Oare ne-am dat seama că luna septembrie a fost cea mai plină de măsuri pro-economice de la criză încoace?

Sincer, nu cred. În afară, poate, de reducerea CAS, care ramâne subiectul unor dezbateri politicianiste, riscând astfel să contrarieze mediul de afaceri – deşi este tot ce poate să-şi dorească mai mult un om de afaceri (care, dacă nu este evazionist şi şi-a facut un elementar calcul, a decis deja ce va face cu banii economisiţi).

Şi totuşi, în afară de reducerea CAS, au existat două alte măsuri luate de Guvern care sunt mult mai interesante pentru investiţiile străine directe. Prima, cu caracter tactic, este noua schema de ajutor de stat prin care se alocă 100 de milioane de Euro/an până în 2020 pentru a cofinanţa investiţiile cu impact major în economie. Măsura este stimulantă pentru mediul greu de afaceri care poate să iasa din perioada de “îngrijorare” si “neincredere” si sa puna pe masa in sfarsit, investitii industriale.

A doua, mai degrabă strategică, este viziunea Ministerului Economiei privind creşterea competitivităţii pâna în 2020 prin identificarea şi sprijinirea dezvoltării a 10 sectoare prioritare. Deşi necesită un plan concret de implementare, poate duce la ceea ce declara că urmăreşte şi anume că România să ajungă “între primele zece economii la nivel european, iar prin dezvoltarea sectoarelor de activitate menţionate, să aibă o contribuţie semnificativă la nivel mondial”.

Reacţia jucătorilor din mediul de afaceri (dar şi a comentatorilor, a specialiştilor, a analiştilor şi a presei) nu a fost din cale afară de energică, asta şi pentru că autorităţile guvernamentale nu au gândit comunicarea lansării celor 3 măsuri pro-economice într-un tot unitar. Iar zgomotul asurzitor făcut de cearta de politică economică cum ca totul este electoral, deci nesustenabil şi deruta pe planul politicii externe cauzată de războiul din Ucraina au pus în plan secund, de fapt au facut imposibilă, orice dezbatere serioasă care ţine de interesele economice din ţară.

Şi totuşi, investitorii strategici aşteaptă încă de după izbucnirea crizei economice din 2008 măsurile dispuse în septembrie 2014. Discuţiile despre regândirea fiscalităţii muncii, cea mai mare din Europa, sunt prezente cel puţin din 2009. Majoritatea investiţiilor mari din perioada 2009-2013 s-au lansat pe schema veche de ajutor de stat, schema nouă apărând ca o continuare logică (are chiar două bonusuri, sunt finanţate şi costurile cu activele necorporale şi s-a renunţat la obligativitatea creării unui număr minim de locuri de muncă). Direcţiile de dezvoltare strategică sunt de asemenea cerute de mediul de afaceri probabil de peste 10 ani pentru că reprezintă Constituţia economică a unei ţări în curs de dezvoltare.

Se poate spune că Guvernul şi-a facut datoria într-o lună cât în 4 ani, defiscalizând munca, dă bani marilor companii dispuse să reia cursa investiţională şi arată foaia de parcurs. Măsurile pot fi considerate electorale, dar nu sunt politicianiste, sunt adevărate şi pot reda încrederea celor care au interes să facă afaceri în industrializarea României. Şi atunci sunt curios să văd care este scuza mediului de afaceri în a ieşi din hibernare şi a relansa investiţiile în 2015 (în afara de mult blamata corupţie, care continuă totuşi să dea sens expresiei “it takes two to tango”).