60 de ani împreună în viaţă, printre cărţi şi pe scenă

E sâmbătă dimineaţa. Oraşul încă e pe jumătate adormit, iar străzile sunt aproape pustii. La Centrul de Zi pentru Vârstnici numărul 1, de pe strada Horea însă e forfotă. Încet-încet membrii care vin la centru se adună în sala mare. E repetiţie pentru spectacolul pe care îl susţin de Ziua Vârstnicului ( n.r. spectacolul a avut loc în 29 septembrie). Şi pregătirile sunt foarte serioase. Ca să dezmorţească atmosfera, gospodinele nu au venit cu mâna goală, aşa că masa se umple de bunătăţi, sandwichuri cu icre, roşii, o delicioasă tartă cu mere. Iar noi, „intruşii”, suntem invitaţi insistent să gustăm din delicatese.

În scurt timp apare domnu‘ Costică, membru de nădejde al clubului, care e proaspăt întors dintr-un sejur de tratament în Hargita. E vesel şi debordează de energie. Rapid porneşte calculatorul din Centru şi anunţă: „e vremea pentru încălzire”. În curând încep să răsune acordurile de muzică populară, iar cei prezenţi se prind în perechi şi încep să repete dansurile pe care le prezintă şi în spectacol. Atmosfera se încinge rapid şi bătrânii ne arată că ştiu să se distreze pe cinste. În curând apare şi coordonatorul activităţilor de la centru, Mihaela Marcovici care începe să organizeze mai bine repetiţia. Aşa că pe lângă dansuri acum se repetă şi momentul de tradiţii populare cu obiceiuri de nuntă din Transilvania pe care vârstnicii îl vor prezenta pe scenă. „Actorii” se completează unul pe altul, fac sugestii, ce mai, repetiţia e în toi.

Soseşte şi familia Vlas, cei care sunt specialişti în scenete şi scheciuri şi pe care i-am provocat să ne spună povestea celor peste 60 de viaţă împreună.

Ana Vlas are 78 de ani, iar soţul ei Ioan cu 10 ani mai mult. Amândoi sunt îndrăgostiţi de cărţi, şi nu e de mirare, toată viaţa au fost librari. Pasiunea pentru teatru e şi ea veche, joacă împreună scenete de peste 50 de ani.

Ioan Vlas abia aşteaptă să ne spună povestea lor. „Am trecut de 60 de ani, în ‘54 ne-am căsătorit în februarie, am lucrat la Librăria Universităţii şi acolo ne-am cunoscut încă din…” se uită spre soţia sa „ din ‘50” îl completează Ana Vlas. “Am început această meserie de librar în 1943 la Sibiu unde eram refugiaţi”, reia firul poveştii domnul Vlas. „Am iubit foarte mult cartea şi datorită acestui fapt m-am şi dedicat acestei profesii atât de frumoase de librar timp de 70 de ani. În ‘45 ne-am întors la Cluj cu libăria Cartea Românească. Am lucrat ca ucenic 3 ani în această librărie, în ‘48 am plecat în armată la Botoşani. În ‘50 când m-am întors nu mai era librăria Cartea Românească, ci a apărut Cartea Rusă. Atunci am început activitatea aici, actuala Librărie a Universităţii. De acolo m-am şi pensionat în 1988, nu am schimbat nici meseria, nici locul. Cu librăria am ajuns la 88 de ani, dar timp de 25 de ani de pensie eu nu am stat acasă ci am cutreierat toate şcolile din Cluj şi nu numai. Am mers să le vorbesc copiilor despre lectură, despre carte, mai ales că în ultimul timp am observat că elevii nu mai vor să citească”, spune Ioan Vlas.

„Ne-am cunoscut după ce s-a întors el din armată, lucram şi eu la librărie. De la 14 ani am intrat în servici, eram cu cravată de pionier şi nu ştiam ce să fac de după tejghea, să-mi salut şefii sau nu şi mă ascundeam după tejghea. Când s-a întors el din armată ne-am cunoscut, a pus ochii pe mine şi după câţiva ani, în ‘54 ne-am căsătorit”, rememorează şi Ana Vlas.

Cărţile şi teatrul, pasiune de o viaţă

Domnul Vlas ne spune şi cum se curtau fetele pe vremea aceea. „Era perioada de aşa-zisă cunoaştere, prin discuţii. Eu o aşteptam în fiecare seară când îşi termina orele la librărie şi o conduceam până acasă, discutam pe drum despre tot felul de lucruri. Întrucât între noi sunt 10 ani, ea îmi punea tot felul de întrebări, eu aveam deja 27 de ani ea avea numai 17”, spune el. „Ne mai şi pupam, ca tinerii” îl completează zâmbind ea, şi adaugă cu un ton nostalgic „era aşa de îndrăgostit de mine, încât la librărie în pauze îmi săruta cozile. Aveam părul lung, două cozi frumoase, şi mi le săruta şi eu eram aşa de impresionată de gestul său. Noi am activat şi atunci în diverse echipe artistice, am câştigat premiul trei pe oraşul Cluj cu Justiţia lui Caragiale. Şi mergeam la baluri. Era foarte frumos. Muzica era mai calmă, nu aşa agitată ca acum”adaugă doamna Ana.

Cuplul Vlas şi-a urmărit toată viaţa cele două pasiuni: cărţile şi teatrul. Şi acum activează nu numai la centrul de zi de pe strada Horea ci şi la Fundaţia pentru Îngrijirea Vârstnicilor. „Pasiunea pentru teatru am avut-o toată viaţa. Jucăm scenete în principiu, cântăm în formaţii corale, recităm foarte frumos. Avem în repertoriu şi romanţe, le cânt cu plăcere, la fel cântece de petrecere”, explică Ana Vlas. „Scheciul CFR-iştilor pe care îl prezentăm la spectacol l-am auzit la radio demult şi l-am înregistrat şi de atunci îl cântăm. Este actual şi acum”, spune şi Ioan Vlas.

Secretul unei căsnicii fericite e comunicarea

Sunt căsătoriţi de peste 60 de ani şi spun că aceşti ani au trecut frumos şi repede, cu bune şi rele, dar că împreună au reuşit să treacă peste toate. „Comunicarea e foarte importantă” spune doamna Ana.

„Noi discutăm împreună şi asta de mulţi ani, dimineaţa la cafea ce avem de făcut aşa că ne facem programul de comun acord”, explică şi domnul Ioan. Cei doi au o fiică, Doina, căsătorită, care le-a dăruit şi doi nepoţi, pe Mihai şi Tudor. Dar familia Vlas nu se mulţumeşte cu rolul de bunici.

„Eu colaborez cu editura Ecou transilvan. Acum câţiva ani am scos o carte cu Amintirile unui librar. S-au epuizat 4 ediţii a câte 100 de exemplare fără să pun nici unul prin librărie. Eu le-am tipărit pe cont propriu şi am decis să fac eu turul şcolilor. Am trezit interesul copiilor pentru cărţi. Le-am spus că eu am avut fericirea să cunosc foarte mulţi scriitori, în special clujeni, pe Lucian Blaga, Agârbiceanu. Augustin Buzura, toţi scriitorii clujeni, de la care am şi primit câte o carte când ei îşi lansau volumul la librărie, toate cu autograf. Am şi scos o carte cu 50 de scriitori cu autografele lor scrise pentru mine, şeful Librăriei Universităţii”, povesteşte fostul librar, care se mândreşte şi că a reuşit să scoată 12 numere din revista Seniorii clujeni. Nici soţia sa nu s-a lăsat mai prejos ci o colaborat la un volum cu amintiri. „La fundaţie am scos un volum, cu10 coautori care ne-am scris amintirile”, spune Ana Vlas. „Pe Lucian Blaga l-am cunoscut şi ca profesor şi atunci când lucra la Biblioteca Centrală Universitară. Venea la noi la librărie şi era interesat de cărţile de filosofie. Era ca un brad de la munte, era foarte serios, întotdeauna interesat să studieze, să scrie, nu vorbea foarte mult, nu era limbut ca mine”, adaugă Ioan Vlas.

Mereu activ

„Mă trezesc pe la 5 jumătate, nu o deranjez pe doamna, ea are serialele ei, eu ale mele, fotbalul în primul rând. Fac mişcare, plimbări mai încet prin cameră, apoi gimnastică. La 7 e jurnalul, sportul mă pun la curent cu noutăţile. Pe la opt luăm cafeaua împreună şi micul dejun. Eu mănânc bine dimineaţa. Am un obicei zilnic să rup fila din calendar. Ieri era o cugetare scurtă de Paul Newman, despre bătrâneţe. Când crezi că eşti bătrân? Atunci când ţi se aduce un tort şi tortul costă mult mai puţin decât lumânările care se pun pe el. Vorbesc prea mult nu?”, spune Ioan Vlas, în timp ce soţia îi face semne disperate să fie mai scurt. Aşa că urmează, cum e normal o mărturisire. „Tot aşa păţesc. Eu conduc un cenaclu literar şi ce credeţi, soţia mea este în sală şi vorbesc despre un scriitor şi o văd din sală că începe să îmi facă semn să mă opresc şi o şi divulg, le zic scuzaţi dragi ascultători soţia îmi face semn să mă opresc”, spune râzând Ioan Vlas. „Da că nu poate ţine un secret”, spune şi doamna Ana. „Dar e şi un lucru bun. Că nu am avut secrete şi ne-a ajutat să mergem mână în mână”, adaugă ea.

Au fost şi momente grele?, îi întrebăm pe soţii Vlas. „Sigur, aşa e viaţa. La un moment dat nu aveam unde locui, am colindat tot Clujul să găsim o căsuţă unde să stăm şi am găsit un garaj. Dar am renunţat pentru că socrii au fost de acord să împartă locul lor în două şi să ne lase să ne facem şi noi o căsuţă acolo. Şi tatăl meu era zidar şi el ne-a ridicat o căsuţă cu o cameră şi bucătărie şi o cămară, acolo am stat mulţi ani până a fost Doina clasa a IX-a. Apoi ne-am mutat în Mănăştur pe Grigore Alexandrescu într-un apartament şi acolo a început altă viaţă, civilizată”, îşi aminteşte Ana Vlas.

[stextbox id=”alert” caption=”Corigent la religie”]Ioan Vlas are amintiri frumoase din perioada anilor de liceu. Dar îşi aminteşte şi singura dată când a rămas corigent la…religie. „În clasa a II-a de liceu preotul greco-catolic ne-a spus la începutul anului şcolar că ne cere să fim prezenţi în fiecare duminică la biserică la Schimbarea la Faţă. El la ora 9 intra în biserică, avea un carneţel cu numele băieţilor şi punea prezenţa. La trei absenţe nemotivate ne-a spus că ne lasă coringenţi. Noi am crezut că e o glumă, dar s-a ţinut de cuvânt. Eu locuiam în Dâmbu Rotund şi şcoala era de luni până sâmbătă, iar eu jucam fotbal cu prietenii, aşa că am adunat vreo 7 absenţe”, îşi aminteşte Ioan Vlas. Aşa că pentru a-şi lua corigenţa a trebuit că în vacanţă să fie nelipsit duminica de la slujba de duminică.[/stextbox]

Urmăriţi şi o galerie foto realizată de Dan Bodea la spectacolul oferit la Casa Studenţilor de vârstnici cu ocazia Zilei Internaţionale a Persoanelor Vârstnice