului. Pentru că s-a întâmplat un lucru fundamental în aceste zile, respectiv faptul că România a devenit astăzi cel mai mare partener comercial al Republicii Moldova, cu schimburi comerciale de 921 de milioane de dolari în primele nouă luni ale acestui an. Iar Rusia, cu toată dimensiunea ei economică, a ajuns pe locul al doilea, cu schimburi comerciale de 830 de milioane de dolari. Asta este vestea bună. Vestea mai puţin bună este că la nouă luni, dacă facem un calcul al PIB/cap de locuitor în România şi Republica Moldova, în România avem 10.160 de dolari americani, iar în Republica Moldova 2.175 de dolari, deci un decalaj de 5 la 1. Dacă România şi Republica Moldova au pornit practic cam din aceeaşi poziţie în 1989, decalajul a crescut pe parcurs şi a ajuns astăzi la 5 la 1 în favoarea României, iar după unele estimări, în 2020 va ajunge undeva la 9 la 1. Dacă vreţi, acest decalaj reflectă, în mod real, preţul neunificării dintre cele două state sau preţul neintegrării în spaţiul european a Republicii Moldova. Deci, dacă vestea bună e că suntem principalul partener economic, vestea proastă este că decalajul dintre cele două maluri ale Prutului sporeşte şi nu se reduce.

– V-aş ruga să mai rămânem la ideea dumneavoastră: simt moldovenii acest fapt, că România este principalul partener comercial al Republicii Moldova?

– Vă spun cu toată sinceritatea că nu. Marea problemă a României, dincolo de discursurile politice, electorale, de multe ori politicianiste, este că nu şi-a creat o infrastructură mediatică în Republica Moldova, încât opinia publică din Republica Moldova în primul rând să ştie ce se întâmplă pe relaţia bilaterală. Dacă mergeţi în Republica Moldova şi staţi mai multă vreme şi urmăriţi mass media, o să vedeţi că practic nu există, cu rarisime excepţii, aproape nici o ştire pozitivă despre România. Postul public de radio care există acolo, Radio Chișinău, este, de fapt, aproape inexistent. Sper ca TVR să nu meargă pe aceeași direcţie a minoratului și a irelevanţei. În rest, canalele TV de la noi nu există pe cablurile din republică, prezenţa presei scrise de la București este minoră în raport cu piaţa. Deci, din punctul acesta de vedere, mediatic, există încă un zid al Berlinului între România şi Republica Moldova.

– Rămânând aici: ştiu, dacă nu cumva greşesc, din nişte sondaje de opinie, că doar circa 15% dintre moldoveni şi-ar dori să se unească cu România. Pe de altă parte,   nu s-au folosit în această campanie electorală mesaje privind unirea sau legăturile României cu Republica Moldova.

– Chestiunea Republicii Moldova este mult mai importantă pentru România decât este chestiunea României în discursul chiar politic şi de campanie electorală în Republica Moldova. E o divergenţă majoră. Astăzi în România, în 2014, după patru ani, când doar un preşedinte, la vremea respectivă, îşi asuma tema Republicii Moldova, fiecare candidat la Preşedinţia României este obligat să şi-o asume într-un fel sau altul.   Din păcate, în Republica Moldova lucrurile nu stau aşa. Dar nu stau aşa în primul rând pentru că politicienii – mai ales cei care deţin puterea în Republica Moldova – ezită de foarte multe ori să menţioneze tema. Şi acesta este un semnal foarte important pentru o populaţie care e foarte atentă la mesajele puterii. Este   un tip de remanenţă, dacă vreţi, sovietică, care s-a văzut cel mai bine în 2005, când Partidul Comuniştilor a ajuns la putere şi printr-o declaraţie unanimă a parlamentului s-a decis că integrarea europeană este vectorul principal de politică externă al Republicii Moldova. Asta s-a întâmplat după alegerile din 2005, când s-a întâmplat ceea ce s-a numit „revoluţia oranj” din capul președintelui Voronin. Care a fost consecinţa?! Dacă, înainte de 2005, sondajele arătau apetenţă europeană a populaţiei din Republica Moldova undeva la 25-30%, după ce s-a dat această declaraţie şi preşedintele Voronin a spus că „scopul nostru este să mergem spre UE”, sondajele de opinie arătau o apetenţă a populaţiei pentru UE de peste 50%, chiar 60% – mai mult chiar decât este astăzi! Deci, dacă o zice șeful, contează… Astăzi „șeful” nu o zice în niciun fel.

– Deci, această temă a unirii cu România a fost folosită? Şi în ce fel?

– Nu. În Republica Moldova nu s-a folosit tema reunificării decât în mod abrupt și de către partide marginale, care nu fac decât să obtureze dezbaterea reală. E şi asta o strategie. Există un anumit lider la Chişinău, o lideră, care apare toată ziua pe televizor, care e foarte activă în mediul public, care defilează pompos cu tema aceasta, căpușează acţiunile dedicate României organizate de la Chișinău de asociaţiile de tineri, însă niciodată n-a reuşit să facă mai mult de 1%, la orice tip de alegeri ar fi participat. În ciuda irelevanţei ei stridente, este promovată pe televiziuni ca promotoare a „ideii de reunificare”. Când vezi asta, îţi vine în minte ideea că tocmai de asta e promovată, ca să arate cât de nefrecventabilă e tema, cât de minoră şi în ce minorat este de fapt problematica. Dar există mesaje – nu neapărat directe, dar evidente – care trimit spre ideea de reunificare. Dacă ne uităm pe sondajele de opinie publică, populaţia asociază lideri precum Mihai Ghimpu sau Dorin Chirtoacă şi Partidul Liberal în general cu un partid unionist. Este singurul partid politic din main stream, ca să zic așa, asociat cu ideea. Chiar dacă oamenii nu verbalizează explicit această chestiune, nici măcar liderii liberali, în percepţia publică este evident că Partidul Liberal, de pildă, este un partid unionist. Însă există o anumită reticenţă, o anumită teamă, generată şi de faptul că, deocamdată, problematica nu este asumată public şi asta face ca până şi Partidul Liberal să fie mai reticent în a explicita această idee, deşi Mihai Ghimpu şi Dorin Chirtoacă au spus-o în nenumărate rânduri ca persoane politice private, dacă pot să mă exprim aşa, că unionismul este crezul lor intim și ultim.

– Vă propun să ne întoarcem la campania electorală propriu-zisă: cum aţi caracteriza-o? Cum s-a desfăşurat până acum?

– În primul rând, există o anumită tentaţie de a face comparaţie în trei: alegerile din Ucraina, alegerile din Republica Moldova, alegerile din România. E şi tentaţia asta, după părerea mea, prost gândită, a aşa numitei trilaterale Ucraina – Republica Moldova – România. În realitate, alegerile din România nu au nicio legătură cu alegerile din Republica Moldova sau cu alegerile din Ucraina. În ce sens: dacă noi, la Bucureşti, avem alegeri ca să vedem ce fel de guvernare va exista, ce fel de majoritate şi eventual ce fel de doctrină politică va guverna România, cu toate nuanţele de rigoare, în Republica Moldova şi în Ucraina se fac alegeri pentru a vedea care va fi viitorul vector geopolitic. În Republica Moldova nu există alegeri politice, există alegeri geopolitice, nu există partide politice, există partide geopolitice. În acest moment, în Republica Moldova, pe sondaje, cam o treime din populaţie este nehotărâtă sau nu votează, e o populaţie puţin conectată cu alegerile; o treime din populaţie e orientată spre Est, în diverse forme politice, iar o treime este orientată spre Vest, în diverse forme politice. Şi bătălia este între cele două blocuri: Est şi Vest şi ne uităm care bloc va reuşi să facă majoritatea, ca să putem să spunem fericiţi că Republica Moldova a rămas un stat orientat european.

– Insist un pic: la nivelul simţului comun, vizual, auditiv, în media, în on line, ce predomină, mesajele pro-europene sau cele pro-ruse?

– Mesajele din media de limba română sunt mai degrabă pro-europene, dar nu exclusiv. Însă există şi o media de limbă rusă, din R. Moldova și din afara ei. Dacă prima mai are și mesaje pro-europene, a doua nu conţine așa ceva. Expunerea populaţiei din Republica Moldova la media de limba rusă este rușinos și scandalos de mare, după 25 de ani de independenţă. Şi vă spun asta cu toată responsabilitatea. Din 2009, deşi au existat două guvernări pro-europene, nu s-a făcut aproape nimic pentru a corecta această situaţie. Spaţiul de comunicare din Republica Moldova este dominat de limba rusă și televiziunile ruseşti şi nu se face nimic pentru asta, inclusiv pentru faptul că cele două partide importante –Partidul Liberal Democrat, dar şi Partidul Democrat – sunt conectate cu două televiziuni ruseşti de rating semnificativ pe care le retransmit în Republica Moldova. Deci, ar însemna să-şi tragă singuri un glonţ în picior dacă ar scăpa de televiziunile ruseşti de acolo, pentru că aceste televiziuni sunt cu audienţă bună şi sigur că din punct de vedere financiar sunt foarte profitabile, atât pentru cei de la Chișinău, cât și pentru cei de la Moscova. Singura problemă a Federaţiei Ruse, în mod real, în acest moment, este teama pe care o resimt moldovenii, în proporţie de 80%, în sondaje – teama de război. Ce au făcut ruşii în Ucraina, ce au făcut ruşii şi ce fac în continuare în Estul Ucrainei sau în Crimee, a făcut ca populaţia să devină puţin mai reticentă la mesajele, să le spunem aşa, pro-ruseşti şi fără rest. Asta este marea lor problemă în actuala campanie. Fără intervenţia lor în Ucraina, fără preluarea Crimeii, fără războiul încă în curs       din Ucraina, şansele de reuşită ale partidelor pro-ruseşti ar fi fost mult mai sporite. Așa, au băgat spaima în opinia publică, doar că nu există încă la Chișinău curajul de a spune lucrurilor pe nume.

– Deci conflictul din Ucraina, conflictele din zona rusească, favorizează până la urmă orientarea pro-europeană şi poate chiar pro-românească a populaţiei din Republica Moldova?

– Eu cred că avantajează două lucruri. Avantajează apariţia pe scena publică a discursului despre securitate. Chestiunea aceasta a preluat-o Partidul Liberal, când a adus pe agendă problema NATO. A speculat exact această chestiune, teama pe care o are populaţia Republicii Moldova faţă de ce i se poate întâmpla, când a văzut uluită că o Ucraină care părea că e un stat puternic, cu o armată serioasă, s-a prăbuşit, cum s-ar spune, ca un castel de cărţi de joc în faţa intervenţiilor ruseşti, și-a predat flota fără să tragă un foc de armă, au defectat la ruși în masă – şi n-a fost o invazie rusească propriu-zisă! În al doilea rând, s-a mai întâmplat ceva. Partidul comuniştilor, tot mai speriat de percepţia publică asupra Rusiei şi a voluntarismului, dacă vreţi, de tip rusesc, practicat de Vladimir Putin, nu mai este pro-rusesc aşa cum era odată. Până şi el şi-a pus într-un fel între paranteze opţiunea de tip „cu Rusia sau nimic”. Deci, devine mai reticent faţă de Rusia şi mai deschis la o discuţie despre continuarea Acordului de asociere, pe care cu siguranţă, în opinia mea, dacă ajunge la putere, nu-l va denunţa.

– Şi la nivelul oamenilor de rând se simte, din ce aţi perceput dvs, tensiunea? În România, de exemplu, mi se pare că e destul de polarizat electoratul şi destul de vehement unul împotriva celuilalt.

– Nu. Nu mai e o polarizare atât de profundă, cum exista, de pildă, acum 4 ani, cum exista în 2009, când polarizarea împotriva comuniştilor era evidentă și totală. Am fost acolo la alegeri, am văzut atmosfera dinainte, era o polarizare mult mai profundă, a fost 7 aprilie – revoltă împotriva comuniştilor. Deci, războiul „noi şi ei” era foarte clar. Astăzi, nu mai există din două motive acelaşi tip de polarizare, dacă vreţi, aceeași profunzime a polarizării. În primul rând, PCRM nu mai este atât de puternic sau atât de pro-Rusia, memoria lui 7 aprilie s-a estompat, iar PCRM nu candidează acum din postură de partid de guvernare. În al doilea rând, există o mare dezamăgire în rândul electoratului pro-european apropo de anumite gesturi ale coaliţiei pro-europene, dar şi a alianţei pentru integrare europeană, cele două coaliţii care au guvernat după 2009. Coaliţia pro-europeană, de pildă, a vândut ruşilor Aeroportul Chişinău, a vândut Banca de Economii tot unor investitori ruşi; deci există anumite gesturi pe care electoratul pro-european le-a înghiţit cu greu, la fel și diplomaţii occidentali care au ieșit public și au criticat aceste practici. Şi ei votează de foarte multe ori, în foarte multe cazuri – cum s-ar spune – ţinându-se de nas. Ei votează pe formula răului cel mai mic. Partidele europene în acest moment, extrem de blamate în presa de la Chişinău, sunt într-un fel răul cel mai mic, lumea le va vota într-un procent însemnat ca să nu vină comuniştii la putere şi ca să se menţină cursul   european. Nu le votează dintr-o mare simpatie pentru toţi liderii acestor partide, pentru că există multe probleme cu aceste partide. Şi atunci când votezi răul cel mai mic, nu poţi să fii foarte mobilizat sau nu poţi să fii foarte polarizat. Cam aceasta este atmosfera: se va vota pro-european, dar în niciun caz cu entuziasmul votului din 2009 sau cu entuziasmul spaţiului public din 2009, lumea este niţel mai reticentă şi aşa se explică şi procentul de aproape 50 la 50 a celor care ar vota pentru UE şi a celor care ar vota pentru integrarea Uniunea euro-asiatică.

– Care ar fi consecinţele apropierii Moldovei de Rusia?

– Dacă Alianţa pentru integrare europeană nu ia 50%, înseamnă că partidul comuniştilor şi partidul lui Usatîi vor face peste 50%, deci vor putea guverna. Dacă vor mai colecta încă un partid sau altul din tabăra europeană nu ştiu – există speculaţii –, dar este clar că ce vor face ei nu va fi o guvernare pro-rusească dură şi pură. Vor face însă o guvernare de tip Ianukovici, în sensul în care nu vor fi până la capăt cu Rusia, dar Rusia va avea suficient de multe pârghii de influenţă în Republica Moldova, încât Republica Moldova să nu-i mai pună probleme grave, adică să nu-i pună probleme de aliniere foarte profundă cu spaţiul occidental, cu atât mai puţin cu România sau să-i treacă prin cap idei de integrare în NATO sau de renunţare la neutralitate. Scenariul  va fi mai degrabă de tip Ianukovici, Republica Moldova are în continuare nevoie de banii europeni şi se va întâmpla un lucru bizar aparent, în sensul că mulţi europeni vor fi foarte fericiţi cu un asemenea scenariu, pentru că un asemenea scenariu, în care comuniştii vor fi la putere, dar nu vor fi antieuropeni, va transforma Republica Moldova în ceva de genul –cum era bancul de dinainte de 89- voi vă faceţi că ne plătiţi, noi ne facem că muncim. Deci, noi ne facem că vrem să ne integrăm, voi vă faceţi că vreţi să ne integraţi. Va fi un joc din acesta în care Europa va ieşi bine, că vor zice că Moldova menţine vectorul european, Republica Moldova va zice şi ea că menţine vectorul european, Rusia va fi şi ea fericită că va avea controlul în Republica Moldova şi nici Buxellesul nu va avea foarte multe bătăi de cap, pentru că, în momentul acesta, presiunile Republicii Moldova pe integrarea europeană, chiar presiunile României pe integrarea europeană a Republicii Moldova deranjează. Deranjează la Bruxelles, pentru că Bruxelles-ul nu are niciun chef de integrare în acest moment. Şi atunci, multă lume ar fi fericită cu un asemenea scenariu, din păcate. Să nu fie război cu Rusia, să nu fie Republica Moldova element de contencios cu Federaţia Rusă, să nu mai tot scoatem dosarul acesta cu Transnistria, care oricum nimeni nu are ce-i face şi nu poate să-l rezolve. Pentru că singurul acord pe care contează Transnistria este Rusia şi aşa va rămâne. Şi în situaţia asta va fi tot o zonă de griuri, un spaţiu fără identitate, o zonă din aceasta de limes, nesigură, căreia oricând i se poate întâmpla orice, un spaţiu foarte puţin plăcut şi pentru investiţii, şi pentru trai. Norocul este însă că nu toată Europa gândește așa. Dacă tronsonul de stânga va lua singur peste 50%, puţin probabil, nu văd posibilitatea unor ieșiri în stradă, dar va fi o cruntă dezamăgire, care va scoate tinerii nu atât pe stradă, cât din R. Moldova!

– Unirea cu România credeţi că e un obiectiv posibil de atins? În ce condiţii? România ar trebui să bată în Moldova mai mult monedă pe această temă?

– Cred că sunt două lucruri aici. Discuţia despre unirea României cu Republica Moldova, într-o primă instanţă nu are nicio legătură cu Republica Moldova. Toate aceste discuţii că nu trebuie să vorbim despre unire, că se supără liderii de la Chişinău sau liderii de la Moscova, sunt o ipocrizie sau o lipsă de înţelegere a realităţii. Primul lucru pe care trebuie să-l facă România este să creeze un consens de tipul celui de la Snagov pe Republica Moldova. Consensul de la Snagov înseamnă că, sub egida Academiei Române, toate partidele să semneze un document, guvern, parlament, partide politice, deci să fie un consens social şi politic că Republica Moldova este o temă pentru România şi că – apropo de întrebarea dumneavoastră – că unificarea cu Republica Moldova este un obiectiv important pentru România.  Ne asumăm cursurile unui asemenea exerciţiu politic? Pentru că e vorba de costuri financiare, costuri sociale, politice, de securitate etc. Atunci, România, după părerea mea, este obligată să aibă o discuţie cu ea însăşi, în care să pună pe masă foarte onest costurile, să ne întrebăm dacă vom fi dispuşi să facem aceste sacrificii (care, în paranteză fie spus, sunt investiţii benefice pe termen lung pentru România, cum arată analizele recente ale Fundaţiei Universitare a Mării Negre). Acesta este primul pas al acestei chestiuni. După aceea, dacă noi suntem de acord că vrem să facem nu numai reunificarea, ci că ne asumăm costurile reunificării, atunci nu avem decât să vedem dacă răspunsul cetăţenilor din Republica Moldova va fi în consecinţă sau nu. Noi trebuie să ne clarificăm problema noastră, aşa cum RFG şi-a clarificat problema cu RDG, într-o primă instanţă, iar când RFG a spus că vrem să ne reunificăm, RDG a răspuns da, şi noi vrem. În sensul acesta trebuie să facem distincţie: nimeni nu-i poate obliga pe cetăţenii Republicii Moldova să se reunifice cu România dacă nu vor, iar dacă vor, nimeni nu-i poate opri. Aceasta trebuie să fie maniera în care abordăm această chestiune.

– Occidentul cum vede această posibilă unificare şi, pe de altă parte, cum o vede Rusia?

– Ştiţi cum o vede?! Depinde cum i-o prezinţi. Occidentul nu o vede acum, pentru că nu e prezentată în nici un fel. Ce se întâmplă în Republica Moldova!? Cresc deficitele faţă de România şi populaţia va observa chestia asta; sigur, nu astăzi, nu mâine. Dar populaţia nu observă aceste lucruri, pentru că e o distorsionare antiromânească fabuloasă în Republica Moldova şi la Chişinău, iar, mediatic, România este, cum spuneam, aproape absentă. Dar cu timpul oamenii o să vadă acest decalaj şi nu se ştie ce presiune socială va apărea la Chişinău. Mai e chestiunea Transnistriei, care e fără soluţie. Nu ai dreptul moral să condamni la subdezvoltare toată populaţia Republicii Moldova din cauza a 12% regiune separatistă, numai pentru că nu eşti în stare să iei o decizie clară, adică un scenariu tip Cipru: nu cedare de teritorii, dar declararea teritoriului ca teritoriu ocupat și integrarea Republicii Moldova în UE doar cu teritoriile pe care şi le controlează. Occidentul şi SUA, chiar dacă nu vor să se uite, după părerea mea, spre acest scenariu, vor fi, în timp, la vremea următoarei negocieri mari, obligate să se uite. Pentru că opţiunea lor cu Ucraina, că Ucraina e cea mai importantă şi cu ea trebuie să începem (Ukraine first approach) s-a prăbușit. Şi probabil că în loc de Ukraine first ar trebui să fie Moldova first, în sensul că spaţiul occidental, dacă se mai poate teoretic extinde, poate să o facă doar până la Nistru. Mai mult nu se poate. Nistru este pentru ruși linie de front. Ne-au spus-o de nenumărate ori. Atunci, problema cu spaţiul occidental care se va extinde până la Nistru va readuce în discuţie şi problema reunificării. Ce va spune Rusia? Evident că nu va spune niciodată un lucru pozitiv, dar nu a spus un lucru pozitiv nici în ceea ce priveşte reunificarea Germaniei. Eu cred că în politică şi în geopolitică lucrurile se negociază. Ce nu se negociează, nu există! Şi doar o mare înţelegere între mari actori – numai asta va schimba şi destinul Ucrainei, probabil şi destinul frontierei euro-atlantice. Asta se negociază. O negociere sau o discuţie cu Rusia pe această chestiune probabil că undeva, cândva, într-un fel sau altul se va face. În actualele condiţii nu există nicio premisă, dar probabil că timpul ne va face şi această invitaţie.