De la soldat de sacrificiu în Liberia, la specialist în managementul conflictelor în Cluj

De la vârsta de opt ani Charles Wratto a fost martorul a două războaie civile, unul în ţara natală, Liberia, altul în Sierra Leone ca refugiat. La vârsta de 15 ani a fost obligat să devină soldat în conflictul din Liberia şi a fost martorul unor atrocităţi imposibil de imaginat. În 2001 a fugit din Liberia, în Mali, unde l-a întâlnit pe Belemina Obunge, un nigerian care avea să-i formeze viitorul. Cu sprijinul lui, Charles a studiat relaţiile internaţionale la Universitata Igbinedion Okada din Nigeria, iar în 2011 a optat pentru un program masteral în Cluj-Napoca, la Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării din cadrul UBB. În prezent, Charles Wratto este doctorand la aceeaşi universitate specializându-se în managementul crizelor şi conflictelor. Totodată, Charles este şi protagonistul documentarului “Another day of mankind”, regizat de tânărul regizor Alexandru Vlad, în care povestea vieţii copilului-soldat este readusă în actualitate la doar doi ani distanţă de când supravieţuitorul şi-a deschis sufletul în faţa unei lumi întregi.

L-am întâlnit pe Charles Wratto într-o zi ploioasă de luni, în centrul oraşului, după ce vorbisem cu el doar prin intermediul câtorva mesaje. Însoţit de un bun prieten de-al său, Alex Bulgaru, Charles ne-a povestit frânturi din viaţa tuburătoare pe care a avut-o din copilărie până la vârsta adolescenţei, dar şi speranţele pe care le are pentru conaţionalii săi, mai ales pentru copiii-soldaţi şi soarta lor.

Fuga din Liberia

Niciodată când era tânăr Charles nu s-a gândit să părăsească Liberia, dar deja în anul 2000 viaţa pentru el devenise aproape imposibilă. „La acea vreme locuiam în cimitir pentru că soldaţii ne căutau permanent. Mă ascundeam împreună cu alţi copii ca şi mine în cimitir. Dormeam printre morminte dar când situaţia s-a înrăutăţit şi când soldaţii tot veneau, m-am gândit că era foarte mare riscul să fiu împuşcat. Aşa că m-am gândit că este momentul să fug din acel loc, că voi muri, dacă nu reuşesc să fug, să mă salvez”, povesteşte Charles.

Când era copil Charles îşi dorea să fie căpitan de vas şi se gândea tot timpul la asta. Apoi a venit războiul. „Am continuat să mă gândesc la viitor şi după începerea războiului şi asta datorită mamei mele. Mama mea a făcut totul să ne ţină în siguranţă. Ne-a dus în Sierra Leone, în ţara învecinată şi şi-a riscat viaţa pentru a ne proteja. Când ne-am întors în Liberia a avut grijă să avem ce mânca deşi pentru ea nu mai rămânea. Speranţele mele erau să o fac pe mama mândră de mine şi să îi mulţumesc pentru ce a făcut pentru noi, dar din păcate nu mai am acea posibilitate astăzi”, povesteşte cu regret Charles Wratto. Sclipirea din ochi atunci când vorbeşte despre mama lui este cea mai concretă dovadă a iubirii pe care încă i-o poartă în suflet, deşi destinul a făcut să nu o mai găsească în viaţă când la începutul anului 2014 s-a întors în Liberia. „Mama mea era o doamnă foarte dură, şi când mă refer la cuvântul dură, vreau să spun că era o persoană foarte disciplinată. Fiecare dintre noi aveam câte o îndatorire dimineaţa şi a mea era să curăţ baia şi întotdeauna îmi spunea că trebuie să muncesc, că soţia mea nu îmi va fi sclavă, că trebuie să învăţ să curăţ casa, să gătesc, să fac una, alta, era tot timpul cu gura pe mine. Îmi amintesc că odată nu era atentă şi am fugit să joc fotbal cu prietenii mei, dar nu a durat mult şi a venit după mine. Pentru ea disciplina era lucrul cel mai important. De altfel în majoritatea ţărilor africane se pune mare accent pe disciplină”, declară Charles.

O altă cultură

Cum este totuşi posibil ca într-o ţară care acordă atât de mare importanţă disciplinei, două războaie civile să-i împingă pe unii dintre locuitorii ei la crimă, la tortură sau chiar la canibalism?. „Nu pot vorbi în numele tuturor, dar atât cât cunosc eu pot să spun că în societatea africană copiii sunt educaţi să fie cuviincioşi, să aibă decenţă. Copiii cresc în diferite culturi care îi învaţă să respecte nu doar persoanele în vârstă, ci persoane asemenea lor, de vârsta lor, să se respecte reciproc. Războiul a adus însă o altă cultură, un alt mediu. Copiii în Africa sunt obişnuiţi să meargă la vecinii lor şi vecinii să vină la ei, să mănânce, să doarmă la ei. Ca şi copil puteam merge oriunde unde doream şi puteam dormi oriunde. Era o cultură bazată pe încredere. Războiul a adus un alt tip de cultură care a smuls copiii dintr-o cultură a respectului, într-una a violenţei. Una dintre metodele «de succes» a acestei culturi a fost introducerea alcoolului, a drogurilor, a filmelor violente în viaţa copiiilor. Când pierzi o cultură şi intri în altă cultură şi fiind sub influenţa drogurilor cu scopul de a ucide pe cineva, mai ales pe cineva care îţi era apropiat, atunci foarte greu îţi mai păstrezi umanitatea”, explică Charles.

Pierderea umanităţii

Ca soldat, Charles a fost de nenumărate ori aproape de moarte. Atunci când a fost nevoit să îşi ucidă prietenul din copilărie, a trăit unul dintre cele mai grele momente din viaţă. „Există diferite metode de a ucide pe cineva. Când împuşti pe cineva pe stradă, poate din greşeală, cu timpul accepţi asta. Dar omorurile despre care vorbesc sunt greu uneori de descris mai ales atunci când ucizi pe cineva care ţi-a fost apropiat. În acel moment orice formă de umanitate din tine a dispărut şi este aproape imposibil să o recuperezi. Ucizi o persoană, apoi alta şi creşti în acel cerc al violenţei pierzându-ţi de tot umanitatea. Asta ştiu că se întâmplă cu copiii care ajung să crească în acele locuri, cât despre soldaţii ajunşi adulţi nu ştiu, nu pot să vorbesc în numele lor. Să pleci din acea lume nu înseamnă neapărat că îţi vei recăpăta umanitatea. Totul este un proces foarte lung în care trebuie să investeşti multă energie şi pe care trebuie să ţi-l asumi. De multe ori, pentru a supravieţui, eşti nevoit să îţi blochezi mintea şi să negi că ţi s-a întâmplat ceea ce ţi s-a întâmplat. Fie că te lupţi cu aceste amintiri noaptea, sau în momentele tale de linişte, trebuie să le înfrunţi. Dacă deschizi uşa spre trecutul tău te ajuţi pe tine, aşa cum nu te poate ajuta un psihiatru sau un alt doctor. Ştiu multe persoane care îşi pierd minţile în astfel de situaţii”, povesteşte Charles.
Să se elibereze de amintirile acelor ani nu a fost un lucru uşor pentru Charles. Au existat momente în care a intrat în comă pentru că îl urmăreau acele imagini ale războiului. „Îmi tot spuneam că nu mă voi gândi la acele lucruri, sau că nu voi vorbi niciodată despre ele, dar când a devenit prea mult pentru mine, am început să aştern amintirile pe hârtie. Un prieten de-al meu, care este acum în Guineea mi-a văzut notiţele şi a vrut să ştie mai mult. Nu m-am simţit foarte confortabil să îi povestesc, dar a fost prima persoană care m-a ascultat şi care m-a încurajat să îmi spun povestea. Asta s-a întamplat aproape 12 ani mai târziu după ce am trăit ceea ce am trăit”, precizează tânărul.

Teoria şi practica

Când a început să studieze relaţiile internaţionale în Nigeria, Charles a avut şi ale opţiuni, mai ales că ţara este una bogată în petrol, iar studiile de inginerie l-ar fi avantajat. Cu toate acestea, lumea aceea nu era una potrivită pentru el. „Într-un anumit moment vroiam să aduc o schimbare, chiar dacă nu eram pregătit să aduc o schimbare prin povestea mea. După ce am terminat în Africa studiile în domeniul relaţiilor internaţionale, mi-am dorit să aprofundez tema şi să mă specializez în managementul conflictelor. Am văzut că prea multă lume este interesată de programe prin care să obţină rapid fonduri, şi prea puţin preocupată de managementul conflictelor. Eu având un trecut definit de conflictele din ţara mea am simţit că este important să înţeleg şi baza teoretică a conflictelor”, spune Charles. Despre oamenii pe care i-a întâlnit la programul masteral din Cluj şi apoi la cel doctoral nu are decât cuvinte de laudă. „Am analizat ofertele masterale din alte ţări, dar am ales Clujul. Când am ajuns aici în 2011 am fost întâmpinat cu entuziasm de toată lumea. Acum urmez un program doctoral şi nu doar pentru a obţine glorie personală. Există mentalitatea potrivit căreia copiii care au un trecut cum l-am avut eu sunt generaţii pierdute. Când ai o oportunitate să te dezvolţi nu trebuie să ţii cont de asta. Educaţia este un fel de investiţie şi ceea ce fac eu poate fi un exemplu pentru copiii care au un background asemănător cu al meu. Vreau să dau un exemplu şi nu doar copiilor care au fost soldaţi, ci tuturor care provin dintr-un mediu nociv”, precizează Charles Wratto, căruia i s-a propus să susţină cursuri despre managementul conflictelor studenţilor masteranzi ai Facultăţii de Ştiinţe Politice, Administative şi ale Comunicării.

Investiţia în educaţie

După 13 ani de când şi-a părăsit ţara natală, Charles s-a întors la începutul acestui an în Liberia. A mers acolo atât cu speranţa să îşi regăsească familia, cât şi cu dorinţa de a vedea ce poate face pentru comunităţile din acea ţară. „De obicei, când călătoresc, nu sunt interesat de oraşele mari, aşa că m-am dus într-o parte rurală a Liberiei, la graniţa cu Coasta de Fildeş şi acolo, într-o localitate, cel mai apropiat liceu este la distanţă de trei zile de mers. Elevii trebuie să meargă trei zile pentru a ajunge acolo şi trei zile pentru a se întoarce. Astfel în acea comunitate nimeni nu merge la şcoală pentru că este prea departe. Când am plecat de acolo, doi părinţi mi-au dat copiii să îi duc la şcoală. O parte a viziunii mele asupra viitorului este să fac cât pot pentru ca acei copii să aibă acces la educaţie. Dacă vrem să ajutăm Africa, trebuie să investim în educaţie, să o facem accesibilă”, consideră Charles conştient că nu poate să ajute o întreagă naţiune de unul singur. „O mână nu se poate spăla de una singură, ea are nevoie de o altă mână. Vom avea nevoie de ajutor pe parcurs, iar dacă nu vine, facem ce putem. Ştiu ce înseamnă să aştepţi să primeşti ajutor. Când eram în Sierra Leone şi aveam opt ani aşteptam ajutor şi mâncare de la Naţiunile Unite, dar ajutorul nu venea cu lunile”, spune Charles. Împreună cu prietenul său Alex Bulgaru, Charles s-a gândit la un proiect caritabil, de re-construcţie a Liberiei şi a altor ţări din zonele sărace ale Africii. Proiectul este unul foarte complex şi porneşte în primul rând de la construcţia unei şcoli, a unor hosteluri pentru copiii aflaţi la distanţe considerabile de locul unde ar putea fi constuită şcoala, a unei biblioteci şi aşa mai departe. În acest moment proiectul are nevoie „doar” de implementare.

Lecţiile de viaţă pe care le-a primit de la familia lui în copilărie Charles le aplică şi astăzi. „Tatăl meu m-a învăţat că dacă am un prieten şi timp de două săptămâni nu înveţ nimic bun de la prietenul acela, trebuie să renunţ la el. Când l-am cunoscut pe Alexandru Vlad mi-am dat seama că este un tip foarte inteligent şi după prima conversaţie mi-am zis că nu trebuie să renunţ la el. A avut resurse puţine pentru a realiza filmul şi merită toate laudele. Uneori, dacă nu ai ajutor, poţi să îţi pierzi viziunea, dar nu a fost cazul lui Alex. Filmările au devenit dificile pentru mine la un moment dat, mai ales că începuseră să devină foarte emoţionale. Totuşi, uneori făceam şi glume la filmări în funcţie de dispoziţie. Eu care scăpasem de focul gloanţelor ziceam că nu ar fi exclus să mor de frig când a trebuit să filmăm în pădure”, povesteşte Charles cu referire la documentarul Another day of mankind.

Citiţi şi:

Alexandru Vlad, tânăr cineast: Mi-am dorit din liceu să ajung demiurgul unei opere cinematografice

La Cluj, în siguranţă

Charles este genul de om care verifică de 20 de ori uşa înainte de culcare. Cu toate aceste, în Cluj, tânărul se simte în siguranţă. „Când locuieşti în locuri sigure, acestea te ajută să uiţi de amintirile neplăcute. Îmi place mult Clujul şi îmi plac oamenii din acest oraş. Ca orice alt oraş şi Clujul are aspecte negative, dar am venit aici să studiez şi nu vreau să mă gândesc prea mult la ele”, a mărturisit Charles Wratto. Tânărul se gândeşte ca povestea vieţii sale să o includă în paginile unei cărţi pentru care are deja un titlu, Broken Calabash: Memoirs of a Survivor. „Cartea nu am terminat-o pentru că anul acesta, după 13 ani, m-am întors în Liberia şi trebuie să adaug lucruri în carte. Mama mea nu a supravieţuit şi nici nu am putut merge la cimitir pentru că vreau să mi-o amintesc aşa cum era când era în viaţă. Când voi fi pregătit va trebui să aştern şi aceste amănunte în scris, dar mă gândesc încă dacă volumul va avea scop academic, sau dacă va fi disponbil publicului”, a precizat Charles Wratto.

„Mă consider binecuvântat, nu norocos în acest moment. Când te aştepţi ca în secunda următoare să mori şi apoi supravieţuieşti, acesta nu e noroc, este binecuvântare divină”, Charles Wratto