Cerşetoria e o meserie. Nu daţi bani cerşetorilor

Buchi Stephan, expert elveţian în domeniul asistenţei sociale, ne spune despre cum nu-i ajuţi pe cerşetori dându-le bani.

Reporter:Domnule Buchi Stephan, veniţi în România din 1991. Lucraţi în domeniul asistenţei sociale atât în România, cât şi în Elveţia. Cum percepeţi fenomenul cerşetoriei, care a atins de cîţiva ani şi Elveţia?

Buchi Stephan: Eu cred că cerşetoria e în cea mai mare parte o meserie. De-a lungul anilor, am întâlnit foarte puţini oameni care cerşesc aşa, din nevoie. Există şi zona mică, familială, cerşitul împreună cu rudele, dar cei mai mulţi cerşetori aparţin reţelelor bine organizate. În Elveţia, de pildă, cerşetoria e foarte bine organizată. La fel şi în ţările europene. Am venit zilele trecute din Luxemburg. Acolo am întâlnit, tot aşa, reţele de români care cerşeau. Îi vedeam adunaţi în grupuri, discutau o vreme şi apoi se împrăştiau la cerşit. Înainte de venirea ţiganilor români erau foarte puţini cerşetori în Elveţia. Erau doar drogaţii cărora nu le ajungeau banii daţi de guvern şi cerşeau sau furau ca să facă rost de bani pentru droguri. Acum, lucrurile s-au schimbat, dar situaţia e în general ţinută sub control.

R: Ce diferă în Elveţia faţă de România? Naţionalitatea cerşetorilor e aceeaşi.

B.S: Aşa e. Dar se adresează altui public. Sunt diferenţe culturale. Eu am constatat că în România există un sentiment religios care te face să crezi că dacă dai bani unui om care e în nevoie ajungi mai uşor în cer. În Elveţia nu e aşa, elveţienii nu le prea dau bani cerşetorilor. Iar când au început să apară cerşetorii din România, a fost o mobilizare pentru a stopa fenomenul. S-a adoptat o nouă lege. Copiii şi adulţii alături de care cerşesc aceştia sunt duşi la secţia de Poliţie şi identificaţi. Dacă minorul nu e rudă cu adultul care îl însoţeşte, şi de cele mai multe ori nu e, atunci copilul e internat într-un centru de plasament, ţinut o perioadă şi apoi trecut în grija Organizaţiei Mondiale pentru Migranţi. Eu pot spune că acum nu mai văd copii cerşind în Elveţia şi asta e o dovadă că vorbim de reţele organizate de cerşetorie. Probabil că o lege de acest tip ar ajuta doar parţial în România, pentru că aici vei întâlni mai mulţi părinţi care însoţesc copiii la cerşit, acea zonă de familie a fenomenului de care vorbeam.

R: Cum îi privesc elveţienii veniţi în România pe cerşetori?

B.S: La început a fost un şoc. Dar elveţienii care vin acum în România sunt deja obişnuiţi cu fenomenul din Elveţia. Ei respectă şi aici principiul de a nu da bani cerşetorilor, aşa cum nu o fac şi acasă. Le spun şi eu să nu dea bani, îndeosebi copiilor. Însă nu doar copiii stârnesc compasiunea, adeseori sunt folosiţi şi bătrâni. În 2010 de pildă, în Bucureşti, am avut senzaţia că văd un întreg azil de bătrâni la cerşit. Era limpede că era vorba de o reţea organizată.

R: Ce pot face organizaţiile de caritate pentru cerşetori?

B.S: Eu cred că cerşetorii nu trebuie ajutaţi pentru că ei au deja o meserie din care se pot întreţine. Condiţia de a intra în grija unor instituţii sociale e să abandoneze această meserie. În Elveţia, organizaţiile de caritate îi ajută pe oameni, dar cu scopul de a-i pune pe picioare astfel încât să se descurce singuri. Prin contribuţia a câtorva sute de cetăţeni elveţieni a fost finanţată până de curând în România o asociaţie care acţiona în acest mod. Noi, prin intermediul fundaţiei Copiii.ro, am ajutat oameni în nevoie la modul foarte concret şi întotdeauna am cerut o contraprestaţie. Pentru mine, cerşetor este cineva care vrea bani pentru nimic. Eu văd în România multe organizaţii care dau foarte uşor bani. Ştiu familii care trăiesc de zeci de ani doar din donaţii şi ajutoare. Acesta îmi pare un sistem de susţinere a cerşetoriei. Practic îi faci pe oameni dependenţi de banii primiţi şi îi deprinzi să trăiască cu o foarte joasă încredere de sine.

R: Aţi umblat în multe oraşe din România. Vi se pare că se diferenţează în privinţa numărului de cerşetori?

B.S: Cerşetori sunt peste tot. În Bucureşti, de pildă, pot să vă spun însă că numărul lor e ciclic. Se întâmplă cam ca şi cu câinii vagabonzi. Acum îmi pare să fie mai puţini cerşetori, în centru măcar. Cei mai mulţi cerşetori i-am întâlnit zilele trecute în Luxembourg. Am mai pomenit asta. Am trecut pe lângă ei şi i-am auzit vorbind româneşte. Erau ţigani. Bine organizaţi.

R: Aţi activat în domeniul asistenţei sociale în România de peste 20 de ani. Lucrurile au evoluat desigur în aceşti ani. Cât de mult s-au îmbunătăţit lucrurile?

B.S: Insuficient. S-au înmulţit organizaţiile, e drept, dar nu ştiu dacă banii sunt folosiţi cu maximă eficienţă. Sistemul e foarte tehnic. Legea îţi dă dreptul să iei bani de la stat şi o mulţime de instituţii se ocupă de asta. Dacă ai actele necesare, primeşti banii. Însă doar atât. Eu nu văd implicare în acţiuni şi programe care să-i sprijine pe oamenii în nevoie să iasă cu adevărat din sărăcie, şi în aşa ceva vorbim nu doar de bani. Într-o măsură, la fel e şi în Elveţia, dar acolo mult mai mulţi bani publici merg spre organizaţiile private de asistenţă socială. Ele se dovedesc mult mai active şi mai implicate. În România, colaborarea statului cu ONG-urile din domeniile asistenţei sociale ar trebui să fie mai bună.